Dacă, în afară de Londra şi Missolonghi, există un loc în Europa, unde trebue aşezată statuia lui Byron, aceia e desigur Veneţia. În orice parte a Veneţiei poate fi: Lido, Grădina Publică sau insula San-Lazaro. Dar dacă Veneţienii sunt indiferenţi cu privire la locul statuiei, Armenii s’o înalţe, pentru numele lui Dumnezeu ! — zicea la 1876, George Erik Mackay, — studiind anii petrecuţi de Lordul Byron în Mânăstirei Congregaţiei Mechitaniste din Veneţia.

Cine călătoreşte în regiunea Araratului şi a Caucazului, va fi surprins de faptul că deabea din timpul erei creştine se păstrează, în straturi largi, construcţii în piatră, dar mai înainte trebue să se fi construit dintr’un material mai puţin rezistent. Aceasta se potriveşte, mai întâi de toate, cu observaţiunile asemănătoare făcute chiar în nordul Europei, unde până la naşterea stilului de piatră creştin (Steinstil), s’a păstrat odată şi numai în mod excepţional, o clădire arhitectonică. (Clasicii unesc atunci cu plăcere, fără discuţie, aceasta, cu arta provincială romană, în loc de a o lua în cercetare din punct de vedere strict nordic). Aceasta pentrucă cea mai mare parte erau efectuate din lemn, deci nu puteau fi păstrate. Caracteristica la aceste clădiri arhitectonice preromane este că ele au foarte adesea un plan de radială, deci sunt construite sau în cerc, sau octogon sau pătrat.

Notele succinte de mai jos, privitoare la trecutul tiparului armenesc, n’au de scop să lămurească acest important capitol al istoriei civilizaţiei armene, în detaliile lui, ci tind să enumere numai etapele principale ale istoriei tiparului armean constituind o prefaţă la studiul pe care colaboratorul nostru, Dl. K. H. Zambaccian îl dă în acest număr al revistei noastre, analizând unele din trăsăturile caracteristice ale artei xilografice armene. (Revista Ani)

La 62 de ani dela marea descoperire a lui Gutemberg, Armenii au avut prima lor tipografie şi cele cinci cărţi tipărite de către „Păcătosul” Hagop în Veneţia sunt considerate ca începuturile tiparului armenesc (1512).

Ţi-l dau, fiul meu şi te rog ca atunci când vei fi ne­căjit şi ostenit să te odihneşti pe el” fură cuvintele bunicei mele când în momentul despărţirii de tânărul său fiu alese cel mai frumos covor din casă şi-1 dărui tatălui meu, care părăsea ora­şul natal Cezarea din Capadocia, îndreptându’se spre meleaguri de mai multă libertate şi civilizaţie.