Un tată avea un fiu. Fiul începu să făptuiască mici furturi: fructe, legume şi altele. Tatăl nu-şi sfătuia fiul, se îndelednicia şi el cu furtul şi primea cu bucurie şi gusta lucrurile aduse de el. Şi astfel, fiul se deprinse cu hoţia. După aceea el aducea vite, alte lucruri mari şi odăjdii. Şi el deveni un vestit hoţ şi căpetenie de tâlhari. Se sui în munţi şi începu să facă răutăţi nemaipomenite.

Prima formă a literaturii armene culte este prosa. Ea este de caracter istoric şi foarte strâns legată de soarta Bisericii armeneşti. Literatura aceasta este de două feluri: una spontană şi o alta prefăcută, cerută într’un anume moment. Biserica avea nevoie de o literatură ca să se ştie cum s’a introdus creştinismul şi să se presinte figurile cele mari din vremea aceia, ca să se veşnicească martirii luptelor împotriva Perşilor. Pe dealtă parte, câte un rege cerea să se scrie istoria poporului armean potrivit cu interesele sale. Atunci scriitorul făcea ce putea, căuta prin arhive, dar dese ori înşela, inventa câte un alt scriitor foarte vechiu care vorbia despre lucruri ce n’au existat niciodată.

Bogăţia şi supleţea acestei limbi au fost o forţă pentru Naţiunea Armeană din ziua acestei traduceri. Naţiunea Armeană i-a rămas credincioasă şi ea îşi face o cinste să sărbătorească astăzi încă, amintirea acestei creaţii (scris cu prilejul jubileului de 1500 de ani al traducerii Bibliei în limba armeană.).