1. — Cum e tatăl, aşa şi fiul

Un tată avea un fiu. Fiul începu să făptuiască mici furturi: fructe, legume şi altele. Tatăl nu-şi sfătuia fiul, se îndelednicia şi el cu furtul şi primea cu bucurie şi gusta lucrurile aduse de el.

Şi astfel, fiul se deprinse cu hoţia. După aceea el aducea vite, alte lucruri mari şi odăjdii. Şi el deveni un vestit hoţ şi căpetenie de tâlhari. Se sui în munţi şi începu să facă răutăţi nemaipomenite.

Şi într’o zi fu prins asupra faptului şi dus la spânzurătoare. Chemă pe tatăl său şi-i zise: „Tată, apropie-te, să te sărut, să nu mor cu dorul neîmplinit”.

Când tatăl se apropie, fiul îi muşcă nasul şi i-1 smulse din loc. Regele auzi de această întâmplare, porunci ca osânditul să fie adus în faţa lui şi grăi: „Ce nelegiuire săvârşit-ai, împotriva părintelui tău, o tu crescutule în rele”!

Fiul hoţ: „Tatăl meu merită ceeace i-am făcut, fiindcă el m’a învăţat să fur, în loc să-mi dea poveţe folositoare. Tot ce aduceam în copilăria mea, el îl primea cu bucurie şi-1 mânca cu poftă. Iată dece i-am făcut asta, ca să sufere şi el împreună cu mine, iar alţii să ia pildă. Eu am primit o osândă potrivită cu faptele mele”.

Regele dădu poruncă, ca fiul să fie slobozit, iar în locul lui să fie spânzurat tatăl.

2. — Lupul potcovar

Odată, când lupul rătăcea prin munţi, dădu într’o poiană, de un măgar legat de un ţăruş. Măgarul grăi către lup: „Slavă Domnului, că mi te-a trimes, lupule! Mă bucur că ai să mă mănânci şi ai să mă scapi de această viaţă deşartă.

Sunt tare necăjit da suferinţele, ce le-am îndurat. Rogu-te numai, ca să te înduri de mine, şi să scoţi cuiul dela piciorul meu dindărăt. Iată, e un an decând tot mă chinuesc. Nici nu ştiu pe ce lume sunt: mai trăesc, ori am murit de mult. Dumnezeu mi-a ursit să-ţi fiu hrană. Dar mai întâi, ia acest ghimpe din inima mea, apoi, poţi să mă mănânci”.

Lupul crezu pe măgar, şi trecu în dosul lui, ca să-i scoată cuiul. Măgarul îl lovi atunci din toate puterile, cu copitele, îi zdrobi fălcile, îi sfărâmă măselele şi fugi.

Lupul, plângând jalnic, se duse de se aşeză pe culmea unui deal, şi-şi vorbi astfel: „O tu nebunule, cum ai putut să uiţi prefăcătoria şi minciuna măgarului şi să te laşi păcălit în aşa fel? Meriţi ceeace ai păţit, nenorocos smintit; tu dela început ai fost măcelar şi fiu de măcelar. Spune, cine te-a pus să te faci potcovar”?

3. — Furnica şi Porumbelul

Furnica, căzu în apă şi era să se înece. În clipa aceea, un porumbel se abătu peste faţa apei, şi-şi întinse aripile. Furnica se caţără peste el şi-şi scăpă viaţa.

În acelaş timp, un vânător de păsări, îşi întinse cursa, şi vroi să prindă porumbelul. Atunci furnica, veni şi se strecură pe sub haina vânătorului şi-1 pişcă în coapsă. Vânătorul sări în sus de durere şi începu să se scarpine pe corp. Trestia şi cursa se clătinară, iar porumbelul zbură şi-şi scăpă viaţa.

4. — Văduva şi caprele sale

O femee văduvă, avea zece capre. Mai avea şi un fiu. Copilul ducea în fiecare zi caprele la păscut şi se întorcea cu ele seara. Iar mama mulgea caprele, dar în fiecare zi făcea o înşelăciune: adăoga o găleată de apă peste lapte.

Fiul zise mamei sale: ,,Mamă, dece faci tu nelegiuirea asta, amesteci apa cu laptele şi înşeli lumea ?”

Zise mama: ,,Copile, laptele nostru e puţin, fac astfel ca să avem ce mânca la iarnă”.

Şi într’o zi pe când copilul păştea caprele pe câmp, se ivi un nor pe cer. Apoi căzu ploaie, se prefăcu în puhoiu, şi târî caprele în râu. Nici nu apusese soarele, copilul se’ntoarse lângă mamă-sa, singur singurel, numai cu toiagul în mână.

Mama întrebă : „Copile, unde-s caprele. Dece te-ai întors înainte de asfinţitul soarelui?”

Copilul răspunse: „Mamă, apa pe care tu în fiecare zi o amestecai găleată în găleată în lapte, apa aceea s’a strâns şi s’a preschimbat în puhoiu, ne-a luat caprele şi le-a dus în gârlă”.

Culese de Art. Abeghian

A fost odată, ca niciodată, a fost odată un rege. Avea un şarpe iubit, care în fieştecare zi îi aducea un galben.

Şi se întâmplă ca regele să capete un copil. Regele îl creş­tea pe perne de mătase şi avea obiceiul să-i încolăcească de gât şarpele.

Şi astfel se împrieteniră odrasla regească şi şarpele şi mereu se jucau laolaltă. Multă vreme ţinu pretenia aceasta.

Dar când copilul crescu mare şi se încinse cu sabia, într’o zi o scoase din teacă şi lovind cu putere, tăia coada şarpelui şi-o aruncă la pământ. Atunci şarpele se mânie, muşcă pe îiul rege­lui şi fugi de se ascunse. Copilul muri.

După ce lepădă doliul, regele trimise oameni să-l găsească pe şarpe. Şi se rugau, ca să se întoarcă la vechiul său cuib.

Răspundea şarpele: „O, bunule rege, nu e bine ca eu să viu din nou lângă tine. Căci cât timp tu vei privi mormântui fiului tău, Iar eu coada mea tăiată, vrăjmăşia nu se va stinge în inimeîe noastre. Deci, e bine că eu m’am îndepărtat de lângă tine”.

II. REGELE Şî BĂTRÂNUL ÎNŢELEPT

Într’o zi regele se întorcea cu oştiri multe la scaunul Dom­niei sale. Văzu un bătrân, care sădea un smochin, şi astfel grăi regele:

«O, tu bătrâne! Dece te trudeşti într’atâta şi sădeşti smochinul? Nu ştii că pomul abia după patruzeci de veri, vadă roa­de ? Far tu, azi eşti, însă mâine nu vei mai fi.»

Răspunse bătrânul: «O, bunule rege, eu m’am bucurat de Sructele unui pom sădit de altul. Acum sădesc eu, ca cel ce va să vie după mine, să-i culeagă roadele.»

Regele porunci: «Daţi-i o mie de galbeni, pentru vorba-i înţeleaptă, căci e un om bun şi folositor.»

Când bătrânul luă banii, mulţumi lui Dumnezeu. Regele întrebă: «Dece îi mulţumeşti lui Dumnezeu?» Şi el răspunse i «O, rege! Orice smochin dă roade la patruzeci de ani, iar smochinul meu a dat rod într’o singură zi». Zise regele: Mai daţi-i o mie de galbeni». Bătrânul mulţumi din nou. Regele întrebă încă o-dată: «Dece ai mulţumit iarăşi?» Vorbi bătrânul: «O, bunule rege! pomii altor oameni dau roade numai odată pe an pe când al meu a dat astăzi, de două ori roade».

Regele îl îndrăgi foarte pe bătrân şi ducându-l cu sine îl numi învăţător al copiilor săi.

III. BINELE RĂSPLĂTIT PRIN RĂUTATE

Un rege întrebă pe sfetnicul său: „În ce ne putem încrede
noi?”.

Sfetnicul răspunse: “Afară de oameni, te poţi încrede în orice”.

Regele grăi: „Cum?”

La această întrebare, sfetnicul răspunse prin următoarea fabulă:

“Pe marginea unui drum era o fântână secată, iar în fântână, o maimuţă, ua tigru şi un şarpe. Apoi mai căzu şi un om în fântână. De meserie era giuvaergiu.

“Se întâmplă ca pe acolo să treacă un om bun de suflet şi-i zări pe cei ce se aflau în fundul fântânei. În mintea sa, ast­fel îşi vorbi călătorul:

“Să fac un bine şi să-i scot afară pe cei ce au căzut în fântână”.

“Şi el întinse o frânghie, scoase mai întâi maimuţa, apoi tigrul şi în cele din urmă şarpele. După aceea vru să-l scoată şi pe om. Dar fiarele se împotriviră: “Nu-l scoate afară, căci eun om rău. Pentru binele tău, te va răsplăti negreşit, printr’o rău­tate”.

Dar călătorul nu le dete ascultare şi scoase şi pe om.

Fiarele grăiră: „Noi locuim în oraşul cutare. Când vei veni pe acolo, îţi vom plăti binele». Iar giuvaergiul: «Şi eu locuiesc îa acelaş oraş, când vei veni, te voiu răsplăti».

Trecu vreme. Şi se întâmplă ca omul cel bun să se abată pe la oraşul acela. Acolo se’ntâlni cu maimuţa?, care-i zise: «Bine ai venit, mântuitorul meu». Şi-l duse în casa sa, aduse poame alese şi i le puse dinainte.

Tigrul deasemeni îl întâlni şi făcu la fel. Iar şarpele se duse la casa regelui, aduse aur, scule, şi le dărui omului.

Astfel îşi vorbi el în gând: «Fiarele mi-au făcut atâtea daruri, oare omul cât o să mă cinstească. Am să mă duc la acel giuvaergiu, şi săi dau aurul şi sculele, ca să le vândă după cum va şti.» Şi se duse de i le arătă.

Văzând toate cele, giuvaergiul îşi zise: «Să mă duc să-i dau de veste regelui. El îmi va da răsplată.» Apoi aduse de-ale gurii şi puaându-le înaintea călătorului, îi zise; «Mănâncă, bea şi te înveseleşte, iar eu mă duc să-ţi pun treburile la cale.» Şi se duse, la rege: „Eu am aflat, aurul şi sculele tale, ce-ţi fuseseră furate” zise.

Regele trimise ostaşi şi porunci să fie prins, chinuit şi apoi ucis.

Pe când era astfel chinuit, omul îşi zicea în gând: «Dacă atunci eu aşi fi ascultat sfatul fiarelor şi nu l-aşi fi scos pe omul acesta din fântână, nimeni nu m’ar fi pârât acuma.»

Tigrul văzu ceace se abătuse peste capul mântuitorului său cum se chinuia el. Şarpele zise: „Nu te teme. Ia cutare frunză cu tine, eu mă duc de muşc fata regelui, iar tu vei zice: „Eu pot să vindec fata regelui”. Şi vei pune frunza peste rană şi-i vei da şi niţel să mănânce. Se va vindeca numaidecât».

Aşa şi făcu. Fata se făcu bine. — Regele îl iertă şi-i dădu pe fii-sa de soţie. Omul îi povesti regelui, de-a fir-a-apăr, tot ce se întâmplase. Şi dete poruncă regele să se postească în tot oraşul: «Cel ce va face rău împotriva binelui, astfel va fi pedepsit». Şi porunci ca giuvaergiul să fie sfâşiat.

IV. ŞOARECII ÎNARMAŢI

Şoarecii se sfătuiau într’o zi, ei în de ei: „Cum se întâmplă că noi n’avem nici arme, nici coarne ? Asta e pricina, că pisica ne prinde cu uşurinţă.”

Şi şoarecii noştri ascuţiră câte un lemn şi şi le legară de cap, că dac’o veni pisica, să se lupte şi să nu se dea prinşi. Şi iată că veni pisica. Şoarecii fugiră şi se ascunseră în găurile lor. Iar cei ce aveau coarne de lemn nu puteau intra în găurile lor. Pisica îi prinse şi-i mancă pe toţi.

culese de Dr. A. Abeghian