E foarte natural ca în jurul vieţii şi operei unui om care a umplut toată poezia româneasca, cu strălucirea spi­ritului său, să se creeze o întreagă literatură, şi era foarte firesc ca să devie obiecte de dispută, toate eta­pele vieţii sale, şi’n deosebi origina sa, despre care s’au emis atâtea păreri de câteva decenii încoace.

După părerea noastră, nu e de nici un folos să cerceteze cu prea multă exigenţă, origina unor genii ca Eminescu, care sintetizează su­fletul unui întreg popor, în tot ce are el mai bun. Însuşi poporul român tră­ieşte şi palpită în sufletul lui Eminescu.

Prin urmare, numai cu titlu de in­formaţie extragem câteva pasagii din articolul colaboratorului nostru d. Arşavir Acterian, publicat în No. 5 -10 din „Ideea Românească”, despre ori­gina armeană a lui Eminescu, fiind şi noi de acord cu colaboratorul nostru că „nu încape nicio îndoială că Mihai Eminescu a fost român din creştet până ‘n tălpi, român fără pată, român curat”.

Armenii nu pot decât să se mân­drească dacă într’adevăr există vreo urmă de sânge armenesc în origina lui Eminescu.

„Ani”

…Nu ne vom ocupa de multitudinea presupunerilor şi afirmaţiilor cari s’au făcut de cercetătorii vieţii lui Emi­nescu cu privire la originea lui. Ne vom permite însă, să facem o mică exegeză a textului referitor Ia această chestiune din „Viaţa lui Mihai Eminescu”, această carte a d-lui G. Călinescu, scrisă cu atâta luciditate şi în­ţesată de sugestii, de imbolduri. Prilej de a face puţină lumină, acolo unde d-l Călnescu a crezut că e necesar să conserve întunerecul.

Aflăm astfel că prietenii îi ziceau poetului, desigur în glumă, „turcule”. Asta spune ceva. Se apostrofează a-deseori armenii astfel. Confuzia care se face între armeni şi turci e foarte răspândită între români, fie că şi ar­menii şi turcii vin din orient, fie că mai toţi armenii vorbesc turceşte. Prietenii lui Eminescu ştiau probabil ceva de origina orientală a poetului, numindu-l „Turcule”. Asemenea porecle nu vin chiar aşa, din senin.

După ce d-l G. Călinescu elimină ipoteticele, imaginarele origini tnrce, albaneze, suedeze, bulgare, rutene, adaugă; „Mai nouă şi mai măguli­toare este ipoteza unei descendenţe polone. O familie Eminowicz din Po­lonia, care numără doi poeţi (Ludwig Eminowicz şi Roman Eminowicz, (Oct. 1920), şi-a alcătuit nu de mult arborele geneologic. Ea a descoperit că se trage din Murad Eminowicz, negustor armean şi cetăţean al Liovului, după cum glăsueşte un manu­scris din 1646, afiat în Biblioteca Ossolinski. Acesta era cel mai bogat din colonia celor 82 familii armene din Liov iar casa sa străjuia mândră în­tre acelea ale familiilor Gluszkiewicz şi Domozyski din uliţa armeană. Tră­dare a sângelui! În anul 1873, Emi­nescu trecea prin Cracovia, reşedinţă a ilustrei sale rude de azi, Dr. Vichentie Eminovicz, consilier comunal şi păşia şi în Lemberg. Dacă instinctul său atavic ar fi fost mai viu, poetul s’ar fi dus pe uliţa armeană şi ar fi contemplat îndelung,între casele Glusz­kiewicz şi Domozyski, mândra casă a străbunului său Murad Eminowicz. El însă umblă să scoată fotografie a bi­sericii Movileştilor şi de pe portretul unui Armaş din Ţara Românească, ajuns mare cancelar al Poloniei”.

Nu ştiu întrucât poate însemna o trădare a sângelui faptul, că trecând prin Cracovia, Eminescu nu şi-a vizitat rudele, Cât putea oare să-l inte­reseze pe poet nişte rude care cres­cuseră, trăiseră într’o altă ‘ civilizaţie şi altă cultură decât a lui ? Ce sens ar fi avut pentru Eminescu să întâl­nească nişte oameni de a căror ru­denie nu era tocmai sigur ?

Să ne ierte deci şi Eminescu.că-i cercetăm indiscreţi viaţa, că-i cotro-băim sertarele şi cercăm să luminăm taina existenţii lui trudnice, care ne-a devenit atât de sfântă după moartea lui. Să dăm însă cuvântul strălucitului său biograf, d-l Călinescu, care mai dă unele relaţii importante asupra fa­miliei Eminowicz. „Noi aflăm mai târ­ziu pe urmaşii bogatului armean, în­nobilaţi. O linie principală Eminowicz — Dolenga stărue în Polonia, o alta laterală, Eminowicz — Emberg, apare în Podolia. Un oare care membru al familiei ar fi emigrat acolo şi s’ar fi legat prin căsătorie cu casa Emberg din Silezia, căci un Petru Eminowicz din Podolia se legitima la 1802, în faţa comisiei nobililor, ca descinzând din sus numita casă siieziană. Ramura aceasta îşi întinde crengile până prin Bucovina şi Basarabia, în faţa Mohilăului, unde urmaşi ai ei au, zice-se, şi azi averi. Din ea se trage, fără în­doială Mihai Eminescu, ridicând la trei numărul poeţilor daţi omenirii de nobila şleahtă polacă. Cei care spri­jină această înrudire au băgat de sea­mă, cu multă perspicacitate, că cei mai mulţi din Eminowiczenii bucovineni şi basarabeni se chiamă tot Mihai. Ergo! Cineva însă, bizuindu-se pe această spiţă, a rămas uimit de un alt adevăr. Dacă numita familie polonă se izvodeşte din armeanul Murad Eminowicz, atunci şi M. Eminescu este armean. Şi iată-ne întorşi pe lângă Marea Caspică, în Enigmatica Asie. Acel care în numele unei străvechi românimi se înspuma de indignare împotriva scursurilor străine.

Bulgăroi cu ceafa groasă, grecotei cu nas subţire,

Toate mutrele acestea sunt pretinse de Roman.

Toată greco-bulgărimea e nepoata lui Traian.

Năpăstuit de legendă şi de ştiinţa biografică, este întins de nouă naţii deodată”.

Înţeleg prea bine indignarea lui Eminescu împotriva străinilor. Dar bulgăroii şi grecoteii pe care i-a biciuit în versurile lui, nu subînţeleg în mod necesar şi pe armeni. Cred că d-l Călinescu devenind polemic şi deci li­ric, încetează — în textul citat mai sus — de a fi logic. Presupunând chiar că printre străinii aciuiţi pe acest hră­nitor şi ospitalier pământ românesc, pe care-i satiriza Eminescu, pot fi so­cotiţi şi armenii, aceştia — ca şi ori care alţi străini — nu sunt însă con­damnaţi, decât întrucât nu se lasă asimilaţi şi activează cu bună ştiinţă sau chiar cu neştiinţă împotriva voin­ţei şi idealului colectiv. Nu ştim până la ce punct un Antim Ivireanu, un Asaki, un Conta, un Spiru Haret pot fi consideraţi români, dar sunt, cert, o grămadă de armeni anonimi în Isto­rie cari s’au topit în mod absolut în massa românească. Desigur că nu aceştia îl scârbeau şi-l revoltau pe au­torul Doinei şi a Scrisorilor. Poetul şi ziaristul Eminescu se simţea într’atât român — şi numai încape îndo­ială că era — încât denunţa şi stig­matiza în deplină sinceritate, cu vio­lenţă., pe venetici, oricare ar fi fost. Nu ştiu de ce faptul că eşti de origine străînă împiedecă, interzice să simţi româneşte. Suntem mai plastici decât îşi închipue unii. Nu e chiar imposi­bil — pentru unii din noi — să ne liberăm de strânsoarea unei realităţi, ca să intuim şi să adâncim, fără greş, o alta.