În Dicţionarul de „Figuri de armeni din România”,aparţinând regretatului Bogdan Căuş,Hagop Djololian,cunoscut,îndeobşte, în cercurile specialiştilor sub numele de Siruni e definit,pe bună dreptate,drept unul dintre prestigioşii umanişti ai veacului XX.Păstrând proporţiile el poate fi comparat nu doar prin preocupările literare şi ştiinţifice,dar şi prin orientarea politică,cu Nicolae Iorga.Dacă Iorga i-a avut ca modele româneşti pe Heliade-Rădulescu,Haşdeu şi Eminescu,modelul intelectual al lui Siruni a fost marele savant român.Printr-o fericită împrejurare, tânărul imigrant,supravieţuitor al genocidului armenilor din Imperiul Otoman i-a devenit emul.

Întâmplarea care l-a adus în preajma lui Iorga nu a fost deloc…întâmplătoare,ea fiind una providenţială. Atât pentru cultura armeană,cât şi pentru istoriografia română.Dacă e aşa-şi nu credem că am putea fi contrazişi-am avea o nouă dovadă că era îndreptăţit Mircea Eliade să creadă că sacrul se camuflează în profan.Mai ales în timpurile moderne în care chiar şi sărbătorile s-au secularizat!

X

Cei 83 de ani de viaţă ai lui Hagop Djololian sunt un veritabil roman al cărui canon domina secolul în care a venit pe lume .În anii adolescenţei un revoltat atât din cauza împilărilor la care era supus neamul său,dar şi din cauza cruntelor nedreptăţi sociale.A mâncat apoi pâinea amară a oricărui desţărat.Soarele avea să răsară şi pe calea destinului său atunci când venind în România a găsit nu doar adăpost,dar şi şansa să descopere prin constrângerea necesităţilor existenţiale o extraordinară capacitate de muncă şi binecuvântate daruri naturale.E un exemplu când nevoile descoperă talente latente.Un roman,dacă vreţi, şi pentru că nici una dintre suferinţele în faţa cărora capotează învinşii nu l-a ocolit,dar din care a reuşit întotdeauna să iasă la suprafaţă fără compromisuri.Viaţa cărturarului Siruni e una exemplară, la fel ca şi opera pe care ne-a lăsat-o.Merită cu prisosinţă să fie cercetată;fondul arhivistic aflat în depozitele Arhivelor Naţionale conservă nu doar numeroase lucrări ştiinţifice şi literare inedite,dar şi numeroase dovezi ale trecerii sale prin lume.

S-a născut la 6/18 aprilie 1890 în oraşul Adabazar din Turcia dintr-o familie săracă,cum avea să mărturisească mai târziu într-o autobiografie de cadre:”Tatăl meu,Arakel,a fost de meserie zugrav şi neputând să asigure existenţa familiei,sarcina întreţinerii familiei era asupra mamei mele,Mariam,care a trebuit să muncească la stăpâni în Constantinopole,unde ne-a luat şi pe noi,cei trei copii ai ei.Cursurile primare le-am făcut în parte în Adabazar şi parte la Şcoala „Esaian” din Istambul (1901-1904) iar cele secundare la Liceul Central Armenesc din Istambul (1904-1908),înscriindu-mă apoi la Facultatea de Drept (1909-1914).Încă student am început să fac ziaristică colaborând la mai multe ziare şi reviste armeneşti cu articole literare şi cronici teatrale.La începutul anului 1908,când mă aflam încă la liceu,am fost arestat de către poliţia regimului absolutist sub învinuirea de a fi citit literatură progresistă şi nu am fost eliberat decât după schimbarea regimului la sfârşitul aceluiaşi an”.

Dacă în Turcia tinerii armeni,membrii ai partidului naţionalist,Daşnak,manifestau pentru drepturile naturale,cuvenite unui neam ale căror pâmânturi se aflau sub ocupaţie otomană,deloc întâmplător,tot pe atunci,chiar dacă circumstanţele erau altele la Bucureşti,la începutul anului 1908,tânărul profesor Iorga conducea o mare manifestaţie studenţească în faţa Teatrului Naţional reprimată de poliţie.”Culpa” sa nu era alta decât izvorâtă din aceeaşi cauză:ultragierea demnităţii naţionale prin nefolosirea limbii naţionale chiar pe prima scenă a ţării. Mai târziu,mult mai târziu, Siruni,dând socoteală serviciului de cadre chiar la mijlocul „obsedantului deceniu”(1955),menţionează în autobiografia sa aparteneţa politică din tinereţe, pentru care avea să plătească un deceniu de captivitate în Gulag:”ca şi a mulţi alţi tineri din generaţia mea,m-am înscris şi eu în această organizaţie care urmărea scopul eliberării poporului armean de sub jugul asupritor al turcilor.”

În timpul în care Siruni era student într-unul dintre anii terminali ai facultăţii,Iorga publica în revista secţiei de istorie a Academiei Române (nr.4 din 1913)studiul „Armeniens et Roumains,Une petit parallele historique”.Probabil că studentul armean din Turcia fusese impresionat că un cărturar de talia lui Iorga dovedea o atât de mare empatie pentru poporul nefericitul său neam.De aceea,după venirea sa în România, H.Dj.Siruni, în lucrarea sa „Nicolae Iorga şi studiile armeneşti”, va caracteriza astfel acea comunicarea:”Este un studiu substanţial pe care Iorga l-a publicat în 1913 în Bucureşti şi care este sinteza cercetărilor pe care le-a făcut până atunci despre poporul armean...(el)găseşte puncte de asemănare între poporul românesc şi poporul armean,în ceea ce priveşte formaţia naţională,soarta ce decurge din situaţia lor teritorială,evenimentele impuse de vecinătăţile lor politice şi dezvoltarea lor,accentuând mai cu seamă că ambele se găsesc la puncte de întâlnire ale popoarelor ariene şi turanice,ambele fiind teatru al războaielor cotropitoare,ambele fiind provincii ale Macedoniei şi Romei şi prin urmare ale Bizanţului,ambele pierzându-şi independenţa fiind împărţite între diferite state,însă ambele păstrând puterea de autoconservare naţională,păstrând tradiţiile naţionale şi culturale,păstrând speranţa lor.”

N-avea să fie singura dată când Iorga se va referi la armeni.La sfârşitul anilor 20 va reveni cu un ciclu de conferinţe la Bucureşti,sub cupola Ateneului Român,dar şi la Paris,cu prelegeri ţinute la Sorbona. De un interes istoric special va fi mai apoi,în 1935,comunicarea făcută cu ocazia împlinirii a o mie cincisute de ani de la traducerea Bibliei în limba armeană.Să reţinem din această expunere concluzia cercetărilor sale privind vechimea şi meritele armenilor aflători de secole pe teritoriul României:”Dar sunt atâţia dintre armeni care,mai ales în Moldova,sunt aici de veacuri întregi.Principatul Moldovei a venit după aşezarea în oraşele Moldovei de sus a unor elemente armeneşti care au venit din Marea Neagră prin Crimeia şi de acolo,luând drumul mare tătătrăsc,prin care se schimbau mărfurile Răsăritului cu Apusul,au ajuns în Galiţia,iar de aici s-au scoborât,ca adevăraţi descălecători în înţelesul cel mai deplin al cuvântului,în ţara care,în parte şi din cauza drumului de comerţ care s-a creat, a devenit principatul moldovenesc.Noi am fost aceia care v-am primit,v-am ţinut,v-am ajutat,v-am iubit acolo,dar nu e mai puţin adevărat că statul acela al Moldovei,nu s-ar fi putut întemeia dacă nu ar fi fost un drum de comerţ,sau el ar fi însemnat puţin lucru,şi comerţul nu era al nostru,ci era al elementului care stătea în fruntea comerţului,deci armenii.Aşa încât dumneavoastră sunteţi părinţii Moldovei,adică strămoşii dumneavoastră.”

Prin preocupările constante ale lui Iorga vom beneficia astfel de o panoramă a istoriei,civilizaţiei şi culturii armenilor,inclusiv asupra rolului jucat de ei în Ţările Române în expertiza atât de preţioasă cum erau mai toate cercetările acestui istoriogra.De aceea,după o jumătate de secol,din iniţiativa noastră şi cu sprijinul reputatului istoric Andrei Pippidi,nepotul savantului,am reunit toate scrierile sale pe această temă în volumul Nicolae Iorga,Scrieri despre armeni,tipărit de Editura Ararat.

x

Revenind la adolescenţa lui Siruni vom vedea,fie şi în fugă,împrejurările şi disponibilităţile care aveau să-l facă să-l asume pe Nicolae Iorga ca model formativ.Mai întâi persecuţiile şi repetatele pogromuri la care era supusă naţia sa sub domnia sultanului Hamid avea să-l facă un revoltat care va găsi pentru un scurt timp în fanta de relativă libertate de exprimare apărută în despoticul imperiu un debuşeu publicistic.Să spunem că meritul acestei deschideri spre modernitate de care s-au bucurat şi naţionalităţile oprimate s-a datorat acţiunii „junilor turci”,acţiune la care,cel puţin în faza iniţială, s-au asociat şi liderii armenilor.Gustul libertăţii avea să impresioneze puternic sensibilitatea tănârului în plină formare.Poezia şi publicistica vor fi modalităţile prin care va irumpe revolta adolescentului şi apoi a tănârului Siruni.În revista „Masis”(Ararat) el debutează la vârsta de cincisprezece ani cu poezia „Dorinţa”,iar în cel mai important ziar de limbă armeană,”Azadamard”(Luptătorul pentru libertate),semnează articole care-l fac iubit cititorilor,şi element periculos pentru autorităţile poliţieneşti.Relativa slăbire a opresiunii asupra naţionalităţilor e suprimată repede şi apoi,în aprilie 1915,în primul an al marelui război european e declanşat din ordinul guvernului imperial otoman primul genocid al secolului XX,genocidul armenilor.Conform planificării primele victime ale masacrului sunt elitele,liderii comunităţii,publiciştii şi poeţii armeni.Siruni avea să-şi amintească, obligat să-şi rezume viaţa în autobiografia amintită, că ”În anii primului război mondial (1914-1918),când întregul popor din provinciile armeneşti ale Turciei era măcelărit şi intelectualitatea armeană din Istambul era persecutată,fiind urmărit şi eu,am trăit ascuns timp de patru ani,pe când unul dintre fraţii mei,Haig,era ucis de turci,iar celălalt frate,Krikor,deportat în interiorul Asiei Mici.După instaurarea regimului sovietic în Armenia,în anul 1920,am fost printre cei care au cerut conducerii organizaţiei „Daşnak” de a găsi o modalitate de conlucrare cu autorităţile sovietice din Armenia în vederea asigurării revendicărilor armeneşti faţă de turci.”

Atitudinea politică pe care o justifică Siruni ne obligă să deschidem aici o paranteză pentru a explica,fie şi pe scurt,circumstanţele istorice.Ele vor produce în sânul diasporei armene o polarizare evidentă chiar şi azi.E vorba de atitudinea ei faţă de Rusia Sovietică şi,prin consecinţă,de succesiunea ei istorică.Lenin şi Sovietele au trădat „cauza armeană”încă din primele momente ale acaparării puterii.Ei au preferat să facă jocul autorilor genocidului armean şi al cotropitorilor provincilor istorice ale Armeniei din iluzia că-l pot anexa pe Kemal-paşa, aflat în plină ascensiune spre putere, la expansiunea Revoluţiei bolşevice şi pe teritoriile Imperiului Otoman.Bolşevicii erau încurajaţi şi de faptul că Imperiul Otoman,consecinţă şi a pierderii războiului,se afla în pragul dioluţiei.Doar aşa puseseră ei mâna pe teritoriul ţarist!Evident că socoteala lor a fost dejucată de viclenia celui care va fi numit mai apoi Ataturk, „Tată al Turcilor”.Jucând la două capete,acesta a ştiut să tragă maximum de foloase din trădarea leninistă şi,chiar,a forţat ocuparea provinciilor armene aflate sub stăpânirea ţaristă.Armenii,cu preţul unor mari sacrificii, au reuşit să stăvilească puhoiul invadatorilor şi,salvând un minuscul teritoriu,sperând ca măcar simbolic să existe o entitate statală independentă.Aşa s-a născut,dipă secole de dispariţie statală,Republica Armeană!După cacealmaua Kemalistă Lenin s-a mulţumit cu mai puţin:bolşevizarea Transcaucaziei.Dacă nenorocirea ocupaţiei turceşti a fost evidată cu o mare vârsare de sânge,bolşevizarea ei avea să aibă cu timpul un preţ şi mai dureros.Republica Armeană avea să dispară,pentru o vreme, în reînfiinţata gubernie ţaristă sub numele de Republica Sovietică Transcaucazia.Reşedinţa administrativă redevenise Tiflisul.Pentru scurt timp;Stalin şi acoliţii lui transcaucazieni şi-au dat seama că energiile naţionaliste ale celor trei etnii-armeni,gruzini şi azerbaidgeni-sunt mult prea puternice ca o coabitare împotriva naturii să fie posibilă şi au consimţit la o autonomie sovietică formală.Viclenia stalinistă-comunistă?-a făcut ca cheia acestor „bordeie etnice”să fie proprietatea exclusivă a Kremlinului.Aşa că s-a împărţirea teritorială a fost una abuzivă,cu enclave etnice trecute sub administraţie vecină,capabile de tensiuni virtuale ce pot fi manipulate în caz de nesupunere.Armenii au pierdut atunci,din puţinul pe care-l mai aveau, provinciile istorice Nahicevan şi ceea ce se cunoaşte acum sub denumirea sovietică de Nagorno-Karabah.Sunt peste optzeci de ani de atunci şi viclenia stalinstă face legea şi acum în zonă!Iată un motiv pentru care o parte a diasporei nu uită felonia rusească.Cine priveşte ca şi Siruni,partea plină a pharului-destul de redusă în raport cu restul gol!-va afirma că decât nimic ,mai bine mai puţin!Dacă n-ar fi existat chiar şi această formă rudimentară,sovietică de delimitare administrativă, cum au fost republicile sovietice,Gruzină,Armeană şi Azerbaidgeană,după implozia URSS,n-ar fi existat state independente ci doar Federaţia Rusă.

În sfârşit,diaspora armeană,inclusiv armenii din Turcia,care reuşiseră să scape de masacre,a nutrit iluzia că măcar Occidentul îşi va respecta promisiunea de a face dreptate victimelor genocidului şi anume de a constitui pe teritoriile istorice un „cămin al armenilor”.Dacă iluziile au murit de mult,speranţa dăinuie încă!

Revenind la personalitatea evocată de noi că din perspectivă istorică,evaluând evenimentele din perspectiva epilogului,Siruni s-a situat de partea câştigătoare;existenţa unei republici,fie şi bolşevizate,trebuia sprijinită şi nu negată!Ea/ele,chiar şi fictive entităţi statatale,au conservat elementele geografice şi etnice constitutive ale tot atâtor state mai mult sau mai puţin independente.Şi chiar cu o energie de afirmare naţională cu asupra de măsură!

Siruni,şi foarte mulţi conaţionali de-ai săi,au avut dreptate,chiar dacă preţul pe care l-au plătit a fost exagerat!Mă gândesc la numeroasele familii care au părăsit o situaţie socială foarte bună avută în lumea liberă,ca şi din România aflată la începutul comunizării ei,şi, căzând victime atât unei propagande extrem de mincinoase, s-au repatriat.Unii care şi-au exprimat nemulţumirea au căzut victime ale represiunilor staliniste.Chiar dacă a trăit în alte împrejurări,mâna lungă a NKVD-ului avea să ajungă şi până la Siruni.Deşi a privit cu speranţe spre Răsărit!Întors din Gulag,el îşi aminteşte că atunci ”când pe la sfârşitul anului 1921,poetul Ovanes Tumanian a fost trimis de către autorităţile din Armenia Sovietică pentru înfiinţarea unei filiale la Istambul a Casei Culturale Armene,eu am fost acela care a sprijinit pe marele poet în misiunea sa,am ajutat înfiinţarea acestei filiale şi chiar am condus-o ca secretar general până la plecarea mea din Turcia.În anul 1922,când Istambulul a intrat sub dominaţia Kemalistă,am fost nevoit să mă refugiez,împreună cu familia mea,în România şi m-am stabilit la Bucureşti.”

x

Noi ştim că cel care avea să-l convingă să rămână aici,pe aceste meleaguri fusese Iorga.Numele acestuia,iată,ajunsese de nerostit în prezenţa uunui şef de cadre din anii 50, căruia îi era destinată autobiografia.Revenit,după zece ani de recluziune,Siruni găsea o altă Românie.Ţara aceea ospitalieră era de nerecunoscut.Iar de moravurile ei publice ce să mai vorbim!Nicolae Iorga,binefăcătorul său,omul care făcuse atâtea pentru prestigiul ţării şi al românilor era asasinat a doua oară.De data aceasta prin interzicerea totală a vastei sale opere.Pân şi pomenirea numelui în faţa unui politruc,cum erau cadriştii,deschidea inprudentului poarta temniţei.Vina?Tentativă de răsturnare a „ordinii socialiste”.Siruni,însă, nu putea uita că întâlnirea care i-a marcat viaţa a fost aceea cu marele savant.Avea să se confeseze apropiaţilor săi că la vârsta de 32 de ani, în calitate de secretar general al scriitorilor şi artiştilor armeni din Bolis/Constantinopol, „trecând prin România,îl vizitasem pe Nicolae Iorga pentru a-i înmâna diploma de onoare din partea Casei Culturale Armene din Constantinopol.El m-a reţinut aici şi de atunci m-am stabilit aici.”N-avea să fie singura familie supravieţuitoare a genocidului,care îşi va găsi în România o a doua patrie!

(Cu câţiva ani în urmă am organizat la Casa de Cultură Armeană din Bucureşti o expoziţie cu documente/paşapoarte mai mult sau mai puţin obişnuite,unele dintre ele eliberate de consulatele efemerei Republici Armene.Faptul de a fi pline de ştampile era dovada tatonărilor titularilor lor de a-şi găsi refugiu nu doar în ţări limitrofe Turciei,ci chiar şi în Occident.Au ales să rămână definitiv în România.Se vede bine că ştirea despre ospitalitatea românească le schimbase opţiunea.Şi,desigur,destinul!Majoritatea dintre ei aveau să practice ocupaţii meşteşugăreşti,apoi fii lor vor urma cariere care le vor asigura o expunere publică de anvergură.Dacă mulţi intelectuali imigranţi au fost nevoiţi să se descurce cu ocupaţii manuale,marginale,nici Siruni,la început,n-a fost scutit de salahorie.E adevărat însă că una care poate fi făcută şi cu pasiune,cum e cea de traducător.Fie ele acte şi documente istorice.Numai că această trudă utilă tuturor celor interesaţi de evenimente,pot deveni opuri de sinteză în mâna unui profesionist.În scurtă vreme pe astfel de lucrări avea să apară numele său astfel tipărit:H.Dj.Siruni.Ele constituie o remarcabilă operă istoriografică.Cazul său,ca şi a multora dintre urmaşii acelui val de imigranţi ne aminteşte de o constatare făcută Henri Verneuil, celebrul cineast francez de origine armeană,fiul unei familii supravieţuitoare din genocid,autorul memorabilelor filme cu Fernandel.El afirma fără falsă modestie:”Când am venit aici francezii îşi duceau mâna la buzunar ca să ne dea nişte gologani,acum ei duc mâna la pălărie ca să ne salute!”

Ajuns la Bucureşti,Siruni ştia că va găsi în savantul român un prieten al armenilor,dar nu ştia ca întâlnire cu el îi va schimba destinul!Temeinicile sale cunoştinţe în limbile armeană şi turcă,inclusiv variantele lor primare,apoi stăpânirea gramaticii arabe şi persane l-au făcut pe Profesor să vadă în el un cercetător capabil să ocupe un rol absolut necesar aprofundării cercetărilor de istoriografie românească.Iată cum avea,nu mult după întâlnirea lor,să-l aprecieze Iorga:”Siruni a fost un erudit,un eminent orientalist,foarte bun cunoscător al limbii turceşti,om a cărui activitate a fost de cea mai bună însemnătate în clarificarea unor aspecte mai puţin cunoscute ale trecutului nostru,în special în ceea ce priveşte relaţiile noastre politice, economice şi juridice cu Imperiul Otoman.”

Siruni va beneficia de covârşitoarea autoritate a savantului în beneficiul promovării valorilor armene în ţară şi în străinătate.Astfel,în vara anului 1930, sub patronajul lui Nicolae Iorga în clădirea Institutului de Studii Sud-Est-Europene de la Şosea are loc a doua ”Expoziţie de Artă Armeană”.Prima fusese organizată în 1906, în complexul expoziţional din Parcul Carol, cu ocazia jubileului de patruzeci de ani de domnie a lui Carol I.De data aceasta expoziţia era în exclusivitate dedicată valorilor armeneşti şi,fapt măgulitor,beneficia de o conducere…bicefală.În afara institutului al cărei conducere o asigura savantul român,era implicată şi comunitatea armeană.Avem în faţă statutul de organizare a manifestării pornită „din iniţiativa iubitorilor artei armene din Bucureşti,având ca scop să prezinte publicului român arta şi artiştii armeni.”Conducerea românească era formată din Gh.Balş,un excelent cercetător în domeniul arhitecturii medievale,aromânul N.Batzaria,balcanist,A.Chemale,delegatul Institutului,Gh.Murnu,Camil Ressu,Gh.Severeanu şi Ion Stereade.Cea armeană îi cuprindea pe arhiepiscopul Husig,şeful Eparhiei armene din România,cerealistul A.Manissalian,preşedintele Consiliului Eparhial,industriaşul D.Danielian,preşedintele Uniunii Armenilor din România,doamnele Cundakgian,Gămănescu,Manissalian,Melic,domnii Hrand Avachian,V.Baraghian,K.Hagi-Artinian,O.Poladian şi,în sfârşit,dar nu în ultimul rând,secretarul general al Expoziţiei,H.Dj.Siruni.Succesul de presă şi de public a fost foarte mare,iar nivelul de reprezentativitate al vizitatorilor care i-au trecut pragul saloanelor a fost,la propriu,de la Vlădică până la opincă!Regele,Regina-mamă,prinţesa Ileana,şeful guvernului şi alţi înalţi demnitari au onorat-o. Cum Expoziţia a fost cu intrare-preţul biletelor era de zece lei-catalogul costând o sută de lei (cine are un astfel de catalog,cred că deţine o valoare nu doar sentimentală!),iar exponatele puteau fi cumpărate,statutul stabilea şi felul cum vor fi administrate veniturile:câte o treime pentru cumpărarea obiectelor expuse în folosul comunităţii,o treime pentru Şcoala Armeană din Capitală şi o treime pentru publicarea în româneşte a diferitelor lucrări de armenologie. Beneficiind şi de un juriu format din prestigioşi artişti şi cercetători –Balş,Steriade şi Ressu-obiectele achiziţionate s-au bucurat de o expertiză excelentă;unele dintre ele pot fi admirate şi azi în Muzeul Eparhiei Armene,exponate reîntoarse în sediul Casei de Cultură „soţii Dudian” după ce aşezământul şi şcoala,aflate în incinta Episcopiei Armene, fuseseră ocupate abuziv,timp de mulţi ani de autorităţile comuniste.

x

După cum se vede Siruni era deja implicat în animarea vieţii comunitare adăugându-i o nouă componentă:evidenţierea şi popularizarea propriilor valori identitare publicului românesc.Imediat după sosirea în România,timp de unsprezece ani va fi secretarul general al Eparhiei,apoi va prelua conducerea Casei Centrale de Cultură Armeană.În această calitate,mai târziu,va inspira pe soţii Dudian,posesorii unei frumoase averi,să contribuie la îmbogăţirea edificiilor comunităţii cu o elegantă şi modernă ctitorie,clădirea care va adăposti Biblioteca şi Muzeul.(Complexul acesta cuprinde o trinitate scumpă armenilor:Biserică,Şcoală şi Cultură.Existenţa lor în aceeaşi incintă mai are un tâlc pe care ni-l dezvăluie câteva coincidenţe deloc…întâmplătoare.Nucleul în jurul căruia se concentrează viaţa comunităţii armene din Bucureşti,Biserica,a fost sfinţit în 1915,anul în care era declanşat masacrul în urma căruia unul din doi armeni din vremea aceea avea să fie lichidat.În 1942,când Europa era în vâlvătaia celei de-a doua conflagraţii, în aceeaşi incintă, unde funcţiona una din cele două şcoli armeneşti din Bucureşti,faţă-n faţă cu Biserica, se inaugura „Casa de Cultură „soţii Dudian!” Această trintate e sfântă pentru armeni pentru că pribegind împreună cu ea,chiar dacă şi-au pierdut,în repetate rânduri,statul,n-au putut fi dezmoşteniţi de sufletul lor!Oamenii Bisericii primului stat din lume care s-a creştinat au fost,deopotrivă,ostaşi încă din vremea Cruciadelor,dar şi învăţători ai neamului lor.Graţie Bisericii au supravieţuit armenii şi pe aceste meleaguri.

Anii 30 sunt cei mai fertili din istorie nu doar pentru Regatul României,dar şi pentru viaţa comunitară armeană;armenii ajunseseră să numere aproximativ treizeci de mii de suflete.O cifră suficientă pentru a susţine publicaţii în limba maternă.Siruni va iniţia şi conduce,mai întâi,timp de trei ani, publicaţia de literatură şi artă „Navasart”,apoi(1932-1944) ziarul „Araz”şi almanahul cu acelaşi nume.Încurajat de succesul Expoziţiei de Artă Armeană,ca şi de interesul crescând al unor cercetători români pentru vestigiile armeneşti de pe teritoriul României, el iniţiază în 1935 publicaţia „Ani”(numele străvechii capitale armene).Redactată în limba română ea a fost considerată de Iorga pentru că era o „revistă cu caracter enciclopedic,în care toate raţiunile vieţii armeneşti erau să fie reprezentate.” Cine a avut în mână această publicaţie-tipărită trimestrial la început,între 1934-36 şi,apoi,ca anuar în timpul războiului-poate confirma că ea stă cu cinste alături de cele mai prodigioase tipărituri din acel deceniu de înflorire a culturii scrise din România!

Activitatea de editor a lui Siruni n-a fost lipsită de tribulaţiile inerente iniţiativei particulare.În vastul fond personal conservat de Arhivele Naţionale,sunt copii ale unor memorii adresate ministrului de finanţe prin care solicita revizuirea unor impuneri excesive consemnate de către agenţii fiscali.Iată un fragment privind o astfel de evaluare:”Chemat la instanţele fiscale pentru (anii-nn)1943/1944,mare a fost indignarea mea sufletească văzând că organele respective au preevaluat cifra de afaceri a minuscului ziar („Araz”-nn)la suma astronomică de 10.000.000,sumă pe care subsemnatul,modest intelectual,nici nu o puteam imagina nici măcar în vis.(…)Ca să aveţi,Domnule Ministru,o mică ideie de realizările băneşti ale neînsemnatului meu ziar,alăturez situaţia reală şi sinceră din anul trecut,care arată că evaluarea dlui control este de 20 de ori mai mare decât situaţia adevărată a ziarului meu.” Din acelaşi memoriu aflăm că periodicul „Ani este o publicaţiune de propagandă culturală,care nu aduce nici un venit,fiind trimis ca un omagiu tuturor intelectualilor români de vază,şi instituţiunilor de cultură din întreaga ţară…”( Din păcate,aşa cum vom vedea,activitatea sa jurnalistică avea să-i aducă,nu peste mult timp,mari necazuri…)

Chiar dacă nu ne propunem să amintim toate strădaniile pe care le-a avut Siruni în calitatea sa de animator al vieţii comunitare nu putem să omitem,totuşi,faptul că a condus timp de cincispreze ani Uniunea de Cultură Fizică Armeană,iar însemnele clubului armenesc,EFA /Educaţia Fizică Armeană figura în numeroase competiţii.În unele dintre ele - cum erau baschetul,fotbalul,alpinismul sau atletismul-sportul armean n-a fost niciodată la coadă!Tot el a luat parte activă la înfiinţarea corului care purta numele marelui compozitor armean,Komitas,victimă şi el a crimelor în masă efectuate de autorităţile otomane,cor prestigios după cum atestă numai şi faptul că evoluţiile sale s-au produs,în câteva rânduri,sub cupola Ateneului Român.

X

Siruni,fără să părăsească definitiv literatura-alături de poezii originale şi numeroase traduceri în armeană şi franceză,câteva piese deteatru de…sertar de inspiraţie istorică,vor putea fi descoperite de către cercetători în fondul care-i poartă numele de la Arhivele Naţionale-el se va consacra studiilor de orientalistică în general şi de armenologie şi turcologie în mod expres.Aşa cum precizam a început prin a traduce acte şi documente din arabă,turcă şi armeană privind istoria medievală românească.Lipsa acută de cunoscători ai acestor limbi lăsau necercetate numeroase mărturii scrise aflate în arhivele româneşti sau turceşti. De bună seamă că Iorga avea cunoştinţă de existenţa acestei comoare de informaţii la care istoricii români n-aveau acces.Apoi mai există şi în domeniul istoriografiei oameni care mai mult scriu decât citesc.La fel ca şi Iorga,nici Siruni nu s-a numărat printre istoricii care ocolesc arhivele.Scormonirea arhivelor e un exerciţiu zilnic al oricărui istoric care se ia în serios!Doar translaţiile făcute de Siruni şi publicate în diverse periodice ştiinţifice, dacă ar fi puse împreună ar constitui o culegere impresionantă.Remarcabile sunt-e opinia exprimată de diverşi specialişti de-a lungul timpului- sunt contribuţiile savantului român de origine armeană la o mai bună luminare a unor domnii pământene şi fanariote.Vorbeam despre o întâlnire providenţială între Iorga,aflat la zenitul carierei sale, şi de tânărul apatrid Siruni.Dacă n-ar fi existat această întâlnire la momentul oportun,probabil că şi azi multe documente scoase la lumină de către acesta din urmă ar fi rămas necunoscute.Mai întâi asasinarea lui Iorga de către legionari,apoi Războiul,urmat de perioada ocupaţiei sovietice care l-a aşezat în fruntea falsificatorilor istoriei româneşti pe Mihai Roller,şi,în sfârşit,materialismul istoric care exalta rolul maselor ca unic făuritor de istorie,în toţi aceşti ani cercetările în arhive străine privind istoria medievală românească ar fi fost inoportune.”El-scrie Siruni cu recunoştinţă despre protectorul său- m-a îndemnat să cercetez izvoare armeneşti necunoscute sau necercetate până atunci,care erau menite să lămurească într-o măsură diferite faze ale istoriei României;am prezentat în acest sens mai multe comunicări la Academie,publicate ulterior în „Analele Academiei”;tot în această direcţie am colaborat cu studii şi articole la diferite reviste de specialitate din ţară şi din străinătate.Am sris,printre altele,un studiu despre viaţa şi opera lui Eminescu în limba armeană,care a apărut la Paris în 1930,împreună cu un număr destul de mare de traduceri din opera marelui poet.Am mulţumirea că aceste traduceri au fost apreciate atât de profesorul Iorga,care spunea că recunoaşte în ele,ritmul eminescian,cât şi de Perpessicius,care mă considera la 1940,scriind despre aceste traduceri „un pătrunzător interpret şi unul dintre cei mai iniţiaţi cunoscători ai universului eminescian”.

Nicoale Iorga,în calitatea sa de preşedinte al „Ligii Culturale”.doar cu un an înainte de mârşava sa asasinare de către legionari, îl va omagia pe H.Dj.Siruni cu o diplomă de onoare pentru meritul de a fi „Credincios fiu al naţiunii sale,care a lucrat pe teren cultural,cu o admirabilă râvnă pentru strângerea legăturilor între români şi naţia sa,căreia o soartă nedreaptă îi refuză statul”.

Izvoare armeneşti pe care le descoperă pe teritoriul României şi la care are acces doar el,Siruni, devin după traducere, în interpretarea lui o operă compactă.O sumară bibliografie a acestuia o găsim în Dicţionarul…lui Bogdan Căuş.Iată o înşiruire a lucrărilor de sinteză:”Mărturii armeneşti despre români”cuprinzând studiile „Cuvinte româneşti în dialectul românilor din Ardeal”(1927);”Valahia şi Moldova în Geografia părintelui Hugas Ingigian”(1929); ”Extrase din Cronica armenilor din Cameniţa”(1936);”Aron Vodă,Răzvan Vodă,într-un poem al unui cronicar armean”(1936);”Dobrogea şi Basarabia în Geografia părintelui Hugas Ingigian,partea a doaua”(1936-1938);”Istorici armeni şi vechimea poporului valah-pe marginea unui studiu al domnului Deceu”(1941);”Ţara Voievodului Ştefan-pe marginea unui manuscris armenesc scris în Cetatea Albă”la 1459-1460;”Opera lui Mihai Eminescu”-cu o scrisoare a lui N.Iorga şi o dare de seamă a lui Gr.M.Avakian(1941);”Urme româneşti în Crimeia”(1942); ”Domni români la Poarta Otomană”(1941); ”Monede turceşti care au circulat în Ţările Române”(!944). Bibliografia sa,chiar şi una sumară cum e aceasta,nu poate omite contribuţiile privind prezenţa multiseculară a armenilor în provinciile române:”Manuscrise armeneşti din România”(1928);”Manuscrise armeneşti din Bisericile armene din România”(1929); ”Variantă a legendei Meşterului Manole”(1928);”Din trecutul tiparului armenesc din România”(1928); ”Manuscrise armeneşti de la Academia Română”(1935); ”Cronica armenilor din România”;”Bibliografia studiilor armeneşti din România”(1940);”Bisericile armene din Ţările Române”(1943);”Armenii în viaţa economică a Ţărilor Române”(1944)ş.a.Tot din perioada aceasta s-au aflat pe masa de lucru a savantului fişe pe care le va pierde în timpul războiului şi,apoi,în timpul deportării sale.Peste ani,după o lungă recluziune şi tăcere forţată, cu eforturi greu de imaginat va reuşi să le reconstituie publicându-le sub titlurile:”Armenii din Transilvania”(în limba armeană publicată în 1965);”Documente din arhive armeneşti pe pământul României”(1966);”Armenii în 1848”(1968);”Consideration sur dialecte armenien des Pays Roumains”(1968).Un capitol aparte în cercetările sale,unde contribuţia sa este extrem de fecundă,îl constituie cercetările privind opera diplomatică şi acţiunile secrete desfăşurate la începutul secolului XIX-lea pe pământ românesc de către Manuk Mirzoian:”Bairactar Moustfa Pascha et Manouk Bey –prince de Moldavie”(1943);”Pagini din viaţa lui Manuk Bey”(1969-1970).Compararea operei savante a lui Siruni cu producţia unui întreg institut de cercetări nu e deloc exagerată!Şi câte se mai găsesc în manuscris,depuse după moarte-survenită la 7 aprilie 1973- în depozit la Arhivele Naţionale ale României!Un tezaur secret,până mai ieri,care după eforturi îndelungate a fost inventariat şi clasificate îşi aşteaptă editorii!

La fel ca şi Nicolae Iorga,Siruni va desfăşura şi o prodigioasă activitate didactică.La început în mod oficial,la Institutul de Studii şi cercetări Balcanice înfiinţat în plin război,în martie 1943,de către guvern.Câteva luni mai târziu,directorul Institutului,cărturarul Victor Papacostea îl înştiinţează pe „Domnul Profesor H.Dj.Siruni,Str,Vaselor Nr.8,că prin orgnizarea ce se dă Institutului nostru,odată cu apariţia în Monitorul Oficial al României a Regulamentului său,dvs.veţi face parte în calitate de specialist din Consiliul de îndrumare alcătuit din cei şapte membri permanenţi şi şase membri cooptaţi.În această calitate veţi avea conducerea secţiei de studii turceşti şi orientale a cărei organizare vă revine.” Evident,puţin după ocupaţia sovietică a României, Institutul se desfiinţează,dacă nu chiar se reorganizează într-un institut de cercetări menit să inventeze o prietenie tradiţională…inexistentă.Cu cine altcineva dacă nu cu Marele Frate de la Răsărit!Chiar dacă nu va mai avea şansa oficială să continue activitatea didactică,o activitate pe care o pusese şi în formarea viitorilor arhivişti,Siruni va continua să-i înveţe turca şi armeana veche pe puţinii studenţi dornici să se consacre studiilor de orientalistică.

x

Războiul la care a luat parte România,”Războiul Sfânt”,cum l-a numit propaganda oficială,fiind pornit,e adevărat,din raţiuni de stat a avut,după cum se ştie,un sfârşit nefericit.Sute de mii de tineri au căzut departe de ţară,acolo unde doar logica războiului modern obliga România, după ce eliberase Basarbia şi Bucovina de Nord, să continue să lupte.Al patrulea an de război arăta deja spre cine înclină balanţa victoriei.Pentru statul român nu mai erau multe de făcut şi printre măsurile pe care le mai putea gestiona se aflau punerea la adăpost, din faţa tăvălugului frontului, a instituţiilor sale funcţionale şi a patrimoniului.Odiseea războiului nu l-a ocolit nici pe Siruni.Mai întâi ziarul său-un fel de a zice,din moment ce apariţia devenise sâptămânală!-fusese suspendat în iunie 1942, din cauza crizei de hârtie,apoi,când Serviciul Central al Cenzurii Presei reveni,reapariţia avea să fie posibilă până când frontul se apropie de fruntarii.Alte necazuri îl obligară pe Siruni să ceară Ministrului Economiei Naţionale radierea publicaţiei:”Am fost nevoit a suspenda de la 1 aprilie 1944 apariţia ziarului meu (Araz”-nn) pentru motivele expuse mai jos:1)cei doi zeţari,singurii specialişti în limbă armeană,au părăsit serviciul fiind încorporaţi;2)eu însumi am fost numit lector la Institutul Balcanic de pe lângă Ministerul Culturii Naţionale şi astfel am fost nevoit să sistez munca mea redacţională;3)din cauza bombardamentului din 4 aprilie 1944 m-am evacuat la Curtea de Argeş,unde am fost însărcinat de Eparhia Armeană cu păstrarea şi supravegherea lucrurilor muzeului şi a bibliotecii Casei Culturale,care a fost evacuată conform adeverinţei aici alăturate…”Am găsit şi anexa respectivă prin care vicarul Episcopiei Armenea,Vasken certifica delegarea lui Siruni pentru „păstrarea şi supravegherea lucrurilor muzeului şi bibliotecii Casei de Cultură,care se află evacuate la Curte de Argeş,localitate ce este desemnată ca loc de evacuare a sediului Eparhiei conform ordinului Nr.3803/944 a Ministerului de Interne.” Bombardamentele devastatoare din aprilie grăbiseră punerea în aplicare a planurilor guvernamentale rezervate vremurilor de restrişte;nu mai năvăleau tătarii,năvăleau…eliberatorii!.În refugiu,unde Siruni plecase împreună cu soţia sa,Năvart,va încredinţa „numitului Gabriel Kilidjian din Curtea de Argeş”cinci lăzi cu documente.Lăzile,după cum notează Siruni mult mai târziu,după reîntoarcerea din deportare,au fost pierdute;n-avem cunoştinţă să fi fost recuperate vreodată şi dacă ele se află în depozitul actual de la Arhivele Naţionale!Ce ştim cu certitudine însă,e următorul episod, extrem de dureros,pe care-l va trăi câteva luni de la reîntoarcerea în Capitală.

x

Războiul a îndoliat şi multe familii de armeni.Dar cum sângele apă nu se face-doar sângele bastarzilor face excepţie!-armenii din România,romana-haii au constituit o organizaţie de ajutorare a prizonierilor sovietici de origine armeană.Şi în această activitate comunitară Siruni s-a dedicat cu trup şi suflet,după cum aflăm dintr-o adresă semnată de către preşedintele Comitetului respectiv,arhimanditul Vasken,viitorul Catolicos şi Patriarh al tuturor armenilor:”Acum când sunt încheiate toate lucrările dumneavoastră şi astfel a încetat activitatea Comitetului de ajutorare a prizonierilor de război sovietici (armeni),în numele Eparhiei noastre ţinem să vă aducem vii mulţumiri membrilor Comitetului(…) şi anume d-lor Krikor Karakaşian,dr.Aram Salby,Ruben Israelian,Artaşes Boiagian,Hamaiag Kellerian şi Hagop Dj. Siruni-precum şi tuturor colaboratorilor,care dintr-o nobilă pornire umanitară şi patriotică nu au precupeţit nici un efort moral şi material pentru alinarea suferinţelor prizonierilor…”Scrisoarea era datată la 18 ianuarie 1945.Să nu fi ştiut fi semnatarul ei că un grup numeros de intelectuali armeni,între care se număra şi unuldintre cei mai apropiaţi colaboratori ai săi,denunţaţi de nişte bastarzi, fuseseră ridicaţi la 28 decembrie 1944 şi duşi la Moscova?Imposibil.Mai degrabă scrisoarea de mulţumire era o dovadă de bună purtare pe care enoriaşii care aveau acces la Ambasada Sovietică puteau s-o arate lui Kaftaradze,guvernatorul,de facto, Kremlinului pentru România.De-a lungul anului 1945 şi al celui următor vor fi trimise numeroase adrese de către mai multe instituţii de cultură-Academia Română,Arhivele Statului,Institutul Balcanic,acolo unde Siruni activase-către oficialităţile statului pentru ca ele să intervină pentru readucerea în ţară a colaboratorului lor.Am copiat din „fondul Siruni”astfel de documente cum ar fi cele către Comisia Aliată de Control,Ministerul Afacerilor Externe,sau Ministerul de Interne. O altă serie de scrisori sunt adresate doamnei Siruni.Rostul lor era de a o ţine la curent cu demersurile făcute în favoarea soţului aflat în captivitate.Misivele,deşi oficiale,sunt impresionante.În primul rând prin civilitatea redactării lor.Într-una,chiar printr-un gest de galanterie,neobişnuită în vremuri dezolante.Ne referim la cea semnată de Alexandru Carussy,secretarul Cancelariei Academiei Române. După ce expeditorul asigură nefericita soţie că instituţia pe care o reprezintă nu va înceta demersurile scrisoarea se încheie cu „respectuoase sărutări de mâni.” O alta, cu aceeaşi destinaţie,semnată de directorul Institutului de Cercetări şi Studii Balcanice,Victor Papacostea,o asigura că „locul de lector al Domnului Prof.H.Dj.Siruni este numai temporar ocupat de dl.Muratcea A.Seit-Abdula şi numai până la revenirea soţului dvs.” Ele surprind şi prin faptul că oameni care aparţineau elitelor culturale,oameni altfel foarte bine informaţi în varii domenii de interes public,dădeau dovadă de cecitate asupra naturii ocupantului sovietic.Câtă naivitate,în aceste demersuri şi,în acelaşi timp,dovada unei infinite bună credinţe!Ele vroiau să impresioneze autorităţile sovietice cu argumente care au valoare de convingere într-unui stat civiliazat!Pierdere de vreme şi deziluzii.În acelaşi timp dovada irefutabilă a calităţii pe care odată cu neantizarea acestor elite am pierdut definitiv o trăsătură care, după îndelungate exerciţii de urbanitate, devenise a doua noastră natură.Şi anume empatia,solidaritatea cu cel aflat la ananghie,alegându-ne,în răstimp, cu mitocănia şi cu reflexul de a dezavua victima şi nu călăul! Demersurile,inutile,s-au dovedit însă preţioase pentru Siruni care avea să obţină copii şi să le păstreze toată viaţa alături de actele personale.Probabil că ele i-au declanşat momente de nostalgie pentru vremi definitiv apuse.Sau,de ce nu,aprecierile laudative ale autorităţilor ştiinţifice la adresa lui,cel destinat să-i putrezească oasele în vreo groapă comună din Siberia,le va fi citit doar ca nişte ferpare.Nu e puţin lucru să ştii ce vor spune cei în viaţă despre cel dus de pe astă lume!Iată câteva citate:”D-l Siruni,cunoscut om de cultură în ţara noastră,format la şcoala istorică a Profesorului Nicolae Iorga (pomenirea marelui cărturar nu era încă strict interzisă-nn) a activat pe terenul ştiinţei istorice,îmbogăţind cunoştinţele noastre istoriografice…”;”Prin toate faptele sale s-a dovedit un bun şi loial patriot român,a cărei cetăţenie şi-a căpătat-o pe temeiul activităţii sale folositoare ţării.”;”D-sa este însă (adică deşi a fost arestat-nn)un cunoscut om de cultură şi cercetător atent al izvoarelor orientale din depozitele manuscriptice ale bibliotecilor şi arhivelor noastre.În acest sens a colaborat cu lucrări preţioase în revistele noastre „Hrisovul” şi „Revista Arhivelor” şi a lucrat doi ani la Inventarul documentelor turceşti din depozitul nostru.Aceste acte reprezintă o importanţă deosebită şi cunoaşterea lor este absolut necesară pentru multe îndreptări de făcut în istoria noastră mai nouă.Lucrarea a rămas neterminată,iar partea făcută n-a căpătat forma definitivă.A găsi un alt specialist în domeniul acesta e o imposibilitate.”Şi aşa mai departe..Câteva întrebări şi-or fi pus demnitarii instituţiilor noastre ştiinţifice.De ce a fost arestat acest om care trecea prin viaţă fără să deranjeze pe nimeni,doar preocupat de cercetările sale asupra unui trecut ce nu avea contingente cu lumea scoasă din ţăţâni în care îşi ducea existenţa?Şi de ce această grabă a arestării sale când nici măcar nu se vorbea în public despre procesele care vor fi intentate factorilor răspunzători pentru intrarea României în război?Desigur,Episcopul Vasken,viitorul Patriarh al Bisericii Apostolice Armene era cel mai informat.Nu întâmplător,fostul student al lui P.P.Negulescu,părăsise viaţa laică şi îmbrăcase haina preoţească.Odată cu apropierea frontului sovietic devenea iminentă ieşirea bastarzilor din caverne.Iar existenţa lor putea fi semnalată în toate etniile,inclusiv în cea armeană.La început,s-a crezut că Siruni a fost „ridicat de către agenţii Prefecturii Bucureşti”,apoi s-a afalt că arestul l-au executat „organele poliţiei sovietice N.K.V.D.şi (arestatul) condus la Comandamentul sovietic din Calea Griviţei No.71.” Şi de aici transferat,mai întâi,la Moscova,acolo unde fusese deja transportat fostul conducător al statului român.Dacă de la Mareşal anchetatorii,pentru a apropia momentul înfrângerii Axei, sperau să afle multe despre Hitler.Ce secrete piramidale putea ascunde Siruni de care să fie imteresaţi temnicerii săi?O întrebare logică,dar logica n-are căutare la vreme de război!Războaiele,ca şi revoluţiile,indiferent de scopurile proclamate, scot la iveală fapte şi acte dintre cele mai reprobabile;ele favorizează revanşa omului primitiv,al cavernelor împotriva moralei,a legii talionului împotriva toleranţei creştine.Siruni,ca şi ceilalţi intelectuali armeni din România,fusese turnat ocupantului sovietic nu pentru că nu-şi iubea neamul,ci pentru că delatorii credeau că felul lor de a iubi,felul sovietic, e singurul posibil.Drept pentru care ocupantul trebuie să lichideze abaterea de la norma bolşevică.Desigur,Siruni va afla mai târziu cine au fost aceştia,şi tot atunci şi „vinovăţia”pentru care avea să lipsească zece ani din România.Avusese îndrăznea el,un cetăţean al unei ţări libere,să-l critice într-un articol de ziar pe Beria, executantul ordinelor criminale ale lui Stalin.

În autobiografia redactată în 1955 Siruni este,neîndoios,sincer când afirmă că „de la data stabilirii mele în România nu am avut nici un fel de activitate politică şi dacă în 1932 am luat parte la conducerea ziarului periodic „Araz”,a fost numai cu scopul de a strânge legăturile dintre români şi armeni şi a imprima o nouă linie de atitudine organizaţiei „Daşnak”în ce priveşte Armenia Sovietică(…)Cu toate acestea la 28 decembrie 1944 am fost ridicat şi dus în URSS şi deşi nu s-a dovedit învinuirea de a fi colaborat cu elemente ostile Sovietelor în timpul războiului,am fost totuşi reţinut mai departe în URSS.În decembrie 1946,la cererea autorităţilor din Armenia Sovietică,am fost trimis la Erevan,unde în urma unui surplus de cercetări s-au convins că nu numai că nu sunt un element periculos pentru Uniunea Sovietică…”Aici avea să afle,după un timp,că ordinul de arestare ar fi fost emis chiar de către Beria.Ce aburde erau vremurile!Moartea lui Stalin şi executarea satrapului său,Beria, aveau să producă un relativ dezgheţ.Datorită acestor evenimente Siruni va beneficia de o libertate limitată-domiciliu obligatoriu?-la Erevan:”am avut un tratament indulgent şi chiar amabil şi mi s-au creat condiţiuni favorabile pentru a citi,a cunoaşte şi a lucra.”În deosebire de mulţi din lotul de armeni din România arestaţi la 28 decembrie 1944,care aveau să moară în Gulag,Siruni va supravieţui calvarului.Avea să piardă un ochi şi un deceniu de viaţă activă!

X

În 1955 îl găsim la Bucureşti.România se afla în „obsedantul deceniu”. Un timp Siruni a nutrit speranţa că va beneficia şi el,la fel ca în URSS unde,după Raportul de incriminare a stalinismului ţinut de către Hrusciov la Congresul al XX-lea al PCUS,arestaţii politici,reabilitaţi, se puteau întoarce la situaţia profesională de dinainte de captivitate.Drept pentru care, alături de autobiografia din care am citat, el avea să ceară instituţiilor în care lucrase reîncadrarea salarială.Fie şi într-o poziţie inferioară.Tentativele postulantului sunt numeroase,cum e şi acest memoriu din care reţinem:”După o absenţă de 10 ani din ţară,reîntors din URSS,subsemnatul H.Dj.Siruni,cetăţean român de origine armeană,fost colaborator al Academiei Române şi al Arhivelor Statului,fost membru în consiliul permanent al Institutului Balcanic şi profesor de limba şi istoria turcă în acest Institut de pe lângă Ministerul Culturii Naţionale,doresc să reîncep activitatea mea ştiinţifică în cadrul Academiei R.P.R. sau într-o altă instituţie corespunzătoare,spre a continua şi mai departe cercetările şi lucrările mele istorice…” Urmează apoi enumerarea unor proiecte de lucrări de sinteză care,neîndoios,ar fi îmbogăţit istoriografia românească.Refuzul este total!Emulii lui Roller căţâraţi pe posturi de decizie îi vor refuza vreo posibilitate rezonabilă.Reîncepe calvarul de apatrid chiar în ţara al cărui cetăţean era!Genocidului cultural în plină desfăşurare urmărea mankrutizarea românilor. Prin generalizarea terorii denunţurile proliferau, comportamentele oamenilor care gândesc şi se comportă liber erau drastic pedepsite.Astfel s-a deschis calea confiscării memoriei colective,pentru a putea fi însămânţate teze aberante cum aveau să fie,printre altele, materialismul-istoric şi limba de lemn.Domeniul istoriei,ca şi al filozofiei erau de-acum anexele ideologicului,iar pătrunderea în câmpul lor de cercetare presupunea un dosar de cadre beton.

Curând,starea socială a celor cu dublă apartenenţă,”cetăţean român de origine armeană”,cum o menţiona Siruni în actele adresate oficialităţilor,de exemplu,îi cobora automat în rândul cetăţenilor de rang inferior.Descendenţa familia cu altă origine decât cea proletară culpabiliza,la rândul ei,iar dacă mai avea şi o rudă în străinătate marginalizarea era definitivă.Şi care armean n-avea, undeva în lume, vreo rubedenie!Siruni,de exemplu, trebuia să-l amintească întotdeuna pe fratele său,fotograf în Franţa,chiar dacă acesta nu călcase vreodată pe la noi!De aici încolo, la vârsta de 65 de ani,Siruni n-ar fi trebuit să-şi mai bată capul cu căutarea unui post şi să se retragă la odihnă.Numai că fostul deţinut politic chiar şi liber rămânea un proscris.Fără pensie, existenţa sa era de azi pe mâine. România de pe vremea când se găseau atăţia binefăcători,aşa cum fusese Iorga,devenise amintire.Nici comunitatea sa nu mai era în stare să ajute un enoriaş aflat la ananghie.Armenii cu dare de mână,fie scăpătaseră,fie cu o brumă de avere reuşiseră să prindă ultimul tren înainte de căderea cortinei de fier.Puţini ştiu de mizeriile cotidiene de care va avea parte Siruni.Chiar după Revoluţie, autorul Dicţionarul…, Bogdan Căuş,n-avea cunoştinţă despre neajunsurile materiale,despre odiseea trăită de Siruni din moment ce în articolul dedicat acestuia lasă să se înţeleagă cum că savantul s-a bucurat şi după război de consideraţia instituţiilor ştiinţifice.Să cităm:”Aceasta a fost a patra deportare din viaţa savantului,care a găsit,deşi grav bolnav,forţa necesară de a continua munca de cercetător asiduu,în cadrul Muzeului de istorie a Bucureştiului,apoi în patru sectoare diferite ale Academiei Române,la Direcţia Arhivelor Statului,ca invitat pentru a studia documentele armeneşti şi turceşti legate de istoria României.Siruni a adus, în acelaşi timp,un aport (sic!) la completarea istoriei armenilor din Transilvania.Invitat de Muzeul Central Militar,el a descifrat inscripţiile de pe armele orientale.A pus bazele Societăţii de Orientalistică din România.(al cărui preşedinte de onoare avea să fie!-nn)A contribuit la redactarea anuarului „Studia et Acta Orientalia”,unde a colaborat până la sfârşitul vieţii.Sfidând boala care îl măcina,Siruni,deşi la o vârstă înaintată,muncea zi şi noapte,spunând prietenilor:”Vreau să recâştig cei zece ani pierduţi în Siberia…”

Existenţa acestui depozit de documente,accesibil acum la Arhivele Naţionale,în care alături de excepţionale studii istorice inedite se află aceste dovezi ale sărăciei cronice, ne dezvăluie tensiunea permanentă chinuitoare în care Siruni a trăit în toţi aceşti ani.Pentru că,iată,numeroasele copii de adeverinţe arhivate erau necesare fie adiţionării vechimii în muncă,în vederea unei pensii viitoare,fie înlesnirii pentru o chirie modică,cum beneficiau atunci cei din „câmpul muncii”,ori necesară dreptului la o cartelă pentru cota de lemne de foc.Şi cât de greu puteau fi obţinute de un om care,în mai toţi anii care-i rămăseseră de trăit, a muncit şi a fost plătit, deseori,ca zilier,iar uneori chiar cu ora.Cum va fi suportat el umilinţa unei astfel de stări?Cu foarte multă demnitate.Probabil că anii de detenţie din Siberia au fost o experienţă existenţilaă severă.E o ipoteză.Dar de ce nu să credem alătuir de el că demnitatea dovedită se sprijinea pe credinţa că omul,omul adevărat, poate fi deasupra vremurilor!Chiar şi în vremuri haine.Peste toate cele însă responsabilitatea omului care are conştiinţa asupra misiunii sale în lume,l-au ajutat să îndure .Ca să lase celor ce vin urma strădaniilor celor care au fost.Iar urmele sale în istoriografia românească,ca şi în cea a neamului său, sunt adânci.Şi vor deveni şi mai vizibile după ce accesul la fondul său arhivistic e deschis!