Asemenea celorlalte popoare creştine, la Armeni Paştele este socotit ca una din sărbătorile cele mai însemnate ale anului, pentru că şi la Armeni el simbolizează nu numai sensul creştinismului, — învierea, ci şi primăvara, care este învierea naturei.

Să spunem dela început că şi la poporul armean, asemenea multora din sărbătorile creştineşti, Pastele este amestecat cu tra­diţiile rămase din perioada păgână, Fondatorii creştinismului ar­mean, la începutul secolului al IV-lea, în zelul lor pentru intro­ducerea nouei religii la poporul armean, neputând să îacă să dispară în totul urmele vechei credinţe, au adoptat în noua re­ligie multe din obiceiurile păgâne, contopind vechile sărbători cu cele creştineşti.

Şi Paştele este unul din aceie sărbători, un fel de amestec al vechilor tradiţii cu credinţele creştineşti, aşa cum s’a întâm­plat şi la alte popoare.

Paştele este adoptat probabil dela sărbătoarea primăverei din perioada păgână şi contopit cu sărbătoarea creştinească a Învierii Cu sărbătoarea Paştelui, Armenia păgână a continuat să trăiască în Armenii creştini.

Deaceea, spre deosebire de celelalte sărbători, Paştele se serba la Armeni cu o neobişnuită bucurie, — cu băuturi, dansuri şi cântece, cu un fast atât de extraordinar, greu de îndreptăţit dacă sărbătoarea ar fi fost numai religiousă.

Într’adevăr, în multe din regiunile Armeniei au rămas ur­mele acestor serbări extraordinare.

Astfel la Armenii din regiunea Noul-Ciulfa a rămas un obiceiu ciudat care aminteşte în parte de datinele păgâne.

„Fecioarele din Noul-Ciulfa, povesteşte un etnograf armean, după liturghia din ziua Paştelui, sfinţesc sufrageria după care se duc din nou la biserică şi ies afară jucând, având în capul horei pe preotul care a slujit în acea zi, în odăjdii. Acesta o fac în fiecare Duminică, fără preot, până la slujba din seara Rusaliilor, împreună cu femeile mirene în pridvorul bisericii („Revista etno­grafică” Tiflis, 1900, pag. 45).

SĂPTĂMÂNĂ MARE

La Armeni sărbătorile Primăverii încep în realitate dela Florii, de Paşti ele se preamăresc, şi durează până la Duminica Verde (a treia Duminică după Paşti), adesea până la Rusalii, după cum permite clima regiunei.

Din această cauză toate zilele săptămânii mari sunt respectate de Armeni, împreună cu datinele populare şi religioase.

Lunea Mare este numită de poporul armean, „Lunea Nea­gră” şi este considerată o zi nenorocoasă.

Marţea Mare numită de popor şi „Marţea Saşie”, este ziua celor zece fecioare. În această zi zece băeţi se îmbracă în ves­minte bisericeşti, trăgând dinainte la sorţi cari din ei sunt cei cinci înţelepţi şi cari sunt cei cinci proşti. Este un fel de încercare a norocului. La sate în această zi se bate untul şi iaurtul adunat de ei în tot timpul postului mare. Dacă rămâne a doua zi untul şi iaurtul se strică, „devine porţia lui Iuda”.

Miercurea Mare care se mai numeşte „Miercurea de n’ar fi” este o zi rea. În această zi în multe locuri se vopsesc ouă „pen­tru ca să scoată ochii lui Iuda”.

Pentru ca în acea zi lucrul lor să nu le rămână pe jumătate, trag în mijlocul unghiei o linie cu un obiect ascuţit.

Vierii în multe locuri arată toporul pomilor sterpi sau trag cu ferăstrăul pe trunchiul pomilor şi-i ameninţă cu tăiatul, în timp ce un altul se roagă „să-l ierte de data aceasta, căci anul viitor va da fructe bune”.

Joia Mare este ziua cea mai sfântă pentru Armeni, şi se mai numeşte Seara Plângerei. Cred că reuşesc neapărat în orice ar întreprinde în acea zi. Ţărancele pregătesc în această zi „ma iaua” pentru brânză. În această zi pomicultorul sădeşte pomi, agricultorul seamănă sămânţa, după ce l’a pus sub Ceaslovul bisericei. Fie care casă trimete unt bisericei. După slujba „spălării picioarelor” poporul ia untul sfinţit, unii în coajă de nuci sau de ouă, alţii în pumn sau învelit într’o frunză proaspătă. îşi ung cu credinţă faţa, ochii, iar ce le mai rămâne din unt îl duc acasă şi-l pun în oala de unt pentru ca untul să fie întotdeauna nelipsit din casa lor.

În această zi fierarii fac fetelor cercei, inele sau cruci de oţel, iar pentru băeţi brâuri pentru ca „ochiul rău al lui Iuda să nu-i deoache pe băeţi”.

În multe locuri se fac 7 noduri pe o aţă neagră, care se pune într’o crăpătură a bisericei. Sau fac 4 cue şi le păstrează până Duminica Verde, când jertfesc un ied, ale cărui oase după ce le strâng şi le învelesc în pielea animalului, le îngroapă, bat aceste cue deasupra ca să nu vie grindină şi să distrugă semănăturile.

În seara de Joia Mare în regiunea Kultig se varsă toată apa din casă pentru ca Iuda să nu vie să se spele în ea. Pe oalele de iaurt se pune o cruce din lemn de nuc.

Vinerea Mare este „Vinerea negrului Iuda”, nu se îngenunchiază, nu se închină, — pentru că Christos este pe cruce. Nu se dă nici nu se ia cu împrumut, — pentru că Christos a fost trădat pe bani.

Ca semn de doliu nu se salută. În această zi dulgherul nu ia ciocanul în mână şi nici croitorul acul, pentrucă crucea lui Christos a fost bătută în cue cu ciocanul, iar giulgiul Lui a fost cusut cu acul.

Disdedimineaţă beau oţet în amintirea lui Christos.

Se vopsesc ouă pentru ca să „spargă ochiul lui Iuda”.

Nu se spală faţa pentrucă este zi neagră de doliu. Se aşteaptă ca să plouă neapărat, pentru ca şi cerul să plângă. Mamele cos pentru fii lor un fel de brâu cu aţă de culoare roşie — verde (urbatarur). Se frământă pâine în toate casele, pentru ca să fie împărţită ca pomană săracilor şi Evreilor.

Sâmbăta Mare este zi de post greu. Deoarece liturghia se face seara, toată ziua nu trebue să se mănânce nimic pentru ca să se poată împărtăşi. Vin la biserică cu ouă roşii în buzunar şi în momentul când preotul spune „Luaţi mâncaţi…” cojesc ouălele şi le mănâncă.

La masa din seara aceasta nu se mănâncă cărnuri.

Ajunul de Paşti are o însemnătate deosebită pentru Armeni deoarece pentru ei Pastele începe de cu seara. Afară de litur­ghia din ziua de Paşti, se oficiază liturghia şi Sâmbătă seara, şi cu această ocazie se cântă prima dată „Christos a înviat din morţi”.

Casele cari au avut morţi în cursul anului sunt vizitate în aceasta seară pentru exprimarea unui cuvânt de mângâere. Odată cu Pastele trebue să înceteze şi doliul.

DIMINEAŢA DE PAŞTI

În multe din centrele ţărăneşti se tae mielul în timpul sau după liturghia dela biserică. Stomacul mielului devine obiect de preţ. Fiecare vrea să pue mâna pe acesta ca să-1 întrebuinţeze în loc de capac pentru oala de unt, pentru ca untul din casa sa să rămână neepuizat.

După ce s’a rostit „Slavă întru cei de sus” fiecare fin trimete naşului său ca dar 20-30 de ouă roşii având lipit pe unul o lumânare în formă de cruce.

În multe locuri, după ce ies dela biserică, băeţii în grupuri colindă casele cântând cântecul de Paşti.

Alţii în seara de Paşti strigă dela un vecin la altul:

„Armeni creştini, fiţi treji

Armeni creştini veniţi la biserică

O veste mare pentru noi şi pentru voi,

Christos a înviat din morţi”.

În satul Odzun, după liturghie, credincioşii eşind din bise­rică înconjoară mormântul regelui Sămbat, câţiva se urcă pe treptele acestuia şi cântă în cor:

„Binecuvântat, binecuvântat e Domnul.

Binecuvântat e Dumnezeu Tatăl

Binecuvântat Dumnezeu Fiul

Binecuvântat Duhul Sfânt.

Veste nouă, veste vouă

Căci Domnul a ‘nviat din morţi,

Dând libertate robilor”.

Şi după ce fac lauda celui răstignit, urează sănătate bolnavilor, rai celor morţi, iar ţarinei şi bucatelor dedică următoa­rele:

Fie binecuvântate şi păzite

Câmpia şi muntele armenesc, oaia şi capra,

Vaca şi cel care o mulge.

Brazda şi câştigul.

Câmpia şi împrejurimile.

Păşunile şi moara.

Grâul şi pâinea.

Calul şi măgarul. Boul şi bivolul.

Ciobanul oilor şi cel al viţeilor.

Păstorul vacilor şi cel al porcilor.

Fie binecuvântat şi păstrat

Ţara şi neamul armenesc”.

MASA DE PAŞTI

Însă ceeace e mai important de Paşti, este masa din Duminica aceasta. Paştele se caracterizează prin masa ce are loc cu această ocazie. Vechile obiceiuri sunt păstrate cu grijă şi în secolele mai noui.

Grigore Arşaruni, autor din secolul VIII-lea, vorbind despre o masă pascală data de principele Gamsaragan Vahan, spune ca trata pe oaspeţii săi cu „prăjituri, fripturi, vin dulce şi cântece religioase şi profane”.

Mielul pascal este adevăratul farmec al mesei de Paşti. Cu toate că la Armeni obiceiul de a mânca miel de Paşti este venit din afară, totuşi cu timpul s’a ’nrădăcinat şi la poporul armean. Se tăia chiar la biserică şi acolo se mânca. Mâchitar Koş, într-una din fabulele sale, spunea din partea vulpii adresându-se lupului: „Mâine este Paştie, să te duci la biserică pentru ca să mănânci jertfa”. Catolicosul Nerses Şnorhaly (1166 - 1137) autoriză se se tae mielul oriunde ar fi şi să se lapede de o slujbă fără rost, care era „unsul pragului cu sânge de miel”.

Însă ceace simbolizează Paştele în credinţele populare este oul roşu.

OUL DE PAŞTI

Din nefericire, la vechii cronicari armeni nu găsim nici o aluzie despre obiceiul de a vopsi ouăle.

Cele mai vechi cunoştinţe pe care le avem se datoresc autorilor Grigore din Tadev şi Hovhanes din Erzinga.

Grigore din Tadev spune într’un loc: „vopsim ouăle cu roşu” şi că „numai de sărbătorile Paştelui vopsim ouă”.

Arheologul mechitarist Păr. Haţuny spune că obiceiul ouălor roşii la Armeni trebue să îi venit din apus, pentrucă Grigore Arşaruni, autor din sec. a VIII-lea, atunci când enumără mânca rurile cari împodobesc masa pascală nu pomeneşte de ouă roşii.

Paştele era socotit ca venit odată cu oul roşu. El era mân­cat cel dintâiu. Fie Grigore din Tadev, fie Hovhannes din Erzinga recomandă să se mănânce ouă roşii înainte de oricare altă mâncare pascală, pe nemâncate.

Într’un calendar scris în Constantinopol la 1650 se spune despre seara ajunului de Paşti: „prima mâncare este oul de Paşti”.

Culoarea ouălor de Paşti diferă din loc în loc. Şi la Armeni culoarea dominantă este cea roşie. Însă câteodată se vop­seşte şi cu alte culori.

Toţi cronicarii armeni amintesc de ouă de culoare roşie. Grigore din Tadev dă chiar o interpretare mistică: socoteşte oul ca simbolizând pământul, şi vopseaua roşie sângele lui Christos; uitând că creştinismul a adoptat obiceiul ouălor roşii din tradiţiile păgâne.

Familiile îndoliate se feresc în genere de a întrebuinţa cu­lori roşii sau deschise; ele vopsesc ouăle cu culori închise. Sunt unii cari le vopsesc chiar în negru.

Modurile de vopsire ale ouălor diferă dela regiune la regiune.

Culoarea roşie se dă cu cârmâz, care constitue una din producţiile de căpetenie ale Armeniei.

Vopsitul ouălor cu coji de ceapă este deasemeni foarte frecvent.

În unele locuri se întrebuinţează ca vopsea frunzele de nuc, în altele se vopsesc cu şofran.

Armenii din Persia întrebuinţează deasemeni fânul pentru ca să dea culoarea portocalie şi coaja de granată, care da o culoare închisă.

Obiceiul ouălor încondeiate nu este frecuent la Armeni.

Însă în regiunea Alexandropolului se fac diferite figuri cu vârful briceagului pe oul roşu.

În alte locuri se fac diferite figuri cu ceară pe oul alb după care oul este introdus în vopsea; când se scoate ceara, rămâne desenul alb pe oul de culoare roşie.

Ziua vopsirii ouălor de Paşti diferă dela regiune la regi une. Unii le vopsesc in Miercurea Mare, alţii în Joia Mare. După un calendar tipărit în 1650 la Constantinopole, în Joia Mare poporul se adună la poarta bisericii pentru „sfinţirea sării mielului pascal, a cocii şi a ouălor”.

Armenii din Adapazar spun că ouăle trebuesc vopsite îna­inte de Coborârea de pe cruce:

„Convoiul trebue să treacă peste ele”, cum se spune de popor.

În diferite părţi vopseaua este preparată în Joia Mare şi ouăle se vopsesc în limita trebuinţelor. Vopseaua se păstrează până la Rusalii, pentru ca eventual dacă nu mai au ouă roşii, să vopsească altele.

Şi la poporul armean oul roşu este legat de tradiţii şi superstiţii.

În Armâdan oul roşu este păstrat până la seceriş şi se pune în snopuri. Pe urmă se aduce acasă şi se pune în „hambar”, pentru ca belşugul să fie nelipsit. Acolo rămâne până la anul următor.

Oul de Paşti este chiar simbolul sărbătorii învierii. În dimineaţa de Paşti credincioşii plec dela biserică cu câte un ou în mână. Un filolog armean, Păr. Vartan Haţuny, interpretând o descriere a lui Grigore din Tadev, spune că plecarea dela biserică cu oul roşu în mână este vestirea Paştelui. („Mâncăruri şi petreceri în Armenia veche”, 1912, pag. 382).

Oul pascal este darul de căpetenie de ziua de Paşti. Cine merge să felicite această sărbătoare primeşte neapărat ca dar un ou.

Oul de Paşti este mai cu seamă bucuria copiilor.

În primul rând pentru că el există în poveştile strămoşeşti. Copiii cred că dacă păstrează oul roş, într’o zi gălbenuşul din el se va transforma în chilimbar.

Însă o distracţie plăcută pentru copii este ciocnirea ouălor.

Ciocnirea ouălor se face până în Duminica Verde. El este un obiceiu atât de plăcut încât refugiaţii l’au dus cu ei în co­loniile armeneşti constituite dincolo de graniţele ţării. În multe comunităţi se fac serbări pentru ciocnitul ouălor, aceasta pentru ca ele să serbeze Pastele după datina strămoşilor.

În Armenia oul roşu este aşteptat şi de necreştini. Ei aşteaptă ca „să cadă coaja oului roşu pe pământ” pentru ca să se poată culca pe câmp.

Araz

<!--[if gte vml 1]> <![endif]--><!--[if !vml]--><!--[endif]--><!--[if gte vml 1]> <![endif]--><!--[if !vml]--><!--[endif]-->Cum sărbătoresc Paştele Armenii dela noi

La fel ca multele din obiceiurile cele mai vechi aduse din Armenia, datinele de Paşti sunt păsirate cu sfinţenie de Armenii din ţările româneşti, mai cu seamă în Moldova, Bucovina şi Ar­deal. În Muntenia şi Dobrogea Armenii au păstrat mai puţin din tradiţiile ţării lor. Şi aceasta este foarte uşor de explicat.

Armenii, cari s’au stabilit de secole în Moldova, au venit sau din inima Armeniei sau din sânul coloniilor armeneşti tot atât de nealterate, din Crimeea şi Galiţia. Ei şi-au păstrat secole dearândul datinile şi obiceiurile lor strămoşeşti trecându-le şi la emigranţii cari veneau în Ardeal în secolul al XVII-lea. Şi era natural ca aceste obiceiuri să ajungă până în zilele noastre, în­cepând cu dialectul, ce este soră cu dialectul întrebuinţat în Cri­meea, până la datinele strămoşeşti, viaţa familială, arfa culi­nară, şi sfârşind chiar cu fabulele şi proverbele. Pe când Arme­nii stabiliţi în Muntenia şi Dobrogea erau veniţi de curând, ade­sea după îndelungi raporturi cu aite popoare.