Cine călătoreşte în regiunea Araratului şi a Caucazului, va fi surprins de faptul că deabea din timpul erei creştine se păstrează, în straturi largi, construcţii în piatră, dar mai înainte trebue să se fi construit dintr’un material mai puţin rezistent. Aceasta se potriveşte, mai întâi de toate, cu observaţiunile asemănătoare făcute chiar în nordul Europei, unde până la naşterea stilului de piatră creştin (Steinstil), s’a păstrat odată şi numai în mod excepţional, o clădire arhitectonică. (Clasicii unesc atunci cu plăcere, fără discuţie, aceasta, cu arta provincială romană, în loc de a o lua în cercetare din punct de vedere strict nordic). Aceasta pentrucă cea mai mare parte erau efectuate din lemn, deci nu puteau fi păstrate. Caracteristica la aceste clădiri arhitectonice preromane este că ele au foarte adesea un plan de radială, deci sunt construite sau în cerc, sau octogon sau pătrat.

Eu am consimţit încă din anul 1904 în cartea mea „Catedrala din Aachen şi denaturarea ei”, dar abia mai târziu am putut desluşi treptat raporturile nordice, în care trebueşte adăugată aeeastă pătură de aşa numitele clădiri centrale, mai întâi din templele iranice ridicate în cinstea locului („Arta slavă veche” 1928), apoi în 1933 într’o lucrare din „Mannus”, XX, în care am putut pleca dela cupolele de lemn în movile tumulare din Zeven lângă Bremen, dela sfârşitul erei de piatră şi începutul erei de bronz, deci în perioada de desvoltare a nordului, în care s’ar putea spune că a început invazia Indo-germanilor. Lucrarea mea cea mai mare despre Europa sau mai bine zis premergătoarea ei „Urme de credinţă indo-germanică în artele plastice” va aduce lumina necesară în privinţa aceasta.

Şi acum Armenia. Când am călătorit acolo prima oară în 1889 şi am descoperit Evangheliarul din Ecimiadzim şi Capitelele, cari apoi au condus la descoperirea din Zăvartnoţ, n’am cunoscut încă mult timp de ce muzeu de arhitectură indo-germană imens de bogat, în aer liber, este vorba. A trebuit mai întâiu să apară lucrarea mea „Mâşatta” la inaugurarea muzeu­lui Kaiser Fredrich din Berlin la 1904 şi apoi „Altai Iran şi migraţiunei popoarelor” 1917, şi cu puţin timp înainte de războiu trebuia să fiu pentru a doua oară în Armenia, deastădată având cu mine ajutoare. Atunci apăru lucrarea mea în 2 volume („Arhitectura Armenilor şi Europa”, 1918). Între timp a rnai apărut şi lucrarea mea despre Asia, iar mai târziu despre Europa. Prin neobositele comparaţiuni între caracter şi desvoltare, valori şi puteri, consideraţiuni şi explicaţinni, la care se adaugă deosebirea mai limpede adusă în istoria artelor, precum şi părerile cercetătorilor exprimate din punct de vedere al Mării Mediterane, sunt astăzi în măsură să spun următoarele despre poziţia Armeniei în artele plastice ale globului pământesc.

Încă în lucrarea mea despre Armenia am căutat să dovedesc că în anul 300 când Armenii au adoptat creştinismul ca religie de stat, ei clădeau bisericile lor în felul obişnuit al templelor, mai cu seamă al templului ridicat în cinstea focului, asemănător cu ceeace erau clădirile dinaintea perioadei romanice, precum şi cu aşa zisele biserici în bare (în formă de catarg) din Norvegia. Deabia în urmă a încercat autoritatea bisericească, între timp ridicată, să impună, contra voinţii vechilor comunităţi, noua formă arhitectonică şi singura valabilă, cea a basilicei; acesta transformare începe din Siria şi Asia Mică trecând în Armenia tot aşa cum s’a întâmplat pentru nordul Europei plecând din Roma şi Bizanţ. În nordul european a fost cu desă­vârşire desfiinţată forma veche de construcţie nordică; se poate lua ca exemplu supravieţuitor a acestei forme întrucâtva biserica „Liebfrauen” din Trier; dealtfel basilica care nu e de origină germană, a devenit dominantă pretutindeni, prin voinţa Bisericii. Armenia în schimb n’a cedat; acolo a rămas forma de consitrucţie, din timpul prebisericesc; deaceia călătorul este surprins când găseşte, în regiunea Caucazului şi Araratului biserici care după concepţia apuseană nu sunt biserici, ci adevărate monu­mente plastice, în formă de cerc, octogen sau pătrat. Astfel arată la noi în cel mai bun caz construcţiunile de morminte sau baptiseriile, ultimele moştenite din Iran.

Bazilica regresează foarte mult, afară de unele excepţiuni; predominantă devine mai târziu o soluţie potrivită, în care, cu toată direcţiunea în lung, cupola rămâne în mijloc. Să se cerceteze rezumarea formelor conducătoare în lucrarea mea despre Armenia şi să se urmărească cu puţină atenţie cum am încercat acolo să stabilesc după un plan caracterul şi desvoltarea arhitecturei Armenilor. Foarte caracteristic este deasemenea decorul tuturor acestor construcţiuni în cupole executate în zidărie tur­nată cu căptuşeală de piatră. Ele sunt ornamentate sau la o singură Ostaphis sau la toate cele patru Konehen cu arcade oarbe cum le numim noi, sau mai bine zis boite sacre; la acestea se adaugă frize şi căpiţele, chenare în forme cubice acoperite de firide scunde nspectiv împletituri de chenare duble sau triple. În mod excepţional apar şi reprezentări de figuri omeneşti, care amintesc deseori de formele asemănătoare de pe crucile de piatră anglo-saxono-irlandeze. Cu totul neobişnuit este o biserică din Aghtamar, pe o insulă în lacul Van, din 915 — 921, care este atât de pronunţat mazdaistic în bogatele podoabe de viţă şi rodii cu animale, că s’ar putea îndoi cineva că aparţine erei creştine, dacă nu s’ar fi scos la iveală din icoane urme asemă­nătoare din vechiul şi noul testament, aşa cum se găsesc alcă­tuite cu prilejul Mântuirii, în vechile catacombe creştine şi pe sarcofage. Acestea sunt fapte extraordinar de importante şi e nevoe de încăpăţânarea unei credinţe mediteraniene (Mittel-meerglauben) umanisto-teologice şi a unei unilateralităţi posibilă numai în cadrul unui acord academic pentru a le trece cu ve­derea, ca şi cum n’ar fi existat negru pe alb.

Cheia pentru înţelegerea acestei denegări ar fi ca împreună cu recunoaşterea faptelor să se nimicească credinţa mediteraneană recunoscută până acum ca credinţă dreaptă şi să se facă loc unei concepţii nouă de muncă ştiinţifică, pe care o numesc punctul de vedere nordic.

Tocmai recunoaşterea arhitecturii armeneşti ca indo-germanică şi independentă de cea mediteraneană, alcătueşte o soluţie-cheie pentru cucerirea unei convingeri drepte.

E natural că toate drumurile duc la Roma şi noi am scăpat cu totul din vedere că în spatele Europei, dominată de puterea mediteraneană a Romei şi a Bizanţului, există în Răsărit o altă lume cari este pentru noi, Germanii, de o importantă capitală prin faptul că strămoşii noştrii au realizat acolo în nord printr’o diagonali dela Marea Baltică în interiorul Asiei, axa Indo-germanilor, o legătură între Europa iniţială cu Asia propriu-zisă.

Am remarcat, că bisericile armeneşti au îost clădite la început în cerc, octogon sau pătrat cu cupolă, adică neînsemnând săli de adunări ca bazilicile, ci altceva, despre care ştiinţa este cu totul străină, ca acum o sută de ani, când au recunoscut că există limbi aşa numite indo-germanice care se trag toate dela un singur trib nordic. Astfel recunoaşte astăzi cercetătorul de artă că există un scop al construcţiei, acela al transformării, care poate să se fi format numai în nord şi care a fost răspândit peste tot de Indo-germani. Precum bazilica, puterea de artă a zonei mijlocii, înfăţişează casa Domnului din sud, tot astfel transformarea caracterizează pe cea din nord. (Vezi revista lunară „Germanien” I. pag. 48 j.).

Formele de clădiri corespunzătoare transformării sunt tocmai cercul, octogonul şi pătratul cu sau fără stâlpii mijlocii, care poartă o cupolă. Deaceea există în acea a Indo-germanilor straturi foarte groase ca acoperământ, începând dela templele iranice ale focului până la vechiul templu al Slavilor căruia i-a urmat biserica ortodoxă, şi până la construcţia fină, unitară a bisericii Wikingilor din Borgund care a fost probabil dedusă din construcţia navelor, o biserică în formă radială într’un pătrat, cu 12 catarguri, a începutului evului mediu din Norvegia. Toate acestea executate la început nu din piatră, ci în Europa, din lemn, în Asia din cărămidă, fără tancuială, iar în Armenia din zidărie turnată. Cu cât puterea de imaginaţie a Europei nordice şi a Iranului a rămas productivă din cauza acestei transformări cu toate împotrivirile bisericii, se vede din formarea decorurilor de flori a construcţiei bisericii creştine din nord, aşa-numitul gotic. Să se complecteze aceste încheeri de decoruri în marea lor varietate, adică să se Întregească, independent de bazilica, cu a doua ei jumătate proprie, ca spre exemplu la biserica Liebfrau din Trier, şi vom obţine construcţiuni de transformare caracteristice, de nord, de o formă foarte preţioasă şi înrudită cu cea armenească. O atenţiune deosebită merită descrierea lui Titurel cel tânăr despre templul din Grai, pentru care se poate găsi acoperământ construit — natural nu în formă gotică, cum credea Boissere, ci în forma clădirii iranice în jurul lui Monsalvici (astăzi Kuh şi Kruacia, la frontiera Afganistanului). Literatura medievală a tuturor ţărilor ariene e plină de aceste construcţiuni de transformare precum voiu arăta în cărţile mele următoare.

Nicăeri nu se mai găsesc astăzi aceste construcţiuni de formă radială în mod atât de răspândit ca în Armenia; deaceea am putea să sfătuim pe oricare German, care vrea să facă cunoştinţă cu indo-germanismul, să cerceteze lucrarea mea despre Armenia sau mai bine, în loc să meargă veşnic în Italia, să facă odată o călătorie într’un ţinut de chintenzenţă al construcţiunei indo-germanice, în Armenia. În Italia există desigur şi câteva strălucite exemple răzleţe de construcţiuni de transfor mare, numai că nu se poate începe ceva bun cu ele: Sf. Costanţa lângă Roma, Sf. Vitale în Ravenna şi Sf. Lorenzo în Milan. Acolo la Marea Mediterană construcţinnile acestea stau răzleţe şi cu totul deosebite de forma conducătoare; continuitate şi înţelegere găsesc deabia în Iran şi Armenia, atât în ceeace priveşte decorarea mozaicului, cât şi în ceeace priveşte podoabele cu ajur.