Grupul, din care sunt descendenţi Armenii de azi, a jucat – sub nume diferite – în istoria Asiei, un rol considerabil. După vechile lor genealogii, care, din spusele tuturor specialiştilor, au un caracter oarecum aventurier, Armenii ar fi locuit multă vreme în Babilonia, înainte de a fi stabiliţi în regiunea Araratului.

Puţine ţări au fost aşa de des cucerite ca patria armeană. După ce au fost cotropiţi de Asirieni, Persani, Greci, Arabi, Mongoli, Armenii sunt astăzi împărţiţi între Turcia, Rusia şi Persia.

Nu trebue să conchidem, cu toate acestea, că la fiecare din aceste stăpâniri a patriei lor de către cuceritori, Armenii se transformau din punct de vedere etnic. Schimbându-şi stăpânii, ei îşi schimbau numai eticheta naţionalităţii lor: nimic mai mult.

S’a spus despre Armeni că veniseră la început din Babilonia. Dar în această regiune erau ei la locul lor?

Dacă nu, de unde veneau? Pe de altă parte, când au pus mâna pe teritoriul care, de atunci, a devenit Armenia, această ţară nu era desigur un deşert.

Ea este prea bună de locuit ca să nu fi adăpostit o populaţie probabil importantă. S’a crezut că o patrie din această populaţie a devenit de-o parte Kurzi, de altă parte Gruzieni.

Din punct de vedere administrativ, politic toţi locuitorii teritoriilor pe care se stabileau Armenii se schimbau în mod cu totul natural, în Armeni.

Acest motiv singur ne va face să înţelegem dece Armenii, din Armenia şi de aiurea, pot prezenta tipuri fizice şi diferite pe care ei le oferă aparatelor noastre fotografice şi compasurilor noastre.

Astfel Klanikoff (Klanikoff: „Memoriu asupra etnografiei Persiei”, Mem. Soc. De Geogr., Paris, 1866) studiind colonia armeană din Astrahan, care constituie pentru autor o insulă etnică pură de orice amestec (sunt emigranţii din secolul XIV) îi găseşte de statură înaltă cu un cap hotărât iranian şi dolihocefal. El constată că ochii lor sunt negri, mai adânciţi în orbite decât la Persani.

Nasul este foarte acvilin, de o mare lungime, ovalul feţii este mai prelung decât la Persani. Blumenbach, dupăce a observat pe negustorii armeni şi evrei, la Amsterdam şi la Londra, a apropiat fizionomia generală a Armenilor de aceea a Evreilor; ceeace nu-mi pare lucru absurd, dacă e vorba de Evrei adevăraţi (Blumenbach: „Decacles Ceranorum”).

Chantre a examinat îndelung pe Armenii din Asia Mică. El a trăit în satele lor. El constată că tipul armean variază dela o localitate la alta. Dar variaţiile sale locale nu trebuie să ne mire. Ele ar putea fi obţinute cu mic număr de „tipuri reale” numai cu două tipuri; spre exemplu cele două tipuri amestecate în proporţii variate ar putea să creeze când am considera numai mediile aritmetice, imagini etnice destul de numeroase.

Chantre constată, că deşi în mai multe împrejurări în contact cu Turcii mongoli, Armenii n’au niciodată ochii lipiţi (brides) şi nici oblici; ei sunt dinpotrivă larg deschişi, şi bine croiţi. Aceasta se explică foarte simplu prin faptul că cucerirea mongolă n’a fost urmată de o colonizare; şi este o nouă dovadă adusă în sprijinul opiniei, pe care n’am încetat niciodată să o susţinem cu privire la influenţa – în general slabă – a cuceritorilor asupra celor cuceriţi.

Armenii sunt de statură deasupra celei mijlocii. Chantre a găsit la Armenii din Caucaz o statură de 1 m. 68; dar alţi autori (Pantiukhof, Tvarianovici, Ivanowski) au publicat cifre mai mici (de 1 m. 647 până la 1 m. 666). Armenii pe care i-am măsurat aveau, ca talie mijlocie, 1 m. 66. Această cifră, cred trebuie să reprezinte destul de exact statura mijlocie a acestei populaţii.

Aceasta, în timp ce de o talie relativ înaltă, este brahicefală. Asupra acestui punct autorii nu variază.

Indicele cefalice obţinute de Chantre sunt următoarele: 85,47 (Armean din provincia din Erivan), 44,15 (Armeni din Yozgat). Personal am măsurat 124 de Armeni în Peninsula Balcanică; ei mi-au dat un indice cefalic mijlociu de 85.69, asemenea celuia din prima serie a lui Chantre şi am găsit 64 p. 100 indivizi al căror indice era superior lui 84. Chantre a întâlnit 59 p. 100 din acest din urmă tip. Aceste rezultate concordă. Armenii sunt în adevăr o populaţie foarte hotărât brahicefală.

Ei se apropie mult, prin acest caracter de vecinii lor imediaţi, Kurzii şi de ceilalţi vecini ai lor, Lazii. Noi vedem astfel constituindu-se, în această regiune a Asiei Mici, un mare compartiment (el se va lărgi, credem, considerabil) populat de Brahicefali.

Armenii au nasul lung şi relativ puţin larg. Prin indicele nazal mijlociu, ei sunt leptorhieni.

N’am văzut niciodată un Armean platyrhiuian. Dar un număr destul de mare dintre ei sunt masorhieni. Fiind şi lung nasul Armenilor este în mod obişnuit drept, adeseori, cu tendinţa de a deveni acvilin. El are adesea extremitatea sa încovoiată. Această formă a nasului am notat-o de multe ori la Kurzi şi cred că la fel şi Chantre a făcut aceeaşi observaţie.

Armenii au ochii de culoare închisă în general căprii (86 până la 89 p. 100).

Totuşi am găsit între ei câţiva indivizi cu ochi albaştri (4 p. 100).

Chantre menţionează de asemenea o oarecare proporţie (11 p. 100) de ochi de culoare deschisă.

Armenii au aproape întotdeauna părul negru sau cel puţin castaniu închis. N’am văzut un individ cu părul blond. Dimpotrivă Chantre indică câţiva de felul acesta în statistica sa.

Din diferitele observaţii de mai sus, rezultă că armenii provin dintr’un grup uman foarte branhicefal, în sânul căruia s’ar putea distinge două secţiuni principale, arătate prin diferenţa de statură: una de foarte mare înălţime în proporţia aproximativă de 25 p. 100; alta de statură mică (în proporţie cam de 20. p. 100).

Dar aceste două grupuri secundare caracterizate prin diferenţa de statură trebuie să fie oare considerate ca grupuri de obârşie?

Am spus undeva că, pentru mine Kurzii şi Armenii erau rude foarte apropiate; că ei trebuiau pentru o mare parte dintre ei, să provină din acelaşi grup etnic.

Am fost împins la această ipoteză de similitudinea unor rezultate de mensuraţie, consemnate în cursul drumului de registrele mele antropologice: prin asemănările fizice exterioare constatate la reprezentanţii celor două populaţii. Mi aduc aminte, de exemplu, la Constantinopole şi la Scutari în Asia, când examinam pe „hamalii” kurzi şi armeni, cât de des îi găseam asemănători! Depe vremea când am stat în Orientul apropiat aveam impresia că cele două popoare sunt „fraţi etnici” şi că vicisitudinile istoriei (acest cuvânt conţine totul) făcuseră din ei fraţi duşmani.

Pentru a nu rămâne cu această impresie am comparat între ele principalele mensuraţii şi caractere descriptive, relatate la Kurzi şi la Armeni; statura, înălţimea bustului, lungimea picioarelor, diametrele craniene şi faciale, indicele cefalic, raporturi diferite. N’aş merge până în a spune că această comparaţie mi-a arătat identitatea celor două grupuri; ar fi neexact; dar mi-a arătat diferite apropieri deosebit de demonstrative (E. Pittard: „Les peuples des Balkans”, 1920, p. 510).

Evident, alături de aceste asemănări erau şi unele deosebiri (mai ales în proporţiile tipurilor de statură). Dar acestea din urmă n’au dece să ne surprindă.

În fiecare din aceste populaţii se găseşte un puternic contingent de indivizi ale căror caractere sunt aceleaşi. Reunind aceste contingente s’ar constitui o nouă categorie antropologică, armeană – kurdă a căror fizionomie etnică n’ar oferi contraste.

Acest ansamblu nou care ar putea fi caracterizat în felul următor: statură înaltă, brahicefalie, pigmentaţie închisă a ochilor şi a părului, nas lung, adeseori gros drept sau acvilin, foarte des încovoiat la extremitatea sa, etc., nu ne-ar da oare imaginea vechilor popoare istorice mai ales a Mezilor, pentru ca să nu mergem mai departe? Ar trebui să avem documente osteologice provenind dela aceştia din urmă pentru o demonstraţie; dar o astfel de ipoteză este perfect acceptabilă.

Ne este imposibil să ne întoarcem, cu oarecare exactitate, spre timpurile preistorice armeno-kurde, căci nu cunoaştem absolut de loc rasele umane din această perioadă. Documentele iconografice, chiar dacă nu sunt de aruncat dela început, sunt cu totul insuficiente pentru a aduce vreo lumină. Cât despre istorici, n’au atribuit ei oare „rasei turaniene sau scitice” lucrarea metalelor şi invenţia scrierii cuneiforme?

Dacă ni s’ar cere părerea asupra grupurilor etnice la care s’ar putea alipi Asirienii, Caldeenii, Elamiţii, Armenii, etc., aş răspunde mai întâi că nu ştiu nimic despre aceasta pentrucă n’avem nicio indicaţie antropologică precisă dela ei. Dar dacă s’ar insista să-mi spun părerea, aş spune că sunt toate probabilităţile, Armeano-Kurzii de astăzi pot fi socotiţi ca descendenţii actuali ale acestor populaţiuni antice.

Să nu uităm că împărăţiile acestei părţi a Asiei n’au fost altceva decât vechile mici regate, populate de elemente etnice asemănătoare cărora soarta le surâsese şi care ajunseseră state înfloritoare.

Evident populaţiile acestor domenii feudale, fie că au fost dislocate în grupuri mici sau reunite în comunităţi politice puternice, nu-şi schimbară, pe măsură ce evenimentele se succedau, caracterele antropologice.

Elamul, pe care Asurbanabal l-a prăbuşit în 640, cuprindea între zidurile sale pe descendenţii acelora ce creiară Susa; succesorii oamenilor care avură de suferit cucerirea Persilor, puteau însă să-şi mai caute primele lor genealogii până la fondatorii înşişi ai puterii elamite.

Păstorii inculţi ai Kurzilor au avut, printre strămoşii lor, fondatori de imperii. Aceştia erau oameni înalţi brahicefali şi oacheşi având acest nas lung, cu forma aşa de caracteristică, pe care sculptorii antichităţii au reprezentat-o.

Fără îndoială, faptele politice şi economice, invaziile poate – dar nu poate – au putut să ne conducă pe pământul acestor vechi state, ale elementelor umane deosebite dintre care unele ar putea fi, din punct de vedere etnic, străine. Dar chiar fondul populaţiei era acela pe care l-am indicat mai sus.

Pe lângă acestea, dacă „aceşti străini” ar fi fost numeroşi noi am găsi azi descendenţi dintre ei.

Poate să-i întâlnim, într’adevăr printre tipurile excepţionale ale seriilor noastre?

Dela Pontus Euxinus până la Golful Persic, adică, din partea de sus a râului Arax şi a isvoarelor fluviilor mesopotame, până la munţii vechei Persii, trăia probabil, în primele timpuri ale lumii asiatice o populaţie de vânători nomazi, având un tip etnic bine definit (el a fost de altfel definit mai sus).

Strănepoţii lor vor purta mai târziu, în cursul unei lungi perioade istorice, nume diferite.

Ei purtau unii cu alţii războaie crâncene.

Uneori pentru a-şi legitima faptele lor, ei se vor pretindea străini unii de alţii.

Dar n’ar avea decât să se privească mai de aproape pentru ca să constate, în identitatea trăsăturilor esenţiale, semnul revelator al unui sânge comun.

În vremurile când trăim noi în unele împrejurimi dureroase, Kurzii şi Armenii, într’o foarte mare proporţie fraţi de rasă, nu poartă ei oare sub aceste două nume moderne, urmele trecutului?

Eugene Pittar