-ISTORIE SCURTĂ A ARMENIEI CILICIENE (conferinţe ţinute în Ianuarie 1929 la Sordoba)

 

ISTORIE SCURTĂ

 

A ARMENIEI CILICIENE

 

(conferinţe ţinute în Ianuarie 1929 la Sordoba)

 

Doct. H. ASTURIAN

 

I

 

ARMENIA ŞI FRANCII ÎN TIMPUL

 

CRUCIATELOR

 

Să vii de aşa de departe, adică – din pricina zăpezilor din munţii jugoslavi şi italieni – cale de patru zile şi patru nopţi, să vii la Paris spre a vorbi de un subiect care n’a fost totdeauna un obiect de studiu pentru mine, aceasta impune o datorie, o îndatorire de neînlăturat: aceia de a aduce ceva nou.

 

Dar a aduce ceva nou asupra unui subiect aşa de interesant într’un grad aşa de înalt, cum ceiace numesc „Franţa din Armenia” cu alte cuvinte raporturile aşa de strânse dintre Cruciaţi şi Armeni şi apoi crearea unei mari sinteze care a durat două veacuri, aceasta nu poate avea nici o legătură cu însăşi faptele, deoarece tot ce priveşte expunerea istorică propriu zisă a fost fixată deacum de multă vreme.

 

Trebuie să spun că truda Franţei a avut totdeauna locul de frunte la această stabilire a faptelor, cari formează istoria a ceiace se numeşte „Mica Armenie”, dar care este o Armenie cu totul diferită de cealaltă, fără a fi mai puţin naţională decât cea dintâiu. Aş zice că această a fost mai de grabă un domeniu exclusiv al savanţilor francezi.

 

Dacă se cunoaşte istoria vechei, Marei Armenii, această cunoaştere se datoreşte înainte de toate lucrărilor, de un aşa admirabil devotament ştiinţific, ale lui Victor Langlois. Dacă avem o culegere de hrisoave ale regilor Micii Armenii, este tot pentru că Langlois ne a dat acea „Comoară de Carte” (Trésor des Chartes) a Regatului Rupenizilor. Dacă avem la dispoziţia noastră în acest moment fragmente din istoricii armeni aparţinând epocii a doua, fragmente publicate în original sau în traducere, aceasta se datoreşte editurilor, care au întrebuinţat mult timp pentru a da un al doilea volum – dar, când l’au dat, l’au dat bine – editorilor francezi ai cărţii „Istorici armeni ai Cruciatelor” (Historiens arménienns des Croisades).

 

Îmi amintesc că, acum vre-o treizeci de ani, am putut avea, prin bunăvoinţa cuiva care nu mai este printre noi, aceia a d-lui Ulysse Robert, cronica lui Dardel pe care o publica în acel timp, cronică cunoscută până atunci numai după o traducere dată la Petersburg de cineva care a fost unul dintre poeţii entuziaşti ai Armeniei contemporane: Monseniorul Khoren de Lusignan. Este deci tot mulţumită unui Francez, că avem această cronică aşa de interesantă, care începe la o epocă aşa de îndepărtată, pentru care călugărul din Franţa nu era nici martor, nici capabil să deie informaţii interesante, dar care pentru secolul al XIV-lea a fost o adevărată revelaţie. Căci părerile pe cari putuse să le aibe înainte un Dulaurier, – al cărui nume trebuie să fie pus alăturea de acel al lui Langois, – asupra regilor din dinastia Lusignan-ilor au trebuit să fie părăsite în faţa mărturiei lui Dardel. Acesta din urmă a fost duhovnicul ultimului rege al Armeniei, – Leon V – a aceluia care a locuit aici la Paris şi care s’a stins în tovărăşia cuiva a cărui biografie o dădeam acum vre-o patruzeci de ani, al lui Philippe de Mézières, cancelar al Ciprului, duhovnic şi consolator a celui care a fost înmormântat la Céléstines şi a cărui placă funerară a fost transportată la Saint-Denis unde se mai poate vedea încă.

 

Aşa că, dela un capăt la celălalt, celalt, nu întâlnim decât Francezi cari au studiat, în spiritul de largă înţelegere şi deci de simpatie care deosebeşte ştiinţa franceză, această istorie a Micii Armenii, care aparţine în mare parte şi Franţei, adică influenţei pe care Franţa l-a un moment dat a putut s’o exercite asupra acestor regiuni aşa de îndepărtate.

 

Am spus că a adăuga ceva nou în acest domeniu este o imposibilitate. Nu există arhive care să nu fi fost cercetate. Poate în Archivio Notarile din Veneţia, care conţine tot ce se poate şi ce nu se poate spera, adică acte cari, sub formă de procese-verbale de notar, pot atinge toate regiunile orientale în orice moment al vieţii lor, s’ar putea nădăjdui să se descopere ceva.

 

Dar, după publicaţiile pe care le-a dat, pentru Veneţia însăşi, părintele Alişan, acest om a cărui muncă este de nepreţuit, după al său Armeno Veneto, care a urmat pe al său Sissouan, şi Istoria lui Leon Magnificul, după toată această operă de iniţiere istorică, datorită în mare parte părinţilor mechitarişti din Veneţia – şi le mulţumesc c’au binevoit să asiste al această conferinţă: se ştie bine ceiace ştiinţa în general şi ştiinţa patriei lor îndeosebi le datoreşte – chiar în marile colecţii din Veneţia nu mai este nimic de găsit.

 

Totuşi, dacă din punct de vedere al faptelor ne putem declara satisfăcuţi, mai rămân încă interpretări de dat. Aceste interpretări vor fi într’un domeniu special, aparţinând la ceiace aş putea numi „felul de a situa faptele”.

 

Cred că în acest moment, în istorie, prima datorie este de a căuta să situăm faptele într’alt fel decât înainte. Sunt istorii cari se prezintă, fiecare luată în ea însăşi, în mod foarte satisfăcător. Dacă căutăm totuşi să le punem de acord, dacă încercăm să le armonizăm, nu ajungem la nici un rezultat sau ajungem la rezultate rele.

 

Pentru a cunoaşte mai bine istoria oricărei naţiuni trebue să treci de limitele ei. Trebue să ne dăm seama de liniile generale ale istoriei şi ţinând seama de aceste linii generale, să ajungem să putem interpreta uneori lucrările cu caracterul cel mai special într’un domeniu particular.

 

Şi mi se pare că pentru Marea Armenie d. Laurent, profesor la Universitatea din Strasburg, începând cu marea sa lucrare, cu teza sa din Roma asupra Armeniei Islamului, a acumulat toate informaţiile, chiar şi informaţiile mici de tot, cari permit să se desprindă liniile generale.

 

Dar pentru Mica Armenie această lucrare, de a situa istoria a două secole de luptă, de civilizaţie, de creaţie în mai multe domenii, de inovări în viaţa omenirii, mai ales a omenirii Orientale, această lucrare rămâne de făcut.

 

Această conferinţă trebue să meargă până la începutul veacului al XII-lea, aşa că ea va începe cu epoca Cruciatelor pentru a ajunge la momentul în care raporturile cu Occidentalii iau un caracter cu totul diferit, care aduce pentru lumea din ce în ce mai „monarhizată”, a baronilor din munţii Cilicieni o coroană de regalitate acordată. Nu vreau să înlocuesc expunerea pragmatică povestirea care va urma în câteva capitole; e vorba numai de a o pregăti şi de a o lămuri în prealabil prin consideraţiuni generale de un spirit mai larg.

 

Dar nu voiu începe această scurtă sinteză fără să adaug ceva ce datorăm desigur naţiunii armene de fiece dată când ne ocupăm de un moment, de orice moment, al desvoltării acestei mari şi nobile rase, fără să arăt această simpatie plină de emoţie datorită desigur uneia dintre naţiunile cari au ajutat, începând din epoca bizantină, marile sinteze ale acestui timp, cari sinteze au introdus în civilizaţia generală elemente ce nu s’ar afla într’însa fără marea sa muncă; nu voiu începe fără să arăt în întregime acea durere amestecată cu indignare, pe care un suflet sensibil trebue s’o resimtă pentru glia unei ţări care, în momentul când există o Letonie şi o Estonie, nu este încă în posesia moştenirii sale cele mai legitime şi celei mai glorioase.

 

Cred deci că trebue s’o fac în faţa reprezentanţilor naţiunii armene şi în faţa însăşi a conştiinţei lumii creştine, care n’a avut încă, în ce o priveşte pe cea dintâiu, curajul să-şi facă datoria.

 

TERITORIUL CILICIAN

 

Înainte de toate câteva amănunte, cari vor fi de prisos pentru o mare parte a auditorului, asupra ţării însăşi, care a format mai întâiu o feudă sau chiar mai mult, căci exista o lume de baroni care ar putea fi considerată în ansamblul ei ca feudalitatea Armeniei, şi mai apoi regatul Micii Armenii s’au a Armeno-Ciliciei.

 

E o ţară compusă dintr’un şir de munţi şi un litoral, o ţară care se întinde pe liniile mai multor văi, dintre care două sunt mai importante: valea Piram-ului şi valea Sarus-ului. Sunt apoi la vest micile văi ale Kalikadnus-ului şi a Cidnus-ului şi mai departe, după ce trecem pasurile ajungem, în partea Siriei, în valea Orontului. Am să arăt în curând cari au fost raporturile între teritoriul udat de Oronte şi acela udat de râurile Armeniei.

 

Există deci departe munţi. O regiune destul de inaccesibilă şi locuită mult timp de o populaţie foarte amestecată. Şi aici e o problemă etnografică care nu va fi niciodată rezolvată: să ne gândim la ceiace a fost în Antichitate mica naţiune a Isaurienilor şi ceiace a putut lăsa în urma ei. Care era deci fondul etnic găsit la un moment dat de către prinţii armeni scoborâţi din văile Marii Armenii în împrejurări pe cari voiu încerca să le arăt în mod mai precis?

 

Această regiune era cu siguranţă foarte puţin locuită în momentul când Rupenizii şi camarazii lor s’au instalat în acele castele cari mai târziu au căpătat dimensiuni mari, reprezentând ceiace Mica Armenie a putut da artei evului mediu în domeniul arhitecturii.

 

Aceste văi prezintă deosebiri foarte vădite. Mi se pare că, timp îndelungat, au existat – fără a ţine seama de deosebirile de aşezare din primele începuturi – antagonisme puternice pentru a ajunge, chiar după încoronarea unui adevărat Rupenid, Leon Magnificul, la regalitatea diferită a unui Hetum I. Această domnie era acea a regelui, dar era înainte de toate acea a reginei, fiică a lui Leon. Căci s’a putut spune că Hetum, care se trăgea din seniorii din Lampron, a fost „asociat la tron” de către soţia lui. De fapt ei domnit amândoi, după cum se vede din titlurile lor: întâiu numele regelui şi apoi acel al reginei Isabela. Şi pentru a ajunge la această domnie a lui Hetum pe la mijlocul veacului al XIII-lea a trebuit să se treacă printr’o luptă aprigă între cele două dinastii, voiu spune între cele două văi.

 

Această idee a văilor rivale îmi este inspirată în parte de ceiace cunosc din istoria propriei mele ţări, România. Daca au fiinţat în România două principate: un principat al Munteniei la sud, şi un alt principat al Moldovei la nord, aceasta se datoreşte, dacă nu ca aci antagonismului dintre cele două văi, dar antagonismul dintre două grupe de văi. Râurile Moldovei, râurile nordice, au determinat un stat în timp ce celelalte râuri, acelea cari se îndreaptă spre Dunăre în alt fel, râurile muntene, determinaseră un alt stat. Şi timp de veacuri a existat această rivalitate dela un grup de văi la altul.

 

Aşadar cei ce locuiau în partea dinspre Vahga, Rupenizii, şi cei ce locuiau în partea Lampron-ului, trăiau desigur într’o stare de rivalitate continuă. Mă întreb chiar – mi se va permite să pun această întrebare, pe care cred s’o pot rezolva în felul meu, cu toate că s’ar putea ridica multe obiecţiuni – mă întreb dacă Mica Armenie a fost vreodată un regat în adevăratul sens al cuvântului, adică dacă regele a impus vreodată voinţa sa posesorilor castelelor.

 

Căci castelele au creat feodalitatea, apoi regalitatea. Puterea primă, rămasă esenţială, era acea a castelelor.

 

Părintele Alişan a fost deci bine inspirat când a descris Armenia, în al său „Sissouan”, oprindu-se în fiecare moment asupra castelelor şi prezentând istoria ţării, prin aceste castele, introducând fragmente din istoria Micii Armenii în legătură cu fiecare din aceste fortăreţe. Din nenorocire, dacă avem cronici, o mare cronică chiar, acea a lui Mathieu d’Edesa, alături de altele destul de numeroase, cum e de pildă cronica lui Sempad, a lui Grigore Preotul, a lui Vartan, a lui Haiton, a lui Samuel din Ani, şi chiar o destul de bogată cronică în versuri, cari toate au fost culese şi strânse în „Istoricii Armeni ai Cruciatelor”, trebue să ne gândim că în privinţa documentelor interne, în privinţa vieţii locale, nu avem nimic.

 

Au existat fără îndoială documente şi în acest domeniu, dar prin această ţară au trecut atâtea năvăliri, au fost atâtea cuceriri distructive, atâtea certuri neîntrerupte aceeaşi situaţie ca şi-n privinţa Bizanţului. Numai că Bizanţul ne-a transmis dreptul său, care e în mare parte original, pe când Armenia nu ne-a transmis decât rar şi fragmentat amaănuntele administraţiei sale şi nici nu ne prezintă măcar sub forma unui drept original informaţii cari ne-ar putea pătrunde în tainele vieţii sale interne.

 

Aşa că pentru a reveni la ceiace voiam să spun, la aceşti munţi, aproape inaccesibili, locuiţi la început de o populaţie a cărei caracter este foarte greu de stabilit, populaţie ce a fost apoi năpădită, întrecută şi armenizată în mare parte de cei ce veneau din regiunile vechei Armenii, această regiune care se împarte în văi, în văi rivale, a dat desvoltării Micii Armenii, prin imperativul categoric al geografiei, un anume caracter.

 

Apoi, alături, este o lume cu totul deosebită: lumea litoralului care cuprinde Gorigos şi Lajazzo, acel Gorigos care se numea în Franţa „Le Courq” şi celălalt port al Italienilor, care se numea în Franţa „l’Ayas”. Este această coastă a Ciciliei, care reprezintă o lume cu totul deosebită şi pâna la sfârşitul regatului Micii Armenii seniorii din Courq, din acel port din care provenea majoritatea veniturilor regatului, port de două ori ruinat în secolul XIV-lea de către invadatorii musulmani lipsind astfel regatul de mijloacele sale de existenţă de căpetenie, aceşti baroni din Gorigos păstrează un caracter local care este, nu voiu spune autonom, dar cam alături de regalitate.

 

Am încercat în altă dată, în „Buletinul Secţiei Istorice a Academiei Române”, I, să prezint o paralelă între Istoria Românilor şi a Armenilor, ţinând seama mai ales de acei dintre Armeni cari, începând din veacul al XIV-lea şi străbătând Marea Neagră şi posesiunile Genovezilor din Crimeia, s’au refugiat în acelaşi timp la noi şi’n Galiţia regatului polonez.

 

Îmi permit să prezint şi cu această ocazie elemente de paralelism între cele două vieţi politice. Şi la Români, munţii sunt un lucru şi Dunărea, cu Dobrogea, un lucru cu totul deosebit, atât din punct de vedere geografic cât şi din acela al desvoltării istorice. A trebuit ca oamenenii dela munte să ajungă la Dunăre ca să aibă isvoare de venituri prin vadurile fluviului. Dar atunci când vadurile fluviului au fost luate de către Turcii otomani a fost o împuţinare a vieţii economice şi politice a întregii ţări. Acelaş lucru s’a întâmplat şi’n Armenia. Vom vedea că şi pentru Armenia a fost această împuţinare datorită dispariţiei vămii datorită atribuirii aceste vămi invadatorilor turci.

 

Aşa că este o altă regiune, acea a litoralului, trăind un traiu care, dacă nu se desprinde lămurit de restul traiului ţării, reprezintă totuş, o individualitate care poate fi uşor deosebită.

 

CREAREA CILICIEI

 

Voi trece acum la condiţiunile însăşi în cari s’a creat Mica Armenie sub această formă de castele separate de baronii, înaintea coroanei regale ale lui Leon Magnificul pentru domnia Armeniei. Primul titlu însă, mai larg, este acela de „Rege al Armenilor”, această domnie fiind una naţională înainte de a deveni teritorială.

 

Părerea admisă este că, la un moment dat, s’a plecat de la Munte contra Bizanţului, căci „Muntele” deveni un titlu şi unul din membrii dinastiei Rupenizilor, Rupen II, predecesorul chiar, unchiului lui Leon Magnificul, este numit în cronicile latine ale lui Richard Inimă-de-Leu, pentru a treia Cruciată chiar în limba franceză „Rupen dela Munte”. Chiar şi pentru Leon Magnificul Wildebrand din Oldenburg întrebuinţează în 1211, formula („Et sciendum cvet dominus terna ilius Leo de Montanis consueverat apellarri”; J. C. M. Laurent. Peregrinatores media evi quatuor. Leipzig, 1864, p. 174).

 

Aceasta este încă un element de asemănare cu România, România valahă care s’a format întâiu la Munte, numindu-se, pentru Românii Moldovei vecine, „Muntenia”, pentrucă această Muntenie, această „ţară dela Munte”, numită la fel şi de Polonezi cari au împrumutat termenul dela Moldoveni, să ajungă la Dunăre. Teoria obişnuită expusă în lucrări recente, de mare merit, dintre care una este datorată unui savant armean care s’a ocupat toată viaţa sa, şi de mai multe ori, de istoria generală a ţării sale, E. K. S. Basmadijian, alta fiind lucrarea publicată după război de J. de Morgan, lucrare admirabil ilustrată şi cu expunere aşa de plăcută (Jaques de Morgan, Histoire du peuple arménien, Paris, 1919), pleacă dela faptul că, la un moment dat, după dispariţia Marei Armenii, cu numeroasele şi splendidele ei biserici, în urma marilor invazii musulmane, acele biserici cari au inspirat lui Strzygowski această faimoasă teorie, care trebue puţin redusă, teoria suprainfluenţei atât de puternice şi aproape exclusive a artei armene asupra artei bizantine, reprezentanţi a acestei vieţi naţionale au procedat, într’un mod conştient şi fără să aibe legături prea strânse cu Imperiul bizantin, la stabilirea unei noi patrii.

 

După această teorie, s’ar fi desprins oamenii de pe teritoriul invadat de Musulmani ca să creeze o ţară nouă, într’o regiune care era foarte lesne de apărat şi care avea şi avantajul vecinătăţii mării.

 

Şi, fără îndoială, nu ar fi existat dela bun început un contact cu lumea francă, a cărui influenţă asupra acestei Mici Armenii o consider ca absolut hotărâtoare, şi dela început, această lume francă dând însăşi forma sa noului stat, impunându-i în toate domeniile pecetea sa. În acest fel, noua Armenie, fiind alături de Bizanţ, şi fără nici o perspectivă dinspre partea lumii france, nu ar exista posibilitatea de a admite acea „Mare Armenie” pe care o anunţam. Dar iată ceiace ni se pare că rezultă din analiza nepreocupată de trecut.

 

Înainte de toate, Bizantinii au căutat să stabilească pe teritorii noi reprezentanţi de-ai Armenilor dela cari înţelegeau să tragă profit pentru ei, pentru Bizanţ. Iniţiativa venea deci din partea bizantină. Cutare reprezentant al vechei regalităţi, Kakig, devenit un client al Imperiului, continua să-şi poarte titlul regal; totuşi Bizantinii nu-l considerau sub acest raport de continuator al unei mari şi glorioase tradiţii. Ei îi considerau ca un ofiţer bizantin, cu toate că ofiţer cu titlu regal, ca şi cutare regină, a Madagascarului transportată în Franţa, care-şi păstra titlul regalităţii sale, dar era considerată totuşi ca trăind din mila Statului cuceritor.

 

Bizanţul a făcut, dealtfel, astfel de transformări în diferite domenii. Este sigur că la un moment dat, pentru a nu pierde aportul reprezentat de această rasă armeană, Bizanţul a vrut să-i creeze o nouă patrie. Aceasta este prima fază. Aceasta se vede bine şi din titlurile pe care le poartă o mare parte a nobililor armeni, aceste titluri de cari erau foarte lacomi, tot aşa cum erau şi regii barbari dela începutul Evului Mediu lacomi de titlurile romane, cum erau şi dogii din Veneţia lacomi de rudenie bizantină şi de titluri cari puteau veni din lumea Bizanţului.

 

Deci, în această primă epocă, sunt scoborâtori din mari familii armene trimeşi de Bizanţ ca să întărească o graniţă, pentru a întări înainte de toate graniţa spre Damasc şi Alep contra invadatorilor musulmani.

 

Dar, după această primă perioadă, mai este una care nu a fost recunoscută sau interpretată în adevărat sens al situaţiei istorice: este acea perioadă în care stăpânitorii de castele, nouii instalaţi, nu fac altceva decât să urmeze tradiţia deja stabilită de alţii, intraţi în castele pentru a îndeplini înainte de toate funcţii care ţineau de imperiu.

 

Apoi, Imperiul îi părăsea, sau ei se deslipeau de Imperiu. În primul caz, Imperiul nu putea să-i mai reţină: în al doilea caz, ei se simţeau destul de tari ca să trăiască din propriile lor puteri. Şi atunci, în aceste castele dela Munte, va fi vorba de o iniţiativă armeană urmând în de aproape, imitând, pentru a colabora în aceiaşi direcţie, punerea de stăpânire normadă în provinciile Imperiului bizantin înainte de prima cruciată – căci despre ea este vorba.

 

În a mea „Scurtă istorie a Cruciatelor” am încercat să stabilesc acest fapt că cruciata începuse cu mult înainte de cruciată. Ea nu este deci opera lui Urban II, nici – şi se credem acum – a lui Petru Ermitul, dar înainte de toate că nu este opera acelei predici dela Plaisance şi Clermont care ar fi determinat totul.

 

În această lungă serie de aşezări france libere pe pământul Bizanţului, pe pământul Imperiului, ceiace făceau acei aventurieri normanzi în partea Asiei Minore, aşezându-se în castele, păstrându-le apoi pentru ei însăşi, niciodată recunoscuţi în această nouă calitate de către Bizanţ, dar foarte hotărâţi să reziste la orice reîntoarcere a dominaţiei bizantine, reîntoarcere care s’ar exercita prin alte forţe decât ale lor proprii, acelaş lucru care îl regăsim în văile Amanus-ului şi Anti-Taurus-ului de acei diferiţi prinţi cari apar purtând nume pe cari nu le cunoaştem decât în parte din cauză că nu există isvor naţional absolut contimporan.

 

Dela începutul Cruciatelor, este totuşi pe deoparte întâiu acel Constantin, fiu al lui Rupen, şi mult mai viu decât Rupen, căci ideia pe care ne-o putem face despre Rupen însăşi, despre strămoşul Rupenizilor, este foarte vagă, pe când Constantin este o realitate uimitoare, încât trebuie să-l admitem, fără îndoială, pe Rupen, de care se leagă toţi urmaşii săi, dar trebue să ţinem seamă că înainte de toate creatorul unei noui lumi armene, îndreptată spre partea Francilor, este Constantin.

 

Alături de el mai sunt şi alţii, un Oşin, un Abelgharib, la Bir, un Pazuni, Kogh-Vasil, – Vasile Hoţul, – care a jucat la un moment dat, dar îndreptându-se mai curând spre Eufrat şi nu spre mare unde era viitorul, un rol mai mare decât rolul lui Constantin, căci Vasile este acela care a cules moştenirea legală ca să zicem aşa a vechei Armenii.

 

O cronică spune anume că în jurul lui, şi nu a lui Constantin, se adunau toţi reprezentanţii vechei lumi atacate şi distruse de Musulmani, împreună cu însăşi patriarhul, care a păstorit până în 1929, când avu loc odioasa ruinare, prin cucerirea musulmană, din spre Eufrat. Centrul religios al Armenilor rămânea deci condus de cealaltă parte, de acea parte unde era ca o Armenie musulmană, în timp ce Georgia de Nord încerca să culeagă moştenirea vechiului regat. Kogh-Vasile era cu mult mai puternic, şi există o istorie întreagă despre aceste lupte şi despre luptele fratelui său şi ale succesorului său.

 

Nu ştiu cu exactitate ceiace era Pazuni, dar trebuia să reprezinte o realitate istorică destul de apreciabilă. Pentruce, totuşi, dintre toţi acei prinţi armeni dela sfârşitul secolului al XI-lea, nu a fost decât unul care să fi parvenit să creeze o dinastie, unul singur care să fi creat o ordine politică, pe care Bizanţ a încercat în zadar să-l distrugă? Pentruce noua Armenie s’a iscat din acel stat care, la început, nu era cel mai tare?

 

Era din cauza situaţiei pe care o ocupa; adică: din cauza primelor relaţii pe care le-a legat cu Francii. Fără aportul adus de cruciată, fără această infuzie de sânge occidental, fără această influenţă atot-puternică a Occidentului înviorător, Statul lui Constantin aşa de redus ca proporţii, ar fi avut aceiaşi soartă ca acela, mult mai tare şi înconjurat de glorie trecătoare, al lui Kogh-Vasile. S’ar fi pierdut în acea lume bizantină care nu şi-a părăsit niciodată pretenţiunile teritoriale, şi care a întrebuinţat fiecare prilej pentru a-şi valorifica din nou drepturile.

 

Dela început, avem deci deaface aici cu o creaţie a cărei una din rădăcini se cufundă în vechea lume armeană, şi a cărei altă rădăcină, cea mai puternică, s’a infiltrat într’un teren, adus de invazia cruciaţilor.

 

Deaceia sunt de părere că ar trebui să iau drept titlu ai acestei serii de trei conferinţe „Franţa din Armenia”, care titlu ar părea cam pretenţios şi îndrăsneţ. E într’adevăr o Franţă de origină francă, de origine cruciată, care altoită pe tradiţia armeană, se stabileşte în strâmtorile ei. Şi trebue precizată această deosebire fiindcă ea singură are putere să explice desvoltarea regatului Armeno-Ciliciei.

 

Nu este caz cu totul excepţional. Au fost, în alte regiuni, cazuri asemănătoare şi voi cita în curând unul. Dar mă opresc aci pentru a semnala acest fapt că, dacă a trăit în mare parte prin cruciată, dacă Cruciata este aceia care i-a deschis orizonturi, dacă însăşi organizaţia lui a depins înainte de toate de cea a nouilor veniţi, a occidentalilor, a Francilor, nu trebue neglijat tot ceiace vechea tradiţie armeană a putut să-i dea.

 

Armenia din Cilicia nu seamănă cu insula Cypru, Insula Cypru peste o lume de cavaleri care se stabileşte peste aşezări greceşti neavând nici o amintire de ţară, peste populaţie grecească redusă la situaţia de şerbi ai cavalerilor, peste o populaţie care, din timp în timp, se manifestă prin revolte de şerbi fără trecut. Însăşi organizaţia religioasă va fi curând dominată de arhiepiscopul şi episcopii latini.

 

În Armenia este cu totul altfel. Trecutul este foarte viu. Acest trecut va colabora la sinteza care se va forma mai târziu şi va colabora în modul cel mai real şi cel mai impresionant. Regii nu vor întrebuinţa niciodată pentru pecetea lor un alt alfabet şi o altă limbă de cât vechiul alfabet armean şi decât limba lor naţională. Este chiar o mare deosebire de făcut între baroni, regele Armeniei mai târziu, şi între cruciaţi. Cruciaţii nu neglijau să bată monede pentru care întrebuinţau formulele Bizanţului şi-şi grecizau chiar numele.

 

Astfel, o monedă din Tancred conţine invocaţia greacă: Is. nika, k[y]rie bo[ethe]: „Isus învinge; Doamne, vino-ne în ajutor”, şi numele de Tancred a devenit Tankredos (Morgan, op. Cit., p. 169. Cf. Ibid., p. 178-182). Baldovid este prezentat pe una din aceste monede în costum occidental, dar inscripţia este: Balduinos, dulos kyriu, „sluga Domnului”. Este o a treia monedă, a lui Richard din Maraş, care conţine deasemenea acel „kyrie boethe[Rikardo]”, unde numele de Richard a devenit după moda bizantină Rikardos.

 

Din contră, regii Armeniei au întrebuinţat întotdeauna vechea lor limbă şi naţionalitatea era păstrată – nu a fost păstrată într’atâta de conştiinţa politică – înainte de toate prin deosebirea religioasă. Era între Bizanţ pe de o parte şi Armenia şi Statele latine pe de altă parte, o deosebire de doctrină, dar în acelaş timp o deosebire de obieceiuri religioase aşa de puternică încât toate sforţările Constantinopolitanilor, ca şi toate sforţările Papei, care, timp de secole, a dat mijloace de întreţinere a regatului cruciatelor a Micii Armenii, n’au ajuns să facă să dispară această mare şi antică religie care supravieţuieşte încă neunită cu Roma, sau lipită la ea sub forma unită, până în zilele noastre.

 

Cât priveşte caracterul acestei transformări, găsesc în istoria peninsulei Balcanice ceva cu totul corespunzător. La o anumită dată, teritoriul Bulgariei care se găsea pe la Marea Neagră, este cucerit de Bizantini, cari fac din acei ani, ani teribili pentru duşman şi chiar pentru ajutoarele sale, care erau Ruşii din Kiev.

 

Atunci acel regat, acel „Imperiu” din Preslav dispare şi după câţiva ani, la celalt capăt al peninsulei Balcanice peste o lume de aşezări cari nu erau bulgare, dar cari conţineau Albanezi, Slavi aparţinând altei ramuri, care mai conţine şi Valahi Români, iată un nou Ţarat care se înfiinţează. Este şi în cazul acesta, transpunere într’o altă regiune a unei forme politice distrusă într’o parte.

 

Totuşi, cu toată deosebirea de populaţii, această nouă Bulgarie e într’ardevăr naţională. Şi este aşa fiindcă Biserica a rămas aceiaşi. Tradiţia se păstrează prin Biserică. Biserica slavă dă acestei noui fondări în partea occidentală a peninsulei acelaş caracter pe care îl avea vechiul stat dispărut, pe malurile Mării Negre.

 

Biserica armeană este cea care împiedică transformarea acestori baronii armene dela munte în state france cu acelaş caracter ca şi Statele france din vecinătate.

 

Într’acest fel statul armean este totuşi naţional, Statul lui Constantin, al fiului său Thoros sau Theodor, Statul acelui Leon (1129 – 1137), care a fost prins de Bizantinii lui Ioan Comneanul, Statul lui Thoros II reîntors din Constantinopol în 1141 ca aventurier şi care recâştigă tot teritoriul pierdut, pentru ca el însuşi să se găsească în faţa politicei sale de independenţă, de fapt politica restaurării lui Manuel, mult mai tare ca el.

 

În timpul întregei acestei serii de prinţi şi de seniori, prinţi care se continuă prin Mleh, cu nume naţional prin Rupen II până la suirea pe tron a lui Leon Magnificul, în timpul întregii acestei epoci, există pe de o parte, afirmarea armeană prin biserică, ambiţia acestor prinţi dela munte, capacitatea lor de a îndeplini un rol politic, ceiace aduce ei însăşi şi pe de altă parte, tentativele repetate ale Bizanţului pentru a reintra în posesiunea acestor provincii pe cari nu a consimţit niciodată să le cedeze.

 

Ştiu bine că există o părere privitor la încoronarea lui Leon Magnificul: acea care-l face să obţină întâiu dela Bizanţ o coroană. Ar fi fost încoronat rege de către Bizanţ la sfârşitul secolului al XII-lea, apoi ar fi uns de către Latini cu o altă coroană.

 

Numai că, Bizanţul n’a cedat niciodată o coroană regală nimănui. Niciodată Bizanţul n’a recunoscut calităţile regale sau imperiale a unuia dintre vechii săi vasali. El a consimţit să recunoscă pe Ţarii Bulgarilor, dar într’o formă cu totul particulară. Era un fel de a adopta, de către „împăratul”, de gradul II, care era acela al Bulgarilor.

 

Niciodată Bizanţul n’ar fi scoborât până acolo ca să-i acorde o coroană unui rege devenit prin aceasta independent de propriul teritoriu al Imperiului.

 

Au fost acei ani în cari Bizanţul a recâştigat tot terenul pierdut, anume pe la secolului XII, dar chiar fără cucerire, de fiecare dată când un împărat bizantin a putut să-şi valorifice drepturile, el a venit şi a vrut să-şi impună drepturile.

 

Situaţia Armeniei în raport cu Bizanţul nu trebue asimilată situaţiei principatului Antiohiei. Situaţia acelui principat al Antiohiei – şi voiu arăta importanţa pe care a avut-o pentru Armenia rivalitatea cu acest principat de cealaltă parte a strâmtorilor în Syria, – a fost determinată înainte de toate de foarte marele rol al unui om extraordinar care a fost Bohemond.

 

Bohemond, gonit de Bizantini, dar întotdeauna capabil să-şi atace şi să revie pe drumul pierdut, a reuşit să obţie dela Bizanţ, un privilegiu, un privilegiu formal care făcea vasal al Imperiului, dar în limitele fixate prin acest act care este rezumat în cronica vieţii împăratului Alexe „Alexiada” al Anei Comnen. Dar este singurlui privilegiu acordat de Bizanţ desprinzând sub această formă de vasalitate o parte din teritoriul său pentru a-l atribui altui prinţ.

 

Eu cred că niciodată regii franci ai Ierusalimului, sau contele de Edesa, sau contele de Tripoli, n’au obţinut din partea Bizanţului într’acest fel. Niciodată Bizanţul n’ar fi consimţit s’o facă. Bizanţul a fost până la sfârşit de o tenacitate conservatoare fără pereche, care era puterea sa. Atunci când împăraţii Bizanţului nu vor mai avea puterea să-şi facă recunoscute sau să ceară să li se recunoscă drepturile lor, va fi patriarhul care, el, din partea lui, nu înţelegea să cedeze nimic din vechile sale drepturi.

 

Astfel, în secolul al XIV-lea, când era vorba să se creeze o Biserică canonică în Valahia, s’au adresat patriarhului ecumenic şi acesta a refuzat categoric să creeze o nouă Metropolă. A trebuit, pentru ca prinţul Valahiei, devenit independent, să aibă lângă el un reprezentant canonic al Bisericii, să ia un episcop dela gurile Dunării, din Vicina, rămas acolo fără să aibă credincioşi, şi să-l transporte în capitala Valahiei, făcând din el un fel de reprezentant al Patriarhiei din Constantinopol; adică patriarhul era de fapt şeful Bisericii valahe, numai, neputând fi acolo, el se lasă reprezentat de către un erarh delegat, de către un „legat”, pentru a întrebuinţa termenul care aparţine Bisericii din Occident.

 

Aşa că, dacă vrem să admitem, pentru secolul al XII-lea, o Armenie formată şi recunoscută de Bizanţ, încoronată în persoana lui Leon Magnificul, suntem pe o cale greşită. Bizanţul Comnenilor era foarte decăzut, după teribilul intermezzo, pe jumătate tragic, pe jumătate ridicol, al perversului Andronic Comnenul; dar nu era totuşi în stare să-şi părăsească toate tradiţiile să renunţe la această bază pe care a păstrat-o întotdeauna.

 

Şi dacă se spune: comnenii vor fi în curând înlocuiţi de Angheli şi, după Isac, un Alexe Anghelul putea să-şi permită lucruri pe care marii comneni nu şi le-ar fi permis niciodată; mărirea Bizanţului nu depinde de calitatea şefilor săi, de vigoarea dinastiilor, de sentimentul lor de demnitate; e un lucru ce e cuprins în însăşi noţiunea Imperiului.

 

Toată această lume armeană trăia prin ea însăşi, dar ea trăia fără o recunoaştere legală. Această recunoaştere legală nu va veni niciodată dela Bizanţ.

 

Au fost antagonisme şi între Armenia din Cilicia şi vecinii săi. A fost antagonismul între Armeni şi Latini, despre care voiu vorbi mai pe urmă. Antagonismul cu Musulmanii dar ei puteau să fie destul de acomodanţi; foarte des Bizanţul întrebuinţa contra Armeniei care, dacă ea ar fi vrut, i-ar fi putut întrebuinţa contra Bizanţului. Pe cutare monedă a unor prinţi turci din secolul al XII-lea, îi vedem îmbrăcaţi aproape în cavaleri, fără coif, cu un fel de turban, călări, cu lancea gata de atac, pe când Saladini, care avefa alte tradiţii, este reprezentat, la sfârşitul secolului al XII-lea cu picioarele încrucişate în felul oriental; era deci o deosebire de făcut între marele monarh egipto-sirian, aşezat pe pernele sale, în acelaş fel ca şi cutare rege al Armeniei, care el însuşi a îmrpumutat acest obiceiu, şi între cavalerul gata cu lancea de atac, care este Sultanul Anatoliei.

 

A existat un antagonism între Armenii şi Egiptenii din Sudan, din cauza căruia Armenia a suferit încontinuu mai ales în a doua jumătate a veacului al XIII-lea.

 

În secolul al XIII-lea – se va vedea în conferinţa următoare – a fost un antagonism, cu toate alianţele trecătoare între spiritul de cucerire mongol, exploatat de Armeni, la un moment dat, contra Egiptenilor, şi între spiritul creştin al Armenilor.

 

Dar antagonismul cel mai înverşunat era întotdeauna între Armenia şi Bizanţ, fiind că Armenia nu voia să cedeze ceiace-şi atribuise ca acţiune independentă, autonomă, şi Bizanţul nu putea să cedeze ceva din drepturile sale.

 

REGII CILICIENI ŞI FRANCI

 

Să vedem în sfârşit cari erau raporturile dintre seniorii Armeni, dintre regele care a fost Leon Magnificul şi succesorul său Hetum, şi Francii din Antiohia, din Edesa şi din Ierusalim. Edesa era puţin deoparte. Au fost legături de rudenie între dinastia Rupenizilor şi între nobilii francezi din Edesa: căsătoria lui Josselin cu fiica lui Constantin, ca şi căsătoria fiicei lui Gabriel (Gavril), ofiţer bizantin la Melitena, cu un alt nobil latin, Baldovin din Cetate’ din cari a eşit o întreagă posteritate având în acelaş timp caracterul armean şi caracterul francez, căsătorie Ardei, fiica lui Thoros, cu Baldovin din Boulogne.

 

Dar în aceste raporturi cu lumea latină este un lucru care nu se observă destul şi care domină istoria Armeniei în timpul primelor veacuri ale existenţei sale.

 

Să revenim la geografie: în spre nordul strâmtorilor, la Munte, este acea Armenie din Cicilia; spre sud, spre Siria, este principatul Antiohiei. Dar Antiohia şi Armenia din Cicilia sunt doi termeni disociaţi printr’un proces istoric diferit, însă două lucruri cari tind fără încetare să se unească.

 

Cu Ierusalim, Armenia păstrează legături mai degrabă vagi: cutare intervenţie a regelui Ierusalimului pentru a împăca pe Armeni cu Manuel Comnen. Ierusalimul nu importă: e prea departe. Există legături de rudenie îndepărtată, nu raporturi politice continue.

 

Dar între Armenia şi Antiohia a existat întotdeauna sau ofensiva latină, a Antiohiei contra Armeniei, sau ofensiva Armeniei contra Antiohiei. Au fost momente când nobilii armeni, pe deoparte, prinţii Antiohiei pe de altă, erau siliţi de împrejurări să trăiască în legături de prietenie. Dar imediat rivalitatea se impune şi domină.

 

Iată, după castele cucerite de Armeni, date înapoi de Armeni, după teritorii cari aparţin când lumii armene din nord – conflictul lui Thoros cu Renaud din Chatillon – şi când lumii sirio-latine din sud, după captivitatea lui Rupen II la Bohemond III „la Bambe”, această epocă, care e cea mai interesantă în aceste conflicte, epoca lui Leon Magnificul, care observă această necesitate pentru Armenia de a avea Antiohia sau să-şi părăsească rolul istoric.

 

Sunt ţări cari nu pot trăi fără să-şi anexeze alte ţări. Sunt legături geografice pe cari nimeni nu le poate rupe.

 

Şi atunci tendinţa naturală a Armeniei era în spre litoral, dar, înainte de toate, tendinţa sa era de a reconstitui o veche unitate bizantină, care cuprindea Cilicia, Antiohia şi chiar insula Cypru. Căci pentru Armenia stabilirea unei regalităţi latine în Cypru a fost fără îndoială o mare lovitură, Armenia trebuind să aibă, prin necesitatea geografică, stăpânirea marii insule vecine, ca şi aceia a principatului Antiohiei.

 

În felul acesta, la sfârşitul veacului al XIII-lea un foarte mare rol este sortit Armeniei: rolul de a crea o singură sinteză între Occident şi Orient. Dar Cypru i-a scăpat prin Lusignani şi Antiohia a rămas, până la Bohemond IV „Chiorul” şi până chiar la dispariţia acestui principat latin de alături, îndărătnic în latinismul său.

 

Atunci Leon Magnificul, care cunoaşte pe Latini încă din tinereţe, care începuse întâiu, pe când Rupen II trăia, prin a-şi oferi serviciile vecinilor săi, el care fusese făcut cavaler în Antiohia şi se căsătorise acolo cu prima soţie, Isabela, înainte de a fi soţul unei fiice de ale lui Amaury de Lusignan, în sfârşit el care avea relaţii neîntrerupte cu acei Templieri, cu acei Hospitalieri cari erau când prietenii, când duşmanii săi, dar dintre cari recruta ajutoare contra duşmanilor musulmani, el a voit să realizeze această unitate.

 

Nu trebuie uitat că el a fost odată în Cypru, că aproape singur a făcut această călătorie în Cypru. Nu trebuie uitat în acelaş timp că, ţinând mult la legăturile sale de rudenie cu principatul Antiohiei, el a reuşit, printr’o lovitură, să facă să vină la el şi să reţină pe moştenitorul acestui principat, care era Raymond Rupen, purtând în acelaş timp numeme de cruciată Raymon şi numele de rupenid al baronilor Armeni; nu trebuie uitat că acel Rupen Raymond dădea acte pentru principatul Antiohiei alături de regele care-l reţinea în casa sa şi care voia să facă din el succesorul lui, ca soţ al fiicei sale Isabela, silită apoi de Constantin „le bailli” să-i ia pe Hetum, căruia i-a transmis situaţia sa regală din Armenia. Trebuie reţinut minte că prin această situaţie specială a moştenitorului Antiohiei în ţara sa, la Curtea sa, în mijlocul baronilor săi, Leon înţelegea să creieze unitatea ciliceană şi antiohiană în acelaş timp. Însfârşit că, după moartea sa, când Raymond fiind prins şi închis ca să moară în închisoare, această Isabelă a fost căsătorită întâiu cu un moştenitor al Antiohiei, fiul lui Bohemond IV „Chiorul”, Filip.

 

Dacă n-ar fi fost vechiul fond armean, vechea opoziţie religioasă, spiritul lui Hrom-glâ, a acelui catolicos jignit prin împrejurările însăşi în care Leon Magnificul fusese încoronat – căci la început fusese arestat şi coroana îi fusese dată în condiţiuni cari nu corespundeau întocmai tradiţiilor acestei Biserici a vechei Armenii – Filip ar fi domnit ca prinţ al Antiohiei moştenitor al Armeniei; ceiace nu înseamnă a face omagiul Armeniei către Antiohia, dar contrariul: a readuce Antiohia spre Armenia.

 

Dar politica lui Filip a fost imprudentă. Cronica spune că el a trimis coroana regală părinţilor săi, deoarece tatăl său era încă de partea Antiohiei. Acea Antiohie, în care Leon intrase ca cuceritor, i-a scăpat ca şi Armenilor şi noua căsătorie a Isabelei a constituit o nouă regalitate armeană, care va intra deîndată, după cum se va vedea, pe o altă cale în marele conflict între Mongoli şi Egipteni. Toate vechile condiţiuni au dispărut.

 

Va fi atunci un nou răsboiu latin, dar acest nou răsboiu latin va veni spre Armenia dinspre Cypru, pe când în prima epocă din Armenia pornea ideia acestei sinteze care, dacă ar fi fost realizată, ar fi reprezentat fără îndoială o altă desvoltare a Statelor Orientului şi în crearea marilor sinteze ale civilizaţiei în această parte, unul dintre cele mai importante momente ale evului mediu.

 

N. IORGA

 

A FOST ARMENIA

 

SUB DOMINAŢIUNE MACEDONICĂ?

 

Poporul armenesc, din cauza unei înterpretări greşite a textelor istorice, a fost considerat ca lipsit de libertate tocmai în epocile când se bucura din plin de roadele libertăţii sale. Există în adevăr în străvechea istorie a Armenilor o epocă de aproape 400 de ani – cea cuprinsă între anii 300 în. de Cr. Pâla la 66 după Cristos – care în prima ei parte e pusă sub dominaţiunea macedonică, iar în cea următoare sub stăpânirea sau influenţa Arşacizilor Perşi. Din lectura atentă a autorilor străini din antichitate şi din cercetarea amănunţită a izvoarelor noi, rezultă însă desluşit că poporul armean a dus în cuprinsul acestei întinse perioade istorice, o existenţă liberă şi autohtomă, şi nici nu s’a aflat sub dominaţiunea vreunei puteri străine.

 

Pentru stabilirea acestui adevăr istoric, vrem să aruncăm o privire generală asupra epocii lui Alexandru Macedon şi apoi a urmaşilor săi, mărginindu-ne în special la evenimentele care luminează trecutul armenesc în cea mai întunecată şi puţin cercetată perioadă a lui. Informaţiunile istorice în general sunt foarte puţine; însă, aidoma unei raze solare care uneori îşi strecoară lumina chiar din desişul norilor ce întunecă cerul, unele ştiri răsleţe aduc lumini noi cu privire şi la trecutul ţării armeneşti, în munţii şi văile căreia se dovedeşte astfel a fi existat un popor puternic şi aproape independent. Fără istoria vecinilor săi şi a Orientului în general e desigur imposibil de priceput rolul poporului armenesc în Istorie.

 

I. DOUĂ CUVINTE DESPRE PERŞI

 

În vecinătatea imediată a Armeniei, au domnit în Persia trei familii regale sau două dinastii. Mai întâiu Achimenieii, dela Ciru până la Dariu Cotomanu ( 550 – 330 î. Cr.). Apoi Arşacizii, dela Arşac cel Mare până la Artaban (250 – 227 d. Cr.). A treia dinastie, a Sasanizilor, începe cu domnia lui Artaxerxes sfâtrşindu-se cu Jezdedjder (Hazkert = Yazdeguerd) al III-lea (227 – 651 d. Cr.). Poporul armean, în decursul acestei lungi perioade istorice, a suferit adânci şi necontenite influenţe persane în traiul său politic, economic şi cultural. A fost o vreme când moravurile şi limba armeană chiar au ajuns să nu poată fi deosebite de cele persane. Numai prin creştinism s’a pus stavilă desnaţionalizării.

 

Venind din Europa, Armenii s’au aşezat pe teritoriul lor istoric în secolul al 7-lea înainte de Cristos. Când Ninive fu nimicit la 606, iar Mezii întinzând hotarele lor din Asia Mică până la malurile râului Alis s’au constituit într’un imperiu foarte puternic, Armenia a căzut şi ea, alături de alte state, sub influenţa lor. Această influenţă consta numai în plătirea unei dări şi dintr’o oaste auxiliară în caz de război; organizaţia armenească de stat, cu domnitor şi viaţă naţională proprii, a rămas însă neatinsă. Această stare a durat aproape un secol. Dar la 559 în. Cr., Ciru Persanul, înfrângându-l pe Ajdahak (Astyage) şi luându-l în robie, vastul imperiu al Mezilor a trecut, fără sguduituri prea mari şi dăunătoare, dela Mezi la Perşi.

 

Fiul şi urmaşul lui Ciru fu Cambys. După moartea acestuia au izbucnit mari tulburări, răsculându-se 9 provincii împotriva lui Dariu, care îi urmase pe tron, declarând independenţă. Această stare agitată şi haotică a durat şapte ani. Una din provinciile răsvrătite a fost şi Armenia. Regele şi poporul armenesc, profitând de desordinea generală, a vrut să dobândească o mai largă autonomie. Dariu însă a fost un rege destul de înţelept şi capabil; căci luptând cu stăruinţă timp de şapte ani a izbutit să supună pe rând toate provinciile răsculate, redându-le din nou dominaţiunii persane. În contra Armeniei s’a războit în trei rânduri cam pe la 518 înainte de Cr. Probabil că în primele două bătălii generalii săi au fost înfrânţi ori au întâmpinat o rezistenţă dârză. A treia bătălie Dariu a condus-o personal şi eşind biruitor, cu ajutorul unor forţe uriaşe, Armenia fu prefăcută într’o provincie a marelui imperiu persan.

 

Aceste evenimente sunt consemnate de însuşi Dariu pe inscripţiunile sale de pe stânca din Behistun, unde, pentru prima oară în istorie, se pomeneşte în scris denumirea „Armenia” şi pe care, în rând cu cei 9 regi rebeli puşi în lanţuri, se află sculptat şi cel al Armenilor, fiind însă greu de distins care a fost din ei. Cu această înfrângere Armenia a eşit din starea ei de simplă aliată şi de vasalitate, pierzându-şi regalitatea şi autonomia, şi a fost transformată cum s’a amintit, în provincie persană. Când Xenofon traversă Armenia, pe la 400 în. Cr., o găsi împărţită în două părţi: un satrap persan cărmuia regiunea Occidentală, iar altul guverna peste părţile orientale ale Armeniei. Starea aceasta a durat până la anul 330, când Alexandru Macedon a desfiinţat imperiul persan devenind stăpân peste cea mai mare parte a Asiei.

 

II. ALEXANDRU MACEDON ÎN ORIENT

 

Pentru o înţelegere mai uşoară a stărei Armeniei din această epocaă e bine să urmărim faptele săvârşite de doi eroi străini, dar de o însemnătate capitală: aceştia au fost Alexandru Macedon şi generalul său Eumenes din Cardia care luă apărarea intereselor familiei marelui cuceritor şi despre Plutarc şi Cornelius Nepos i-au consacrat biografii speciale.

 

Iar viaţa şi faptele lui Alexandru cel Mare, cuprinzând deci şi istoria vremii sale, au ajuns la noi şi mai ales prin biografii, scrise de Plutarc, Arrianos şi Curtius. Mai trebue adăugat la aceasta şi Istoria Universală a lui Deodor Sicilianul. De bună seamă aceşti principali patru autori vechi au cules relatările lor din scrierile, în prezent pierdute, ale istoricilor şi generalilor cari l-au însoţit în expediţiunile sale.

 

Să urmărim acum cursul evenimentelor istorice.

 

Dariu I, regele Perşilor, şi fiul său Xerxes, au distrus Grecia prin două expediţii, iar dominaţiunea persană apăsa din greu pe elementul elen din Balcani şi Asia Mică. Regele Filip al Macedoniei făcuse mari pregătiri spre a răzbuna pe Perşi, dar el fiind omorât, prea îmţeleptul şi energicul său fiu, Alexandru, şi-a asumat misiunea înfăptuirii acestui plan. Trecând deci în Asia, el a sfărâmat dela prima întâlnire o armată persană şi a continuat înaintarea spre Sardes (în partea de răsărit a Smirnei actuale), puternica şi bogata capitală a Lydiei, unde îşi avea reşedinţa un satrap, cu atribuţiuni de administrator suprem al treburilor din Grecia şi Asia Mică.

 

Satrapul din Sardes, Mitrin sau Mihran, l-a întâmpinat pe Alexandru fără a opune rezistenţă şi i-a predat toate întăriturile şi nepreţuitul tezaur al oraşului. Alexandru îl primi bine pe Mihran şi ordonă să-l însoţească în armata sa, purtându-l mereu în onoruri şi, mai târziu, cum vom vedea, numindu-l guvernator al Armeniei.

 

Din Lydia Alexandru trecu în Frigia, care se întindea dela Smirna de azi spre regiunea Ankarei, deslegă nodul gordian, subjugă ţinuturile Capadociei aflate doar în partea apuseană a râului Alis (Halys = Kîzîl-Irmakul de astăzi), şi ajunse în Cilicia, până la malul mării. Deci a evitat să ocupe în întregime Capadocia, Pontul şi Armenia, deoarece Dariu Cotomanu se apropiase deja de Cilicia, cu o armată numeroasă. Alexandru cel Mare reuşi să obţină în Actium, în Noiembrie 333 î. Cr., o victorie strălucită în contra lui Dariu, luându-i prizoniere pe mama, femeile şi mulţi alţi comandanţi perşi împreună cu soţiile lor. Când prinţelese robite îşi plângiau amarnic soarta, Alexandru l-a trimis pe Mihran spre a le consola, fiindcă acesta ştia limba persană. A fost oare un prinţ (nakharar) armean acest Mihran? La bătălia din Actium luaseră parte şi soldaţi armeni, în număr de 40.000 pedestraşi şi 7000 călăreţi. (Curtius Rufulus, „De robus gestis Alexandri Magni”, III, 2).

 

După lupta dela Actium, eroul Macedonian a ocupat malul sirian şi Egiptul, fiind silit să se întoarcă într’o-dată în nordul Siriei, pentru o nouă luptă în contra lui Dariu. În răstimpul absenţei sale câţiva guvernatori perşi au săvârşit un atac din părţile Paphlagoniei şi a Capadociei, încercând să reocupe Sardes-ul, fără însă a reuşi (Curtis, VI, I). Nu poate fi îndoială că după victoria dela Actium, generalii macedoneni să fi ocupat, afără de Cilicia şi Comagene (Maraşul, Ayntabul şi Biregikul de astăzi) şi să fi apropiat astfel de Armenia de Sud, ţara din Ţopk (Sophanene).

 

Alexandru fusese informat că Dariu concentrase forţe uriaşe în Mesopotamia şi că scoborând din Babilonia urca sus pe Tigru. Aşa dar trecu şi Eufratul, pe la Tapsacus, şi având la nord Sophanene, pe care probabil că a ocupat-o spre a-şi asigura spatele şi munţii din Carduk, a ajuns la Tigru peste care a trecut prin apropierea Musulului de azi şi şi-a aşezat tabăra ceva mai încolo, nu prea departe de oraşul Arbela.

 

Alexandru îşi aşezase în aşa fel oştile ca într’o parte să aibe munţii din Carduk, iar cea stângă sub a lui Parmenon. Cât priveşte armata lui Dariu, era foarte cosmopolită şi pestriţată şi se întindea pe largul câmpiei din apropierea Arbelei, denumită Gaugameles. Fiecare popor fusese instalat acolo sub steag deosebit şi se afla sub comanda generalilor săi proprii. În aripa stângă a armatei lui Dariu, care se găsea în faţa lui Alexandru, pe lângă alte popoare se aflau regimente din Armenia Mică şi din Carduk, iar în aripa dreaptă cea din faţa lui Parmenon, fuseseră orânduite regimente de ale popoarelor din Media, Armenia Mare, Capadocia, în mare parte cavalerime (Curtius, IV, 12).

 

De data aceasta cavaleria lui Dariu nu era uşor înarmată, ca la Actium, căci fie călăreţii fie caii erau apăraţi de platoşe de fier. În adevăr, Armenii, Mezii şi Aguanii (Albani), aveau o deosebită preferinţă pentru această armă şi dispuneau de multă cavalerie oţelită. „Nu în acest război ci cu alt prilej un rege armean a expus la o paradă vreo 6000 din aceşti cavaleri”. (Strabon XI, 44, 14,9). La Arbela comanda trupelor armeneşti o aveau satrapii Mihran (Mithrenes) şi Orontes (Orodès) (Flavius Arrianos, 8), deoarece, precum ne relatează şi Xenofon, Armenia era împărţită pe vremea aceea în două satrapii partea importantă fiind guvernământul Oronteşilor. Probabil că despre Orontes care a comandat la Arbela aminteşte Strabon (XI, 14, 15) când spune: „În Armenia ultimul satrap a fost Orontes, din neamul Hitarnes, care era unul din cei şapte”.

 

Lupta dela Arbela a avut loc în Octombrie 331 în. Cr. Dariu, în ciuda forţelor sale mari, nu a putut ţine piept Macedonenilor şi a fost primul care a fugit. Oastea din aripa dreaptă a armatei sale nu avu însă cunoştinţă de fuga lui, căci regimentele de cavalerie ale Armenilor, Capatocienilor, Mezilor şi Bactrienilor, l-au atacat prin surprindere pe Parmenon, au comis mari masacre în rândurile trupei şi erau aproape să-i sfărâme toată armata, când Parmenon, în supremă strâmtoare, trimise după ajutoare. Alexandru, care îl urmărea pe Dariu, fu nevoit să oprească urmărirea şi veni în ajutorul lui Parmenon.

 

Victoria lui Alexandru fu de o însemnătate covârşitoare, căci el reuşi se doboare la Arbela imperiul persan reuşind să-l moştenească şi să-i fie stăpân.

 

Scăpând din munţii Armeniei sau din Carduk s’a refugiat în Media.

 

Iar armata sa transformată într’o masă anarchică şi descompusă era la picioarele învingătorului. Cine a putut să se refugieze se retrase în ţara sa.

 

Alexandru, după ce acordă armatei sale câteva zile de odihnă, merse până ’n Babilonia şi poposi acolo 30 de zile, dedându-se împreună cu oastea sa la orgii nemaipomenite. Aici luă deasemenea câteva măsuri administrative şi numi prefecţii şi perceptorii; iar pe Mihran, care îi predase Sardes-ul fără luptă şi-l însoţise de atunci bucurându-se de onoruri deosebite, îl numi guvernator al Armeniei. (Diodor Sicilianul, XVII, 8; Curtis, V, 1; Arrianus, III, 16). Aici prin Armenia vom înţelege desigur Ţopk (Sophanene) devreme ce regiunile Armeniei Mari nu fuseseră ocupate.

 

La Arbela în învinsese pe Dariu, însă mai rămăseseră alte provincii neocupate, drept care Alexandru începu să le subjuge unul câte unul, astfel ocupă Media Mare, Vârcankul (Hyrcania), Bacriana, dela malul de sud al mării Caspice până la Turkestanul rusesc şi ajunsese până’n India, de unde porneşte în corăbii pe râul Indus apropiindu-se cu armata sa până la Ocean; înainte însaă de a ajunge acolo eşi din nou pe uscat şi, organizând deasemenea ţinuturile sudice ale Persiei, veni din nou în Babilonia, unde a şi murit la 11 Iunie 323 î. Cr.

 

Alexandru Macedon merse, cum am amintit, personal până ’n ţara din Vârcank (Hyrcania) aflată pe lângă malul sudic al Mării Caspice; deacolo însă în loc să se îndrepte spre Armenia şi ţările din Caucaz, care dealtfel era considerate ca regiuni barbare, a fost atras de slava Indiei. Nu numai evită să ocupe Armenia, ci nu se atinse nici de Media cea Mică. Ţara aceasta, care începând dela sudul lacului Urmia se întindea până la Marea Caspică, fusese încredinţată de Dariu unui satrap persan numit Atropates. Acesta se războise contra Macedonenilor în lupta dela Arbela, însă mai târziu ştiuse să câştige bunăvoinţa fie a lui Alexandru fie a urmaşilor săi. Iar ei l-au confirmat peste ţinuturile sale denumite o vreme Atropaten, după numele său, care corespunde cu vechea Atrpatacan (Adherbaidjan) dela cuvântul atr, care însemnează foc, deoarece ţinutul era plin de numeroase altare ridicate de cultul focului şi pentrucă tot acolo se aprindeau adesea materii îmbibate cu naft.

 

Cu timpul stăpânitorii din ţara aceea şi-au luat titlul de „rege” şi, prin alianţe matrimoniale încheiate cu prinţese armence, seleucience şi parthe şi-au păstrat timp delungat independeţa lor. Armenii au stăpânit câteodată peste întregul Atrpatacan, iar uneori au ocupat doar câteva regiuni, cum fu, de exemplu Caspica, aflată pe marea cu aceeaşi denumire (Strabon, XI, 13, 1, 14, 5).

 

III. URMAŞII LUI ALEXANDRU CEL MARE

 

Să vedem acum certurile dintre urmaşii lui Alexandru, între care se distinge ca figură centrală Eumenes din Cardia, care deşi nu era Macedonean, fu secretarul particular al lui Alexandru şi apărătorul intereselor sale.

 

Cine trebuia să fie urmaşul lui Alexandru? Şapte zile au durat certurile dimprejurul mortului pentru această chestiune, fiindcă soţia sa Roxana nu născuse încă pe micul Alexandru, iar soţul ei nu avea decât un frate vitreg. Până la urmă generalii săi s’au întrunit şi l-au ales rege pe acel frate vitreg, deşi un biet om nenorocit, iar pentru conducerea imperiului şi apărarea intereselor familiei lui Alexandru l-au numit regent pe fiul lui Orontes, Perdiccas Macedoneanul, pe care unii îl considerau ca fiind principe de neam regal. Lui Perdiccas i se încredinţase pecetea statului şi lui trebuiau să se supună toate armatele iar guvernatorii provinciilor trebuiau să şi le conducă tot în numele lui. Deci adevărata conducere era în mâinile regentului.

 

Perdiccas realiză îndată, printr’un sfat la care au luat parte toţi generalii însemnaţi, prima împărţire a imperiului, în Iunie 322 în. de Cr. Egiptul fu încredinţat lui Ptolemeu, Siria lui Laomedon, Cilicia lui Philotas, Media Mare lui Peithon, Media Mică o lăsară lui Stropat. Provinciile Persiei au avut deasemenea guvernatorii sau satrapii lor, în special Arachosia, Gedrosia, Drangiana, Sogdiana, Bactriana. Peste ţinuturile din Vârcank (Hyrcania) rămăsese Phrataphernes, în regiune parthă fu Stasanor, iar regiunea persană cu capitala sa Parsepolis a fost dată lui Peukestas, care îl scăpase odată pe Alexandru de moarte sigură. În menţiunea acestei împărţiri nu se vorbeşte nici de Armenia şi nici de Pont, fiindcă acestea nu erau ţări subjugate. Capadocia cu ţinuturile dimprejur fură încredinţate lui Eumedes, care era prieten bun cu custodele cârmuitor, fiind şi cel mai capabil şi priceput general din vremea aceea.

 

Deşi prin această împărţire unitatea imperiului lui Alexandru a fost considerat în aparenţă ca salvată, totuşi pe dinăuntru s’a deşteptat în adâncul fiecărui guvernator o năzuinţă vie de a deveni stăpân independent peste una din numeroasele provincii şi de a obţine o coroană. Deaceea între generalii guvernatori s’a iscat o ceartă aprigă pentru putere, care se potoli abia după 25 de ani, prin constituirea a trei regate principale şi anume: primul al Antigonienilor în Macedonia, al doilea al Ptolomeilor în Egipt, iar al treilea al Seleucizilor în Siria, Babilon, Persia şi în Orient în general. Dar să revenim la istoria armeană.

 

Deşi Perdiccas încredinţase lui Eumenes regiunea Capadociei – cu Cesarea de azi ca oraş principal – totuşi ţara aceasta nu fusese încă cuprinsă şi avea un rege băştinaş. Perdiccas intră deci la 323 în Capadocia cu armată mare, îl prinse pe regele Ariarate I împreună cu familia sa şi crucificându-l, după ce mai întâiu în chinuise cumplit, predă ţara lui Eumenes. Un fiu al regelui, Ariarate II, fugind în statul vecin se adăposteşte la regele Armenilor; iar la 316, când Perdiccas şi Eumenes fiind ucişi ceilalţi generali erau ocupaţi cu certuri interne, Ariarate II (Ariarathès) se întoarce în ţara sa cu ajutoare din partea regelui Artavasd (Artabazos) al Armenilor, îl ucide pe guvernatorul macedonean Amyntas şi recuceri tronul părintesc (Diodor Sicilianul, XXXI). Pe acest Artavasd îl socotim noi rege al Armeniei Mare.

 

Să revenim din nou la istoria armeană.

 

Eumenes se făcu deci stăpân al Capadociei şi peste toate acele ţări mărginaşe pe care Alexandru nu le ocupase din diferite motive în timpul luptelor sale cu Dariu (Diodor Sicilianul, XVIII, I). Eumenes nu rămase personal în Capadocia, căci, lăsând prietenilor săi conducerea oraşelor şi cetăţilor mai principale, îl întovărăşi pe Perdiccas în drumul său spre Cilicia, fiindcă acesta avea planuri mari iar Eumenes era primul său sfetnic (Plutarc: Eumenes).

 

Nici Perdiccas şi nici credinciosul său colaborator, cari voiau să păstreze unitatea imensului stat constituit de Alexandru Macedon, nu au putut însă să se bucure de o pace mai îndelungată, pentrucă ceilalţi generali nutreau o mare ură faţă de aceşti doi prieteni, unul din ei fiind mai ales şi străin. Se formă deci în grabă o coaliţie în contra lor, în fruntea căreia erau Antipater (Antipatros), Antonichos, Crater, Ptolemeu şi Neoptolemeu, toţi aceştia nevrând să se supună lui Perdiccas. Ultimul din ei se prefăcu la început că se supune, însă s’a unit în ascuns cu ceilalţi patru.

 

Perdiccas de ’ndată ce luă cunoştinţă de conspiraţia pusă la cale ordonă lui Eumenes să se întoarcă imediat în Capadocia; în aparenţă părea că-l trimise peste provincia sa, însă în realitate această măsură fusese luată pentru a ţine în frâu statul Armeniei, care se găsea chiar la hotarele acestei satrapii şi unde Neoptolemeu ducea o activitate suspectă (Plutarc: Eumedes). Noi credem că încerca să atragă la cauza sa pe regele încă slobod al Armeniei Mari sau căuta acolo soldaţi mercenari. Contrar faptului că ne relatează pe larg despre acest stat Neoptolemeu, nici un istoric însă nu aminteşte care i-a fost stăpânirea, dacă a avut sau nu vreo satrapie şi anume peste care din provincii; ştim numai despre el că în calitatea lui de general avea sub comanda sa un număr important de ostaşi macedoneni (Diodor Sicilianul, XVIII, 6).

 

Faptul că nu a putut fi pe faţă nesupus lui Perdiccas, ne face să presupunem că Neoptomeleu a fost unul din generalii săi de vază, iar nu simplu guvernator al unui ţinut oarecare. Unii îl socotesc drept guvernator al Armeniei, dar nu-l indică nici un cronicar din antichitate, deşi aveau prilejul de a pomeni de el ca atare; ori a trage această concluzie doar dintr’o menţiune şovăitoare a lui Plutarc ni se pare cel puţin temerară. Chiar Plutarc de altfel spune ceva mai încolo că Perdiccas a încredinţat lui Eumenes comanda regimentelor din Armenia (Sophanene), şi din Capadocia. Dacă Neoptolemeu ar fi fost într’adevăr satrap pe regiunea aceea, comanda regimentelor armeneşti era natural să fi avut-o tot el.

 

Lupta dintre cele două tabere adverse începu în anul 321. eumenes îi învinse pe Crater şi Neoptolemeu în apropiere de Hellespont şi-i răni persona ucigându-i, într’un duel din toiul luptei. Norocul nu i-a surâs însă şi lui Perticcas, care pornise în capul unei alte armate spre Egipt, unde Ptolemeu trecuse de partea răsculaţilor. Perticcas, care a fost un om crunt şi care făcuse imprundeţa de a merge în Egipt tocmai în anotimpul inundaţiilor, fu părăsit de oastea sa şi omorât. Ptolemeu rămase astfel prin abilitatea sa stăpân absolut peste una din cele mai bogate provincii.

 

Câţiva generali dintre cei care l-au omorât pe Perticcas şi protivnici lui Eumenes, s’au adunat, probabil în Iunie 321, într’o localitate din Siria denumită Triparadisas şi au făcut o a doua împărăţie a imperiului. Antipatros fu ales în demnitatea de procurator general al imperiului, iar acesta îl întări pe Ptolemeu în Egipt, dădu Babilonul lui Seleucos, Siria lui Laomedan, provincia parthă lui Filip, satrapiile din Persia şi Orient lăsându-le în mare parte tot în mâinile celor ce le avuseseră până atunci. Iar Eumenes şi partizanii săi fură condamnaţi la moarte; iar comanda luptei pornite contra lui fu încredinţată lui Antigonos, care a fost guvernator al Frigiei şi al Ciliciei.

 

Antigonos trecu îndată la faptă şi atacă pe duşman chiar în Capacodia. Euemes a suferit de data aceasta o înfrângere dezastroasă, 8.000 de oameni fiind masacraţi din oastea sa, iar alţii trecând de partea adversă. În acele momente de grea cumpănă Eumenes se gândi să fugă în Armenia şi câştigându-i pe aceşti bravi locuitori munteni să-i utilizeze (Diodor Sicilianul, XVIII, 9) pentru cauza sa, dar Antigonos îi închise drumul şi învinsul se retrase complect prăpădit într’o cetate bine întărită din apropiere, denumită Nora, cu 600 de călăreţi.

 

Norocul însă nu întârzie să vină în ajutorul lui Eumenes, căci cel din al doilea regent Antepater muri în curând, la 319, după ce îl numise în locul său pe bătrânul Polispercon. Noul conducător suprem înclină de partea lui Eumenes, care astfel a scăpat de închisoarea cetăţii unde era înconjurat. În calitatea lui de apărător al Olimpiei, mama lui Alexandru, al văduvei sale Roxana şi al fiului său micul Alexandru, Eumenes se bucura de încrederea şi tot sprijinul curţii, deasemenea de simpatia armatei fascinate de glorioasele fapte ale împăratului decedat; deaceea cel de al treilea procurator şi Olimpia, mama lui Alexandru, i-au încredinţat lui conducerea luptei contra răsvrătiţilor şi au poruncit tuturor guvernatorilor şi satrapilor din Asia să i se supună cu toate mijloacele de care dispuneau.

 

Câmpul de luptă fu strămutat pentru un timp în Asia. La 318, Eumenes, lăsând Apusul în voia soartei, trecu în Orient, unde se putea baza pe devotamentul majorităţii dintre satrapi. Iar Antigonos se hotărâse a cuprinde satrapiile din Asia, încredinţându-le prietenilor săi, şi apoi, cu ajutorul unor forţe colosale, să nimicească armata lui Eumenes şi a stăpânirii centrale. Prima ciocnire dintre cei doi adversari avu loc în primăvara următoare, la malul Tigrului. Antigonos a fost învins şi nevoit să se retragă înspre părţile nordice ale Meziei, punându-şi totodată în gând să desbine satrapiile superioare ale lui Eumenes.

 

Armata lui Eumenes a iernat în localitatea numită Gabien din apropierea ţinuturilor persane, în condiţiuni destul de vitrege, căci satrapii care-l ajutau nu voiseră să se îndepărteze prea mult de provinciile lor, unde stăpânea adversarul său Seleucit.

 

Cum văzurăm mai sus, pentru provinciile persane fusese numit satrap Peukestas care fiind din nobleţea macedoneană şi unul din generalii de vază al lui Alexandru, îl invidia mult pe Eumenes, fiindcă şi acesta deşi trac de origină, avea totuşi în mâinile sale comanda supremei a falangei macedonene, iar el rămăsese subordonat. Prin urmare în timpul şederii lor la Persepolis începu să momească oastea lui cu bani, băutură şi promisiuni pentru a părăsi pe comandantul lor cel străin şi a recunoaşte pe sine ca şef. Şi în adevăr părerea armatei începu să se modifice, dar înţeleptul Eumenes chibzui în grabă şi recurse şi el la unele măsuri viclene, cea mai însemnată din ele fiind următoarea:

 

Făcu să circule în rândurile oastei sale o epistolă dând posibilitatea de a fi cetită de câţi mai mulţi ofiţeri şi soldaţi; concepută în litere asiriene şi ca şi când i-ar fi fost adresată de generalismul Armeniei Orontes, care era prieten şi cu Peukestas, în această scrisoare i se aducea la cunoştinţă ca membrii familiei lui Alexandru s’au întors victorioşi în Macedonia, din refugiul lor din Epir, şi că duşmanul lor de moarte Cassandru fusese ucis, iar regentul Polypirchon venea în ajutorul lui cu o armată colosală. (Diodor Sicilianul, XIX, 6; Polybius, IV, 8).

 

Cu astfel de veşti favorabile lui Eumenes putu să trezească din nou însufleţirea armatei către familia lui Alexandru, ale cărei drepturi erau apărate de el şi regentul. De data aceasta armata îi rămase credincioasă.

 

Dar n’a întârziat nici ciocnirea hotărâtoare dintre Antigonos şi Eumenes, care avu loc la 316 pe malurile râului Karun din Persia, nu departe de actualul oraş Şuster. Victoria s’a înclinat de partea lui Eumenes, dar şi Antigonos îi pricinui mari pagube în deosebi cu concursul arcaşilor şi cavaleriei armene şi meze, pe care îi orânduise chiar în fruntea falangei sale. (Diodor Sicilianul, XIX, 29).

 

În toiul acestei lupte crâncene, o parte din soldaţii lui Antigonos prădase bogăţiile strânse de armata sa, femeile şi tot avutul lor. Eumenes putea să-i scape şi deaecia porunci lui Peukestas să urmărească duşmanul cu cavaleria lui ca el să sară în ajutor, însă macedoneanul cel invidios nu vru să-i execute ordinul şi se retrase în provincia sa. Părăsit şi de trupele sale nemulţumite, Eumenes se preda lui Antigonos pe la 316, şi fu omorât de acesta, tocmai când se gândea să treacă prin Armenia şi Media ca să se adăpostească în Capadocia.

 

Prin victoria obţinută în contra lui Eumenes Antigonos rămase singur stăpân în Asia şi peste Asia Mică. El care luptase până atunci în contra celor ce căutaseră să păstreze unitatea imperiului, acum începu să viseze realizarea aceluiaş plan, însă sub egida sa proprie. Începu să extermine pe motive neînsemnate, pe toţi demnitarii mai influenţi, şi încercă chiar să scape de prietenul său Seleucos. Acesta însă înţelese repede la ce se putea aştepta şi fugind din Babilon cu 300 călăreţi veni în Egipt la Ptolemeu. Cu ajutorul unei armate egiptene reuşi să scape Babilonul, peste care guvernase până atunci, iar data de 1 Oct. 312 fu proclamată ca zi al întemeierii „Regatului Seleucit”. Din ziua aceia a început era numită Seleucită, de care ne amintesc uneori autorii armeni şi pe care uneori a consemnat-o şi Tirgan-cel-Mare pe monedele sale bătute în Antiohia, când la data de 84 (adică cu 220 de ani mai târziu de aceste evenimente) nimicind statul întemeiat de Seleucos se considera ca moştenitorul lor. (H. Asturian, Legăturile politice între Armeni şi Roma, p. 95).

 

Deşi între Antigonos şi Ptolemeu exista înţelegerea ca Siria să rămâie celui dintâiu, pretenţiunile monarhice ale lui Antigonos insuflau însă teama tuturor. S’au constituit deci o puternică coaliţie împotriva lui. Antigonos se afla însă în Asia Mică, când a fost atacat în acelaş timp prin Siria de Ptolemeu stăpânitorul Egiptului, iar prin părţile din Hellespont de către Seleucos cârmuitor al Babiloniei, şi învins în apropiere de Ispos (la est de actualul Akşehir), fiind omorât la 301.

 

În modul acesta aproape se încheie cu o epocă îndelungată dela Alexandru până la întemeerea noilor monarhii. În adevăr, până la moartea lui Eumenes şi a unicului fiu al lui Alexandru Macedon nimeni nu îndrăznise să se intituleze rege; până atunci se obişnuia denumirea de prefect sau satrap, care înseamnează guvernator.

 

IV. O ARMENIE INDEPENDENTĂ ÎN EPOCA

 

ALEXANDRINĂ ŞI SELEUCITĂ

 

Care a fost starea Armeniei în această epocă, numită alexandrină?

 

Am urmărit până aci fazele istorice ale evenimentelor din Orient, în general, şi numai pe alocuri relaţiunile cu teritoriul armenesc; să vedem acum mai pe larg şi pe cele în legătură directă cu Armenia. Istoria acestei epoci este destul de încâlcită şi îmbâcsită de fapte, deaceea o vom pricepe poate mai lesne, dimpreună cu mărturiile cronicarilor din antichitate, dacă, abătându-se dela regulile obişnuite, vom indica dela început că pe vremea aceea au existat două Armenii. Una, Armenia Mare, teritoriul cel firesc al Armenilor cuprinzând muntele Ararat, iar cealaltă, o Armenie mai mică, în regiunile din Ţopk (Sophanene). Ţara aceasta se întindea înspre partea de nord a triunghiului format de râurile Eufrat şi Aradzani (Muratceai), la sud-vestul oraşului Kharpert de astăzi, uneori probabil depăşind şi dincolo de Eufrat. Vom căuta să dovedim că Armenia cea ocupată de Macedoneni a fost această regiune redusă şi că adevăratul teritoriu armenesc, cunoscut sub denumirea de Armenia Mare, rămase liberă.

 

Nu ni s’a transmis data exactă când Macedonenii au ocupat Sophanene, dar nu poate fi nici o îndoială despre faptul că ea a fost cucerită. Fie în Sophanene fie în Armenia Mică domneau principi băştinaşi, cari se uneau adesea cu Armenia Mare iar uneori conduceau liberi (Strabon, XII, 28); principii aceştia au fost adânc pătrunşi de influenţa regilor Seleucizi şi erau deseori în legături de rudenie cu ei. Probabil că peste această ţară din Sophanene l-a numit Alexandru la 331 pe Mihran (Mithranes); totodată bănuiam că tot principe din Sophanene a fost şi Orontes satrapul acela armean care era în legături de amiciţie cu Peukestas căruia îi scrisese o epistolă, la 317, în scriere asiriană sau armeană. Ni se relatează că Antiochos Herax, care mai târziu fu rege, fiind sdrobit la 225 de către fratele său Seleucos II, s’a refugiat în Mesopotamia la regele Arşam al Armeniei, care fiindu-i prieten l-a adăpostit în munţii armeneşti (Polybius, XXXI, 17). Aici domnea în oraşul Arşamuşat cam pela 217 Şavarş sau Xerxes care se răsculase în contra lui Antiochos cel Mare; după ce însă s’au împăcat peste un timp, temutul rege îi dădu de nevastă lui Şavaraş pe sora sa Antiochis. Mai târziu această femeie răutăciosă răpuse pe soţul său spre a-i da tronul fiului său Mithritade, pe care îl avusese, spun unii, dela vârtosul său frate. (Ion Antiochianul, IV, 53; Polybius, II, VIII, 25). Dela acest Şavarş ne-a rămas şi o monedă. Tot din consimţământul lui Antiochos cel Mare îl găsim ca strateg peste acest ţinut pe Zariadras (Zareh), care în timp ce la 190 trufaş seleucian fu sdrobit de către Romani, s’a răsculat împreună cu regele-cârmuitor Artaxis (Artaşeş) al Armeniei Mari şi s’au proclamat regi independenţi de Seleucizi, fiind recunoscuţi ca atare şi de Romani, fără a fi supuşi ocârmuirii lor. După Zareh sau Zariadras a urmat fiul său Merujan sau Metrobuşan; iar ultimul rege din neamul lor fu Artanes, pe care Tigran cel Mare urmaşul lui Artaxias l-a detronat, ţara sa alipind-o la Armenia Mare. Atât despre Sophanene.

 

În Armenia Mică ni se citează ca regi Mithritade, Antipatir şi Archelaos cu care se sfârşeşte seria acestor monarhi ce au fost de origine armeană. Mithritade Eupator isgonind pe Archelaos stăpâni şi pe această provincie. Armenia Mică, în afară de numele pe care o poartă, nu se ştie precis dacă a aparţinut Armenilor.

 

Autorii din antichitate pare că se contrazic stăruitor, căci odată se relatează că Armenia a fost sub dominaţiunea macedoneană şi că Alexandru a trimes acolo un guvernator, iar alteori ne spun că Alexandru Macedon nu a ocupat această ţară şi ne vorbesc de evenimente ce nu se potrivesc decât la un ţinut deosebit. Această contradicţie însă este aparentă; ambele relatări ale istoricilor sunt adevărate şi în realitate nu există contradicţie dacă admitem că prima relatare se referă la Armenia din părţile Sophanene iar a doua la Armenia Mare.

 

Să vedem acum, în concluzie, care sunt argumentele privitoare la ocuparea Armeniei.

 

A. – FAPTE ŞI DOVEZI CARE CONFIRMĂ

 

OCUPAREA ARMENIEI

 

1. După lupta dela Arbela din Octombrie 331, Alexandru numi guvernator în Armenia pe Mihran, care îi predase Sardesul (Diodor Sicilianul, XVII, 8;Arrianos, III, 16; Curtis, V, 15).

 

2. Pe la 317, satrapul Orontes din Armenia, trimise lui Peukestas, o epistolă scrisă în litere asiriene, (Diodor Sicilianul, XIX, 6; Polybius, IV, 8).

 

3. Perdiccas, a încredinţat lui Eumenes, la 321, comanda armatelor din Armenia şi Capadocia. (Plutarc: „Eumenes”).

 

4. Celebrul cronicar şi geograf grec Satrabon, care trăi pe vremea lui Cristos, vorbind în general de Armeni zice: „Armenia, după ce a fost sub dominaţiunea Perşilor şi a Macedonenilor, a trecut în sfârşit în mâna monarhilor din Siria, care se făcuseră deja stăpâni peste Media”.

 

Cele trei din aceste patru puncte se pot atribui, fără nici o dificultate la Armenia aflată în regiunea Sophanene. Avem chiar un exemplu similar în istoria Capadociei. Se zice că Perdiccas a subjugat această ţară la 322, însă istoricul Curtis (Cap. IV) relatează că Alexandru, cu zece ani înainte de această dată, numise guvernator în Capodocia pe Apistamenes. Ambele aceste întâmplări sunt veridice, căci Alexandru ocupase din ţara aceea numai o porţiune mică şi neînsemnată, în partea de est a râului Alis, iar guvernatorul fusese numit doar pe acea regiune.

 

Venind la punctul patru, privitor la mărturia lui Strabon, socotim şi noi că veracitatea relatărilor acestui autor de vază al antichităţii este în afară de orice îndoială; dar putem adăuga doar atât că ceeace face Strabon este numai o superficială menţionare de ordin general, iar nu istoric.

 

B. – DOVEZI ŞI MĂRTURII CARI NE CONFIRMĂ CĂ ARMENIA

 

MARE NU A FOST OCUPATĂ DE CĂTRE MACEDONENI

 

1. Toţi autorii ne atestă că, în timpul marei sale expediţii, Alexandru se duse personal şi cuceri Asia Mică până la râul Alis (Halys), iar în Asia până la marginea de sud a mării Caspice. Deci au rămas neatinse de expediţia sa ţările cuprinse între aceste două extremităţi cucerite şi anume Capadocia, Armenia, Pontul şi provinciile caucaziene. Pe de altă parte nici un istoric nu ne aminteşte cum că Alexandru Macedon ar fi cucerit aceste ţări prin intermediul generalilor săi.

 

2. Următoarele mărturii, pe care le vom analiza mai jos separat, ne relatează în mod evident că Alexandru n’a ocupat Armenia (Polybius, V, 55; Plutarc, „Pompeus”; Diodor Sicilianul, XXXI; Justinus, XXXVIII, 7).

 

3. Alexandru îşi făurise marele plan de a cuceri printr’o expediţie specială ţările dela marginea Mării Negre şi din Caucaz. (Arrianos, IV, 5, V, I, 27). Deci nu le ocupase, ci numai avea de gând să le cucerească.

 

4. Până la bătălia dela Arbela, populaţia din Capadocia şi Armenii erau aliaţi cu Perşii, iar după aceea Alexandru a rămas mereu departe de Armenia.

 

5. Când Perdiccas şi Eumenes ocupând Capadocia, la 322, l-au crucificat pe regele acestei ţări, fiul lui Ariarate fugind din mâna Macedonenilor s’a adăpostit în Armenia de unde, cu ajutorul militar obţinut dela regele armean Artavasd (Artabazos), s’a putut întoarce mai târziu în ţarasa. (Diodor Sicilianul, XXXI, 3). Se putea oare întâmpla aceasta într’un teritoriu ocupat de Macedoneni? Existenţa unui rege armean pe la 322 în Armenia denotă că imediat după bătălia dela Arbela, adică pe la 330, Armenii declaraseră independenţa lor.

 

6. Eumenes fiind sdrobit la 320 de Antigonos, a încercat să se refugieze în Armenia şi să se folosească de Armeni în contra adversarului său, însă acesta îi închise drumul. (Diodor Sicilianul, XVIII, 9).

 

7. La 316, când Eumenes, fiind în Persia, înţelese că va fi prins şi predat duşmanului său de moarte, îşi făcu testamentul, distruse scrisorile sale importante şi intenţiona să ajungă în Capadocia, satrapia sa, prin Armenia şi Media, Eumenes se gândea desigur să traverseze prin ţările libere.

 

8. Nicomides I rege al Bithyniei, dorea să-şi lase coroana fiului său avut dela a doua soţie şi deaceea îl persecuta pe primul fiu, numit Zeilas. Acesta fugi la regele Armeniei (Memnon, în Frag. hist. gr., III, 537). Când a murit tatăl său pe la 250, Zeilas tocmi mercenari franci şi ocupând cu ajutorul lor capitala Nicomedia (astăzi Izmit) îşi luă în stăpânire tronul. Aceşti Franci sau Geţi veniţi de prin părţile sudice ale Franţei, aproape între 280 şi 240, au fost groaza întregei Asii Mici; se luptau cu ori şi cine şi slujeau tuturora contra plată; luau dări dela regi şi prădau oraşe. Până la urmă s’au aşezat definitiv într’un ţinut din cuprinsul Frigiei, care s’a denumit Galatia, după numele lor, cu capitala la Ancyre (Ankara de astăzi). Mult mai târziu curţile regale ale Galatiei şi Armenilor s’au legat deseori prin alianţe matrimoniale.

 

9. Regele Antiochos III cel Mare, stăpânitorul marei părţi din Siria, Mesopotamia şi Persia, s’a răsboit pe la 220 cu satrapul Molon al Meziei, pe care l-a zdrobit. Se pare că Molon a fost ajutat de către Artabazan, al cărui regat se întindea dela marea Caspică şi Atrpatacan până la acea parte a Mării Negre unde se varsă în ea râul Pasis sau Ciürüc-sù. Regatul acesta rămăsese liber din timpul Perşilor, fiindcă Alexandru nu s’a silit să-l ocupe. În această ţară, care era despărţită prin munţi înalţi de Media, erau oameni aspri şi, în deosebi, cai mulţi, fiind foarte bogată şi în materii de războiu. Deaceea Antiohos îngâmfat de victoria obţinută în contra lui Molon, a vrut să-i înspăimânte pe cărmuitorii ţinuturilor nordice, spre a nu îndrăzni în viitor să se ridice cu armele împotriva lui sau să-i ajute pe alţi răzvrătiţi. Cel mai puternic şi capabil dintre aceşti stăpânitori sau regi era Artabazan; deci Antiohos trecu peste munţii Zagros şi atacă ţara lui Artabazan; acesta însă, fiind prea bătrân pe vremea aceea, se temu şi cedă, primind toate condiţiunile puse de Antiohos (Polybius, V, 55). Ca o explicaţie la această preţioasă mărturie a lui Polybius, vrem să adăugăm că ţara menţionată de el este Armenia, aceasta fiind şi părerea istoricilor contemporani. În antichitate Armenia se întindea până la Marea Caspică (Strabon, II, 5, 31, XI, 7, 1, 15, 5) cum dealtfel şi fluviul naţional al Armenilor Arax (Araxes) se vărsă direct în Marea Caspică (Strabon, XI, 4, 2, 14, 4); iar abundenţa roadelor şi faima cailor din Armenia sunt atât de cunoscute că e de prisos să mai aducem mărturii despre aceasta; totuşi doritorii se pot documenta prin Strabon, care a vizitat personal Armenia (II, I, 14, XI, 44, 14, 9).

 

10. Urmaşii lui Alexandru, cum văzurăm, au împărţit imperiul de trei ori între ei. Istoricii din antichitate consemnează amănunţit prin nume şi localităţi, de fiecare dată, care provincie a fost dată cutăriu general, însă nu spun deloc dacă Armenia sau Pontul şi ţările Caucaziene au fost încredinţate cuiva.

 

11. Cu o îndreptăţită mândrie de pontean Mithritade Eupator zice: „Niciodată Capadocia sau Paphlagonia, Pontul şi Bithynia, precum şi Armenia Mare sau Mică, nu s’au supus altora decât numai monarhilor săi proprii, căci nici chiar Alexandru şi nici vreunul din urmaşii săi nu a subjugat aceste popoare. (Justinus, XXXVIII, 7).

 

12. Pe la 190, când Roma a recunoscut Armenia ca ţară independentă de stăpânirea seleucită, se găseau acolo două ocărmuiri separate, una în Armenia Mare unde domnea Artaxias (Artaşes), iar alta în Sophanene unde domnea Zariadras (Zareh). (Strabon, XI, 14, 15).

 

C. – CONCLUZIUNI GENERALE

 

Cu ajutorul acestor mărturii ale vechilor istorici de necontestată autoritate se dovedeşte:

 

Întâiu, că Alexandru Macedon nu a subjugat Armenia nici personal şi nici prin intermediul generalilor săi;

 

Al doilea, că victoria decisivă a lui Alexandru din Oct. 331 din apropierea Arbelei a salvat şi pe Armeni; căci Armenia, fiind sub jugul persan încă dela 518, şi-a declarat independenţa şi s’a cărmuit de către regii săi băştinaşi, dintre cari ni se citează trei la 316, la 250 şi la 220. Toţi cei care fug de Macedoneni se adăpostesc la aceşti regi ai Armeniei;

 

Al treilea că în afară de Armenia Mare independentă, exista în ţinutul Sophanene un regat mic, sub influenţa macedoneană, peste care Alexandru a trimis la 331 pe Mihran (Mithranes) şi apoi s’au perindat alţi satrapi;

 

La patrulea, că Armenia Mare a scăpat de dominaţiunea macedoneană şi seleucită dela 331 până la 190 şi că a suportat numai treizeci de ani înrăurirea lui Antiochos cel Mare între 220 – 190;

 

Al cincilea, că Antiochos, fiind sdrobit de către Romani, în anul 190, principele domnitor al Armeniei Mari sau regele Artaxias (Artaşes) şi principele domnitor din Sophanene sau regele Zariadras (Zareh), s’au declarat regi independenţi de dominaţiunea seleucită, şi întrucât Roma urmărea să-i slăbească pe Seleucizi, i-a recunoscut de’ndată ca regi independenţi de această dominaţiune. Noi socotim că acest Artaxias se trăgea din neamul vechilor regi armeni. Cu el însă a început o serie de monarhi destoinici, istoria cărora ne este îndestul de cunoscută.

 

Vrem să mai accentuăm importanta observaţiune că o injustă înţelegere a unui cuvânt din Strabon, a indus pe mulţi la o părere greşită despre rolul lui Artaxias şi Zariadras; Strabon aminteşte că aceştia au fost desemnaţi în comandant militar suprem sau general şi traducându-se chiar aşa. Deci, după această părere, Artaxias şi Zariadras ar fi fost generali de-ai lui Antiochos pe care acesta i-ar fi trimes într’o ţară cucerită de el şi complect subjugată. Însă nici starea politică a Armeniei şi nici termenul întrebuinţat de Strabon nu conchid la aceasta. Strabon întrebuinţează chiar el, în diferite ocazii, acest cuvânt cu înţelesul de prefect, guvernator sau rezident. Prin urmare, Artiaxias şi Zariadras au fost doi regi armeni cari au recunoscut stăpânirea supremă seleucită, însă nu au fost generali trimişi de această stăpânire.

 

Doct. H. ASTURIAN

Nume

Email

Mesaj

Cod