-I. PROBLEMA IZVOARELOR DE INFORMAŢIE

 

Mărturism de la început că sarcina cercetătorului care ar vrea să se informeze el însuşi şi să informeze şi pe alţii, exact şi obiectiv, asupra cultului Bisericilor Vechi Orientale, nu este de loc uşoară. Numeroase greutăţi, obstacole, prejudecăţi adînc înrădăcinate şi vechi păcate ale trecutului trebuie mai întîi înlăturate din cale.

E ştiut că înstrăinarea reciprocă dintre ortodocşi şi «eterodocşi», începută prin separarea Bisericilor naţionale (Armeană, Siriană şi Egipteană) de la periferia imperiului bizantin, în cursul secolelor al V-lea şi al Vl-lea, înstrăinare alimentată şi agravată apoi treptat, prin rivalităţi naţionale, prin certuri şi discuţii religioase, prin măsuri adesea necugetate, luate de conducerea politică a imperiului, împotriva «disidenţior» — a făcut ca, de la o vreme, creştinii rămaşi între graniţele mereu ngustate ale imperiului şi cei din afara lui să se privească între ei cu indiferenţă, dacă nu chiar cu ură şi vrăjmăşie, tratîndu-se reciproc ca eretici», «schismatici», sau cel puţin -«eterodiocşi». Îndeosebi despre cultul religios al creştinilor separaţi s-au scornit şi s-au pus în circulaţie multe neadevăruri, calomnii şi păreri greşite, pornite mai ales din surse greceşti, ca de exemplu că armenii se închină la un cîine Arţivurie, pe are îl sărută sîmbătă seara spre Paşti, că ei ung pragurile lor cu sînge le animale sacrificate, că adoră crucile, botezîndu-le, după ce le înfig în cui şi apoi le ung cu sînge de animal sacrificat, că se împărtăşesc cu carne de miel friptă, etc. x. încă din vremea Sinodului Trulan (692) se imputa «din auzite» armenilor că la ei se recrutează în cler numai cei lin neamul preoţesc şi că se fierb înăuntrul sfintelor altare cărnuri, care se împart preoţilor, după obiceiul iudeilor (can. 33 şi 99). Ambele acuzaţii s-au dovedit neîntemeiate şi îndeosebi cea de a doua a fost respinsă (1. Vezi L. Sarmacas, - Taina botezului şi Liturghia Bisericii Armene de Răsărit. Iaşi, 1895, p. 230—233, 241, 249.) nu numai de către armeni, ci chiar şi de tîlcuitorii ortodocşi cei mai autorizaţi ai canoanelor, care recunosc că «nici la armeni şi nici la alţi creştini nu a existat vreodată obiceiul de a se fierbe carne în altar» Unele din aceste păreri greşite au fost acreditate în Ortodoxie şi puse în circulaţie îndeosebi prin Panoplia dogmatică a lui Eutimie Zigabenul, de unde au trecut şi în colecţiile româneşti de canoane şi legiuiri bisericeşti (ca Pravila de la Govora din 1642); aşa este, de exemplu, cazul cu explicaţia greşită ce se dă la noi în general suprimării pos¬tului de miercuri şi vineri din săptămîna întîia şi a treia a Triodului, pusă în legătură cu postul armean numit al lui Arţivurie (de unde cuvîntul românesc de harţi) . Reluate de unii teologi români de pe la sfîrşitul secolului trecut, asemenea prejudecăţi au provocat o vie polemică între aceştia (prof. Gh. Aramă şi Şt. Călinescu din Iaşi) şi armenii din Moldova (îndeosebi prof. L. Sarmacaş), făcînd necesară intervenţia Sipodului de atunci al Bisericii Ortodoxe Române, care, în şedinţa sa din 15 mai 1891, a condamnat născocirile calomnioase scornite pe seama armenilor, între care şi cea privitoare la postul «Arţivurţâ» .

(2. Vezi, de ex., Arhim. Ioan, citat la Nic. Milaş, Canoanele Bisericii Ortodoxe însoţite de comentarii, trad. rom. de Dr. Nic. Popovici şi Prot. U. Kovincici, voi. IT part. II, Arad 1931, p. 486.)

La creşterea zidului despărţitor dintre fraţii marii familii creştine răsăritene au contribuit, în afară de condiţiile istorice externe (venirea arabilor şi a turcilor, ş.a.), şi unele cauze interne, ca, de exemplu, limbile liturgice întrebuinţate în cultul Bisericilor monofizite şi nestoriene (armeana veche, siriaca veche, copta, etiopiana şi araba) . Unele dintre acestea (ca siriaca veche şi copta sau vechea egipteană) sînt limbi moarte, care nu se mai vorbesc de mult, fiind în general de loc, puţin sau rău cunoscute de către ortodocşi şi apuseni, ba chiar neînţelese de către clericii şi credincioşii Bisericilor care le folosesc încă în cultul lor. Din nefericire, prea puţini ortodocşi s-au ostenit pînă acum cu studiul aces¬tor limbi, fără a cărora cunoaştere nu este posibilă cunoaşterea exactă a cultului Bisericilor Monofizite şi Nestoriene. Cu excepţia cultului armean, mai bine cunoscut la noi, atît prin contactul nemijlocit cu membrii numeroaselor comunităţi armene din ţara noastră, cît şi prin lucrările de informare scrise de ei înşişi sau de alţii , — cultul celorlalte Biserici Orientale separate a rămas aproape cu desăvîrşire necunoscut la ortodocşi.

7. La noi, în afară de excelentul studiu al fostului profesor de liturgică T. Tarnavschi (citat in nota 6), despre liturghiile răsăritene în general (rev. «Candela», an. 1892 şi 1893, şi extras, 1893, 1903), menţionăm şi cele cîteva informaţii pe care le dă Prof. I. Mihălcescu, în lucrarea sa Theologie Symbolique au point de vue de l'Eglise Ortodoxe Orientale, Bucureşti-Paris, 1932. Cu privire numai la monofiziţi: Diac. Lector I. Rămureanu, Posibilitatea întoarcerii Bisericilor Monofizite la Ortodoxie, în «Ortodoxia», an. III (1951), nr. 4, p. 586—636 (dă şi cîteva informaţii privitoare la cult). Numai despre Biserica etiopiana; Prof. L. Stan, O nouă patriarhie. Biserica din Etiopia, în «Ortodoxia», an. XII (1960), nr. 1 (despre cult: p. 48—50).)

Primele izvoare directe de informaţie, la care trebuie să apelăm cînd vrem să ne documentăm asupra cultului unei Biserici, sînt cărţile ei de slujbă. Or, asemenea cărţi nu s-au tipărit, pînă în timpul din urmă, decît pentru monofiziţii şi nestorienii uniţi cu Roma, începînd cu cele de-la sfîrşitul secolului al XVI-lea pentru maroniţi (vezi mai departe), în mai toate acestea, editate sub auspiciul Congregaţiei De propaganda jide, editorii au introdus, cu un vădit zel misionar procatolic, diverse modificări sau adaose latinizante, denunţate şi regretate chiar de unii teologi catolici mai obiectivi . De aceea, pentru studiul asupra cultului Bisericilor Vechi Orientale aceste ediţii trebuie utilizate cu multă precauţie sau respinse de la început, fiind necesar recursul la manuscrisele vechi care le-au servit ca surse, sau la altele, încă inedite, de care se servesc pînă acum clericii unora dintre aceste Biserici, ca, de exemplu, sirienii răsăriteni (nestorienii persani sau chaldei). Cu aceeaşi băgare de seamă trebuie folosite şi studiile asupra cultului Bisericilor Vechi Orientale, datorite în marea lor majoritate teologilor catolici (englezi, francezi şi germani), reprezentanţi ai statelor colonialiste apusene, sub a cărora dominaţie politică au stat pînă nu de mult popoarele creştine din Orientul Mijlociu şi din nord-estul Africii. Mulţi dintre aceştia prezintă lucrurile prin prizma confesională, denaturînd adevărul' , ceea ce fac, de altfel, înşişi uniţii monofiziţi sau nestorieni . Deşi aceştia din urmă şi-au păstrat, în general, cultul Bisericii Orientale căreia au aparţinut înainte de unire, totuşi ei au acceptat sau li s-au impus, precum, vom vedea, diverse modificări şi influenţe din partea cultului romano-catolic, care sînt adesea prezentate de ei înşişi sau socotite de alţii ca aparţinînd ritului liturgic originar al Bisericii respective, păstrat nealterat de către neuniţi. Confuzie cauzează adesea şi vocabularul tehnic de specialitate, specific catolic, întrebuinţat de teologii apuseni în prezen¬tarea cultului răsăritean : hostia pentru pîinea (prescura) folosită la pros-comidie (deşi aceasta din urma n-are nimic comun, ca formă şi ca sens, cu hostia catolicilor), oblate pentru Sjintele Daruri, -«cuvintele consacrării» (sfinţirii, consecratio) pentru cuvintele rostite de Mîntuitorul la Cina cea de taină («Luaţi, mîncaţi...,» etc), cuvinte care — după concepţia romano-catolică — ar opera sfinţirea sau prefacerea Darurilor la Liturghie, ş.a.m.d. La acestea se adaugă şi neajunsul că, de multe ori, prezentatorii catolici şi cei uniţi ai cultului Bisericilor Vechi Orientale nu sînt de acord între ei, iar uneori dau informaţii contradictorii asupra unuia şi aceluiaşi amănunt .

Izvoare mai vrednice de încredere pentru studiul şi cunoaşterea cultului Bisericilor Vechi Orientale sînt ediţiile ştiinţifice, separate sau colective, ale textelor liturgice răsăritene, făcute în timpul mai nou de diverşi liturgişti apuseni , precum şi cele mai vechi, tipărite de Bise¬rica Romano-Catolică pentru interese apologetice, în lupta ei împotriva protestantismului, cum sînt cele datorite maronitului Joseph Aloysius Assemani şi francezului Eus. Renaudot(ius) .

 

II. RITURILE LITURGICE ALE BISERICILOR MONOFIZITE ŞI NESTORIENE

 

În general, cultul — ca de altfel şi doctrina, organizaţia şi disciplina — Bisericilor Vechi Orientale separate este îndeaproape înrudit cu cel al Bisericilor Ortodoxe, avînd aceeaşi origine ca şi acesta; el descinde de-a dreptul din cultul Bisericii primare, de origine apostolică, cult care, în momentul fărîmiţării unităţii creştinătăţii răsăritene (secolul al V-lea şi al Vl-lea), era aproape uniform peste tot, cu excepţia unor mici şi neînsemnate variante locale sau regionale, care începuseră să se dezvolte şi să se cristalizeze în diferitele Biserici (patriarhate) din această parte a lumii creştine şi care dăduseră deja naştere la aşa numitele «rituri liturgice surse», adică feluri deosebite (particulare) de a oficia cultul divin şi îndeosebi Liturghia, în creştinătatea primelor patru sau cinci veacuri. În general însă, cultul Bisericilor separate din Orient a rămas, mai mult decît cel al Bisericilor Ortodoxe, fidel stadiului de dezvoltare pe care el îl avea în momentul separării Bisericilor. Dezvoltîndu-se în alte condiţii decît cel ortodox, cultul acesta se resimte

— în stadiul lui actual de evoluţie — mai puţin de influenţa teologiei dogmatice, care a avut un rol atît de important în formarea ulterioară a cultului bizantin ; precum vom vedea, aproape nimic din specificul doctrinei adevăratului monofizitism (eutihianism) şi nestorianism, con¬damnat de Biserica Ecumenică, nu se vede în textele liturgice sau în formele externe ale acestui cult15. In schimb însă, el a suferit influenţe de natură externă, dintre care unele datorite popoarelor necreştine cu care credincioşii Bisericilor Orientale separate au convieţuit (evrei, turci şi arabi mahomedani), altele cultelor celorlalte confesiuni creştine cu care aceştia au venit în contact. Influenţa cultului ortodox se resimte îndeosebi asupra cultului celei mai importante dintre Bisericile Monofizite — cea Armeană —, iar cultul romano-catolic a exercitat o masivă influenţă asupra aceleeaşi Biserici încă din epoca Cruciadelor, precum şi asupra cultului altor Biserici Orientale separate, mai mici (îndeosebi Biserica Maronită şi Biserica sirienilor monofiziţi şi nestorieni din Malabar-India), începînd din secolul al XVI-lea, cînd catolicismul îşi intensifică eforturile sale de a atrage la uniaţie toate Bisericile creştine orientale.

În momentul despărţirii lor de trunchiul Bisericii Ecumenice, toate Bisericile Orientale separate — atît cele monofizite cît şi cele nestoriene — aparţineau, din punctul de vedere al cultului, la două rituri liturgice surse (originare), care începuseră deja să se formeze pe atunci în Răsărit : cel sirian (antiohianţ şi cel egiptean (alexandrin). La cel dintîi

— care îşi deducea originea din ritul primitiv al Bisericii Ierusalimului şi de la primul ei episcop, Sfîntul Iacov cel Mic, sau Fratele Domnului, — aparţineau Bisericile separate din Orientul Apropiat şi Mijlociu sau din patriarhatul Ierusalimului şi cel al Antiohiei (Biserica Ar¬meană şi Bisericile de limbă siriană, dintre care unele monofizite iar altele nestoriene); la cel de-al doilea — care îşi deducea originea de la Sfîntul Apostol Marcu, primul evanghelizator al Bisericii din Africa de nord-est — aparţineau Bisericile Monofizite din vechiul Egipt (azi Republica Arabă Unită) şi din Abisinia (Etiopia), dependente pînă atunci de patriarhatul Alexandriei. încă din momentul alcătuirii lor, Bisericile. Monofizite au aparţinut deci la două tipuri liturgice-surse deosebite (cel sirian şi cel alexandrin), pe cînd nestorienii adică sirienii răsăriteni sau persani aveau acelaşi rit liturgic ca şi monofiziţii sirieni occidentali (ritul antiohian sau sirian).

 

15. Este ştiut, de altfel, că monofiziţii au adoptat nu monofizitismul exagerat, preconizat de Eutihie, ci unul verbal, moderat, rezumat în formula Mia 9601^ xo5 •sou X0700 ceoapxwfi^ («Q singură Fire întrupată, a lui Dumnezeu Cuvîntul») a Sfîntului Chirii al Alexandriei (a se vedea studiul Pr. Prof. D. Stăniloae din acesfc. număr al revistei «Ortodoxia»).

 

În fond, cele două rituri liturgice se deosebeau pe atunci între ele nu atît prin variantele de ritual, de tipic (rînduială) şi de text sau for-mular verbal al rugăciunilor şi al imnelor folosite în cult, cît mai mult prin limbile folosite în serviciul divin (armeana, siriaca veche, vechea egipteană sau copta şi — probabil. — abisiniana). Dar cauzele de mai sus şi lipsa de legături reciproce între aceste Biserici au contribuit ca variantele şi particularităţile mici şi neînsemnate de pînă atunci, care deosebeau între ele cele două rituri liturgice ale acestor Biserici locale, să crească în cursul vremii, dînd naştere unor tipuri cultuale proprii fiecăreia dintre aceste Biserici, care se deosebesc nu numai de cultul ortodox, ci şi de la unul la altul, prin anumite particularităţi. S-au format astfel, în sînul acestor Biserici, mai multe rituri liturgice derivate. Pentru clasificarea şi enumerarea lor se ia ca criteriu de obicei Litur¬ghia proprie fiecărui rit, avîndu-se în vedere că, în cultul creştin, Li¬turghia a fost de la început şi a rămas pînă azi temelia, centrul şi inima vieţii religioase şi sacramentale ; sînt însă şi liturgişti care au în vedere alte criterii pentru caracterizarea unui rit (limba liturgică, ritul-sursă, influenţele externe, etc), încît numărul şi clasificarea riturilor liturgice ale Bisericilor Vechi Orientale de azi nu sînt aceleaşi la toţi liturgiştii. Ţinînd însă seama atît de caracterele generale sau comune cît şi de notele specifice care diferenţiază aceste rituri, noi le putem reduce la trei rituri principale şi anume :

1. Ritul armean, propriu Bisericii Armene, care este cel mai apropiat de ritul bizantin (ortodox) şi se oficiază în limba armeană veche, în care au fost traduse textele liturgice încă din secolul al IV-lea ;

2. Ritul sirian, comun Bisericilor Monofizite şi Nestoriene din Asia, în afară de cea Armeană, şi oficiat peste tot în limba siriaca ;

3. Ritul copt, comun Bisericilor Monofizite din Republica Arabă Unită (Biserica Coptă) şi din Etiopia, reprezentînd faza actuală de evo¬luţie a vechiului rit egiptean (alexandrin), oficiat azi în două limbi: coptă (limba veche a băştinaşilor egipteni din R.A.U., înlocuită în, graiul zilnic cu araba) şi etiopiana (dialectul gheez).

 

La rîndul lui, ritul sirian se împarte în mai multe ramuri, sub-rituri sau rituri secundare, şi anume :

a) Ritul sirienilor monofiziţi sau iacobiţi (ritul sirian propriu-zis), care reprezintă forma cea mai fidel păstrată a vechiului rit liturgic sirian (antiohian) ; acesta este folosit la sirienii apuseni, adică urmaşii vechilor creştini din patriarhatele Ierusalimului şi Antiohiei, dintre care cei mai mulţi trăiesc azi în Siria, Iordania şi Liban, iar o mică parte (creştinii tomîţi) în India (Malabar); toţi aceştia folosesc în cult încă limba siriaca veche (dialectul aramaic apusean), deşi în vorbirea zilnică au înlocuit-o de mult cu limba arabă şi malayalamă (în India). De curînd li s-a permis şi clericilor sirieni uniţi din Malabar să celebreze liturghia în malayalamă .'

b) Ritul sirienilor răsăriteni sau nestarieni, numit şi ritul chaldean (siro-chaldeian) sau persan, dezvoltat tot din vechiul rit sirian şi păstrat la nestorienii de origine persană (chaldeiană), care mai trăiesc azi in Irak (Mesopotamia de altădată), Kurdistan (nordul Iranului de azi) şi Malabar (coasta sud-vestică a Indiei); toţi aceştia, deşi vorbesc azi limbile naţionale din ţările respective, folosesc încă în cult aceeaşi limbă ca şi sirienii monofiziţi (siriaca veche, sau dialectul aramaic), scrisă însă în alt alfabet (alfabetul chaldeian) şi cu mici particularităţi fonetice mai ales în pronunţarea vocalelor ;

c) Ritul maronit, folosit de maroniţii (sirieni) din Liban (Muntele Alb), care aveau la început acelaşi rit liturgic cu sirienii iacobiţi, dar care şi-au făurit propriul lor rit, după despărţirea de monofiziţi prin adoptarea monotelismului (secolul al VH-lea) şi mai ales după unirea lor cu Roma, spre sfîrşitul secolului al XVI-lea. Întrucît toţi maroniţii sînt uniţi, cultul lor reprezintă varianta cea mai mult romanizată (ca-tolicizată) a cultului răsăritean. Deşi vorbesc limba arabă, ei folosesc încă în cult siriaca veche, ca şi iacobiţii, scrisă în acelaşi alfabet siriac .

Amintim că, în fiecare dintre Bisericile Vechi Orientale enumerate, există şi grupuri — mai mult sau mai puţin numeroase — de uniţi cu Roma ; aceştia şi-au păstrat în general ritul liturgic al Bisericii din care provin, dar au adoptat şi unele influenţe ale cultului romano-catolie, care tind să devină mai peste tot din ce în ce mai numeroase, datorită nu atît presiunii autorităţii bisericeşti tutelare, cît zelului pro-catoîic al unora dintre uniţi înşişi. Noi vom avea în vedere, cum este şi firesc, cultul autentic al creştinilor orientali, păstrat la neuniţi («ortodocşi», cum îşi spun ei, «schismatici», cum le spun catolicii).

După cum am spus, slujba religioasă care constituie centrul cultului public sau oficial în toate Bisericile creştine din Răsărit este Sfînta Litur¬ghie. Ea este nu numai izvorul fundamental lai vieţii spirituale răsăritene, ci şi forma cea mai înaltă pe care a îmbrăcat-o cultul suprem de adoraţie (latrie) în creştinătatea răsăriteană şi care caracterizează cel mai bine spiritul propriu al fiecărui rit liturgic, deoarece în formele, rugăciunile şi imnele care alcătuiesc rînduiala ei, fiecare Biserică a pus tot ceea ce a putut şi a avut mai de preţ şi mai specific în exprimarea ideilor sale dog¬matice şi a simţirii şi trăirii ei religioase, adică a evlaviei credincioşilor ei. De aceea începem această prezentare generală a cultului Bisericilor Vechi Orientale separate, prin prezentarea sumară a liturghiilor lor, în comparaţie cu cele de rit bizantin; vom căuta să punem în lumină atît deosebirile cît şi asemănările dintre liturghiile diferitelor rituri orientale, pentru a sesiza nu numai ceea ce le separă de liturghiile noastre ortodoxe, ci şi — mai ales — ceea ce le apropie de ele şi de cultul Bisericii vechi şi încă nedespărţite, a creştinătăţii răsăritene din primele-patru veacuri.

 

 

III. LITURGHIILE BISERICILOR VECHI ORIENTALE

 

1. Liturghia Bisericii Armene. — Armenii întrebuinţează azi o singură liturghie, şi anume «Liturghia Prea Fericitului Părintelui nostru Sfântul Grigore Luminătorul, revizuită şi adăugită de sfinţii patriarhi şi învă¬ători (doctori) Sahag, Mesrob, Kud şi Ioan Mantakuni (Mantaguni)» .

19. Vezi şi A. Baumstark, Denkmăler altarmenischer Messliturgie. 3. Die armenische Rezension der Jakobusliturgie, în «Orlens Christianus», Nova Series, voi. VII—VIII, p. 1—32.

Se pare, într-adevăr, că Sfîntul Grigore Luminătorul, apostolul naţional al armenilor (d 332), a făcut şi cea dintîi traducere armeană a liturghiei Sfîntului Iacob din părţile Cezareii Capadociei, în forma în care se săvîrşea în această regiune în acea epocă (prima jumătate a secolului al IV-lea). Traducerea s-a făcut fie după originalul grecesc, fie după versiunea siriacă, în care probabil această liturghie se oficia şi la armeni, pînă pe la sfîrşitul secolului al V-lea1S, cînd patriarhul armean Ioan Mantaguni a întreprins o revizuire a întregului cult armean şi a dat conaţionalilor săi o liturghie care reprezintă mai mult o prelucrare a liturghiei capadociene din acel timp, adică a liturghiei Sfîntului Vasile cel Mare. Ea poate fi considerată deci ca reprezentînd un stadiu vechi al liturghiei bizantine, sau mai de grabă o compilaţie a liturghiei greceşti a Sfîntului Iacob —liturghie de tip sirian — si a liturghiei bizantine a Sfîntului Ioan Gură de Aur.

Această liturghie păstrează unele trăsături arhaice, care au dispărut din liturghiile surori bizantine, ca, de exemplu, trei lecturi biblice (dintre care una din Vechiul Testament), spălarea mîinilor slujitorilor la începutul liturghiei credincioşilor, ş. a. în schimb a împrumutat multe din rugăciunile liturghiilor bizantine de azi (ca de exemplu, rugăciunea proscomidiei, a trisaghionului, a heruvicului, a amvonului, ş. a.), pe care le-a pus sub numele Sfinţilor Vasile cel Mare, Ioan Gură de Aur şi Atanasie cel Mare. Ca o reminiscenţă a originii sale greceşti, ea păstrează şi azi unele din formulele diaconale în limba greacă, dar transcrise cu literele armene ale alfabetului inventat în secolul al V-lea de învăţatul armean Mesrob, ca, de exemplu: broshomen (formă stricată din Să luăm aminte!), orthi ( dQftoi = Drepţi), ş. a. Din secolul al XIV-lea înainte, liturghia armeană a împrumutat unele elemente din cultul romano-catolic, dintre care cele mai importante sînt rugăciunile de pregătire de la începutul liturghiei (confiteor şi introit) şi cea de a doua Evanghelie (Ioan I, 1—14), care se citeşte la sfîrşitul liturghiei, ca în ritul roman.

Specific ritului liturgic armean este întrebuinţarea azimei ca materie a Jertfei euharistice, în loc de pîine dospită (de asemenea influenţă catolică) şi excluderea apei de la pregătirea Sfintei Euharistii, interpretată de unii ca o expresie rituală a doctrinei monofizite atribuită armenilor.

Ca structură, rînduiala liturghiei armene se poate împărţi în cinci părţi, inegale ca întindere, şi anume:

a) Rugăciunile pregătitoare citite în sacristie (schevofilachion sau dia-conicon, o încăpere în partea de sud a altarului);

b) Rugăciunile pregătitoare citite în chor sau strană (transeptul sau soaţiul transversal dintre altar şi naos, rezervat clericilor inferiori şi slujitorilor bisericeşti care asistă la slujbă; el nu e despărţit de naos decît printr-un simplu grilaj scund, de lemn sau metal, ca în vechile biserici creştine);

 

c) Pregătirea Darurilor (proscomidia)

d) Liturghia catehumenilor şi

e) Liturghia credincioşilor.

Iată rînduiala liturghiei, pe scurt:

20. Comp. S. Salaville, op. cit, p. 20.

Preotul, însoţit de diaconi şi de clericii inferiori , intră în sacristie şi după ce rosteşte mai multe versete de psalmi şi rugăciuni de mărturisire şi iertare, îmbracă veşmintele liturgice, care sînt aceleaşi ca la ortodocşi, cu deosebirea că peste felon se pune în plus un guler mare, drept şi rigid (lat de cea 7—8 cm), numit vagas (amictus-ul latin), iar pe cap un fel de mitră în formă de coroană rotundă (sagavarth); de asemenea, îşi scoate dinainte încălţămintea şi îşi pune ciorapi albi şi sandale anume păstrate pentru aceasta în biserică (influenţă catolică). Ceilalţi clerici îşi îmbracă veşmintele înaintea preotului (clericii inferiori îmbracă stiharul şi felonul scurt, ca în vechime, iar diaconii aceleaşi veşminte ca la ortodocşi), în tot acest timp corul (cîntăreţii) cîntă un lung şi frumos imn în cinstea Sfintei Treimi, în care este vorba şi de îmbrăcarea slujitorilor în veşmintele sacre.

Ies apoi cu toţii în mijlocul «chorului», unde preotul îşi spală mîinile, binecuvintează pe credincioşi (nu există catapeteasma sau tîmpla biseri¬cilor ortodoxe, care împiedică privirea credincioşilor în altar, ci numai o perdea mai mare şi alta mai mică, ce se trag în anumite momente); cere şi primeşte iertare de la ei (prin cel mai de seamă în vîrstă sau vrednicie) şi merge la Sfînta Masă (înălţată pe o estradă spre fundul altarului, cu cîteva trepte, ca la catolici), pe care o sărută împreună cu diaconul, cîntînd imne şi rugăciuni pregătitoare (atribuite sfîntului Grigore Naregaţi). Corul intonează mereu imne (meghidi) adresate fiecăreia dintre persoanele Sfintei Treimi.

Se închide perdeaua altarului şi preotul (împreună cu diaconul, dacă este) merge în proscomidiar (încăperea separată, din partea de nord a alta¬rului Offertorium), unde are loc pregătirea Darurilor (proscornidia)9 punîndu-se pe disc una din cele trei pîinişoare (hostii) dinainte pregătite pentru aceasta, turnîndu-se vin (fără apă) în potir şi acoperindu-se Daru¬rile, în acelaşi mod şi aproape cu aceleaşi formule ca în ritul bizantin. Preotul rosteşte rugăciunea proscomidiei din ritul bizantin( «Doamne, Dumnezeul nostru, Cela ce pe Pîinea cerească...»). Se face apoi cădire solemnă în toată biserica, în timp ce corul cîntă un imn potrivit zilei.

După aceasta preotul urcă treptele Sfintei Mese, o tămîiază, o sărută şi începe liturghia, cu aceeaşi formulă de binecuvîntare ca la ortodocşi. Diaconul, din mijlocul bisericii, rosteşte o ectenie asemănătoare ecteriiei mari de la noi, în timp ce preotul citeşte, cu glas scăzut, cele trei rugăciuni ale antifoanelor şi rugăciunea intrării cu Evanghelia, din ritul bizantin. Corul intonează tropare (imne) potrivite zilei (duminica se cîntă «Unule-Născut...»), apoi irisaghionul («Sfinte Dumnezeule...»), pe care armenii îl cîntă cu adaosul «Cela ce Te-ai răstignit pentru noi...», introdus de patriar¬hul monofizit Petru Gnafevs (Fullo) al Antiohiei, variabil însă după sărbători, ca îsodiconul bizantin 22.

Urmează un fel de procesiune cu Evanghelia purtată de diacon (imitaţie a vohodului mic din ritul ortodox), apoi o ectenie mare rostită de diacon; un cîntăreţ (lector) citeşte pericopa biblică din Vechiul Testament (luată de regulă din cărţile profetice), urmată de Apostol (lectură din epistolele apostolilor), iar diaconul (în lipsa lui, preotul) citeşte apoi Evanghelia

 

(22. Formula de mai sus (introdusă după «Sfinte fără de moarte...») se între-buinţează numai în Postul Mare. La Naşterea Domnului (Epifanie) se spune : «Cela ce Te-ai născut şi Te-ai arătat pentru noi...»); de la Paşti la înălţarea Domnului şi în toate duminicile: «Cela ce ai înviat din morţi...»; în Sîmbăta Patimilor: «Cela ce Te-ai înmormîntat pentru noi...», etc. Armenii uniţi au suprimat aceste adaose.)

După aceasta, preotul (sau arhidiaconul, cînd este), ţinînd Sfînta Evanghelie deasupra capului, cu faţa spre răsărit (în faţa Sfintei Mese), rosteşte Simbolul de credinţă (Crezul), care este cel niceo-constantinopolitan, cu cîteva adaose armene ulterioare 5