Sunt autori cari caută origina dragonului covoarelor armeneşti în ţările chineze sau ale Asiei Centrale. Părerea aceasta este cu totul nefundată. Existenţa printre Armeni a dragonului datează din epocile pre-armeneşti şi chiar pre-istorice pe pămân­tul numit astăzi Armenia.

Existenţa istorică certă a dragonului în Armenia este amintită în mod concludent cu 714 ani înainte de Christos. La aceas­tă dată regele Sargon al Asirienilor a pornit contra ţării Urardu şi a pus mâna pe o mare şi bogată pradă a cărei listă a fost săpată în piatră cu litere cuneiforme. În această listă citim că, pe lângă diferitele prăzi, mai era şi chipul făcut din aur a drago­nului potopului.

Închinarea la balauri, înainte de Creştinism, în Armenia, avea un caracter de bunătate şi înălţare. Creştinismul nu l’a putut distruge, ci l’a influenţat în mod contrar transformându-1 în simbol al răului; cu toate acestea în straturile neamestecate ale poporului s’a păstrat, în mod inconştient, dragonul ca simbol al binelui. După profesorul M. Minasian este o legătură indisolubilă între credinţa în balauri şi în cea de mamă, şi pre­zenţa a numeroşi balauri de piatră găsiţi recent în bazinul râului Gioroch şi în valea regiunei Araratulul, este o dovadă că înainte de Era de Piatră, cu 5000 de ani înainte de Christos, când după toate probabilităţile Sumerienii nu ajunseseră încă în Babilonia, în Armenia stăpânea deja credinţa în mamă şi în balauri.

Fără îndoială balaurul şi şarpele se deosebesc unul de altul ; însă din nefericire sunt contopiţi. În Armenia întâlnim o curioasă abundenţă de nume de şarpe şi balauri date satelor, munţilor, locurilor de pelerinaj, etc. Există deasemenea multe obice<!--[if gte vml 1]> <![endif]--><!--[if !vml]--><!--[endif]-->iuri legate de şerpi. În Erzinga mă făcuseră să cred că dacă se pune cămaşe de şarpe sub pernă, aduce somn, şi cu o copilărească religiozitate căutam cămaşa de şarpe în crăpăturile prăpăs­tioase ale munţilor din Erzinga. Am auzit în mod cert că omorârea şarpelui casei aduce nenorocire.

Un alt filolog armean, d. Haig Agemian, pomeneşte de legendele populare unde şarpele este socotit ca emblemă de belşug al casei, al vetrei. El mai este socotit simbol al înţelepciunii şi al gândirii, iar reptila care întruchipează aceste calităţi a de­venit obiect de veneraţie. O legendă spune că belşugul casei, unui păstor armean era un şarpe care trăia într’o gaură deschisă în vatră. Şarpele putea să umble prin casă şi îşi putea procura în libertate de ale mâncării. Stăpânul casei avea o deosebită atenţie pentru acest şarpe şi credea ca belşugul şi prosperitatea casei lui se datoresc şarpelui, pentru care avea o gria deosebită şi-i purta respect. Într’o zi copilul cel mic al casei se juca cu toporul în mână prin casă, când şarpele ca de obicei trecu pe lângă el. Copilul a ridicat toporul şi cu o puternică lovitură a tăiat adânc coada şarpelui. Şarpele înfuriat, otrăvi copilul. După un timp copilul muri, iar şarpele supărat fugi de-acasă. Norocul ţăranului pieri, casa îşi pierdu farmecul. Sărăcia şi ne­norocul păşiră în casa lui. Într’o zi ţăranul cu lopata în mână se urcă pe munte, care era situat alături de casa lui, şi strigă: „Fi!… şarpe, unde eşti? vino, vino în casa noastră; eu am uitat moartea fiului meu, uită şi tu coada ta; vino şi trăieşte în casa noastră şi adu belşug în vatra mea”.

Şarpele supărat îi răspunse dintre pietre cu o voce tristă: „Ei! frate ţărane, eu nu mai viu în casa ta, pentru că tu îţi vei aminti mereu de moartea fiului tău, iar eu de coada-mi tăiată şi între noi doi nu va fi niciodată pace”. Ţăranul disperat s’a dus şi din aceea zi a devenit duşman şarpelui; unde vedea şarpe îl izgonea, îl blestema. Această ură pentru şarpe a trecut din generaţie în generaţie şi a ajuns până în zilele noastre. Şerpii însă sunt socotiţi până în prezent de popor ca întruchiparea înţelepciunii.

„O întâmplare personală, — spune d. Agemian, — ce a avut loc în 1921 luna Mai pe muntele Aragadz. Stăteam într’o moară de apă împreună cu 4 persoane când deodată un şarpe intră în hambarul de făină şi începu să mănânce din făină. Am mişcat lemnul şi şarpele a fugit. Pentru acest lucru am fost apostrofat de morar. „Hei! frate, tu izgoneşti şarpele; nu se ridică bâta asupra şarpelui; acel şarpe este păzitorul morii noastre, şi belşugul nostru se datoreşte lui; dacă se supără şi pleacă, vai de capul meu”.

Despre şerpi şi balauri există o mulţime de proverbe populare. Când lacul Van cu furioasele-i valuri vuia, poporul spunea că balaurii au eşit din mare şi s’au retras la cer. Iar când cerul se înnora şi mai cu seamă când tuna, spunea că balaurii s’au coborît în mare.

După o legendă veche, unul din figurile mari ale bisericei armene, Hovhan din Odzun clădeşte o biserică mare în satul său Odzun; el locuia într’un loc puţin depărtat de sat. Într’o zi pe când sfântul se ruga, s’au arătat virtuosului doi balauri mari; servitorul lui văzându-i îl chemă în ajutor, şi sfântul făcu semnul crucii în faţa balaurilor cari împietriră în acel moment, şi au rămas împietriţi până azi; din trupul lor izvoreşte apă, care este leacul tuturor celor muşcaţi de şerpi. Ni se pare că un loc de pelerinaj pre-creştinesc, consacrat balaurilor, a fost creştinizat printr’o minune atribuită lui Hovhan din Odzun.

Contra veneraţiei balaurilor rasele Ariană şi Semită au luptat cu înverşunare. Însă după cum am spus şarpele sau balaurul ocupă un loc de adâncă stimă în religia primitivă a Armenilor băştinaşi, ca simbol al abundenţii. Religia şi influenţa ariană, şi după aceea cea semită — în urmă sub forma creştinismului, — au răsturnat după 2500 de ani de efort neîncetat toate acestea. Trebuie să amintim deasemenea de legenda semită a lui Adam şi Eva despre şarpe. Cu toate că se aminteşte de variaţia şarpelui încă dela începutul religiei mozaice, când Moise a ridicat în deşert o cruce împodobită cu şerpi pentru ca să salveze pe Evreii muşcaţi de şerpi, însă acolo nu întâlnim nicio aluzie despre vreo veneraţie a balaurilor.

Astfel a avut loc evoluţia dragonulni, — precum şi a şarpelui, — dela bine spre rău, o evoluţie care n’a rămas numai în domeniul religios, ci şi în cel al artei, culturei, şi al meseriei, nu mai că în unele s’a înfăptuit în mod lent, la altele în mod rapid cu mai mult sau mai puţină perfecţiune.