Arhiva Siruni

 Editor de carte Flori Bălănescu

DAN DUMITRU

Armenii ortodocşi în Bucovina

Nota

Aceasta lucrare cuprinde câteva inexactități. Un exempu este acelă că în Crezul Bisericii Armene nu ar exista sintagma: cred într-un botez

Lucrarea a fost tipărită la editura Zamca și se găsește la  Parohia Bisericii Armene din București, B-dul caroli I, nr.43

Prefaţă

Între tipurile interesante ale popoarelor Bucovinei, armenii ortodocşi ocupă desigur un loc foarte important.

În lucrarea de faţă mă silii să culeg tot materialul istoric privitor la ei şi la bisericile lor – ceea ce era legat cu mari dificultăţi, căci până astăzi nimeni nu s-a ocupat special de istoria acestui popor tipic – şi, de asemenea, să corectez mai multe păreri greşite despre istoria şi credinţele lui, să fac accesibil pentru fiecare datinile şi obiceiurile necunoscute cu privire la biserică şi la viaţa lui mireană, să scap mai multe fapte din braţele uitării şi să le păstrez pentru generaţiile viitoare.

Mărturisesc că în lucrarea mea mai multe chestiuni ar fi trebuit să fie tratate mai detaliat şi mai exact, însă pot doar să pretind indulgenţa cetitorilor onoraţi, mai ales fiindcă orişice posibilitate a unui studiu mai detaliat este, dacă nu de tot exclusă pentru mine, din cauza depărtării mari a localităţii de serviciu de la capitală şi bibliotecile ei, atunci totuşi este legată cu dificultăţi şi piedici însemnate.

Iujineţ, în iunie 1890,

Dumitru Dan

Introducere

Ţările armene erau de când lumea locul de luptă al popoarelor venite din profunzimea Asiei şi din Africa. Mongolii, egiptenii, perşii, turcii şi tătarii străbăteau aceste ţări şi le jefuiau, devastau şi subjugau din când în când.

Spre a scăpa de aceste cruzimi neomeneşti, în diferite timpuri, mulţi armeni fugeau din patria lor în toate regiunile lumii, lăsând înapoi toată averea cuceritorilor lacomi, şi fiind mulţumiţi că îşi pot scăpa numai viaţa. Când până şi capitala armeană în anul 1313 fusese distrusă printr-un cutremur, şi mai târziu în anul 1378 căzuse în mâinile egiptenilor cu toată apărarea curajoasă şi îndelungată, şi ultimul rege armean Leon al II-lea fugise în Franţa, căutând ajutor împotriva duşmanilor ţării sale, atunci fugeau şi mii de armeni şi se aşezau în Anatolia, Egipt, India, Constantinopole, pe ţărmurile Mării Negre, însă mai ales în Crimeea, în Rusia, Polonia, Galiţia, Lituania, Tracia, Maria şi Moldova şi Muntenia.

Astăzi armenii fac parte din popoarele cele mai întinse ale pământului, pentru că noi îi întâlneam mai ales ca negustori în ţările şi oraşele comerciale cele mai diferite, ca în Bombai, Madras, Calcuta, Boruca, Siam, Singapore, Java, Sumatra, Canton, Bukara, Cocant, Chiva, Caşmir, Sahar, Afganistan, Giulfa, Persia, Cairo, Alexandria, Abissinia, Siria, Turcia, Rusia, Italia, Ungaria, Galiţia, România şi în Bucovina, unde ei trebuie să fie socotiţi între locuitorii cei mai vechi.

Notă. Şi în Amsterdam exista odinioară o colonie armeană foarte înfloritoare, care se ocupa aici cu negoţul cu giuvaieruri şi şlefuirea giuvaierurilor într-o fabrică proprie; acolo ei aveau şi o tipografie proprie renumită şi mai ales biserici, din care una se mai află încă astăzi acolo, pustie.

Primul capitol

Istoria armenilor ortodocşi ai Bucovinei

Armenii s-au aşezat foarte de timpuriu pe teritoriul monarhiei austro-ungare, şi anume în Polonia.

În anul 1062 veneau în Rusia, fiind chemaţi de principele Iraslav al Rusia, 20 000 de armeni din capitala Anni pentru respingerea atacurilor din partea polianilor (= cumanilor = românilor), însă după aceea nu s-au mai întors în Armenia, ci s-au aşezat în Kiev, mai târziu în Cameniţa-Podolsk , răspândindu-se de aici aproape peste toată ţara.

La Lemberg îi aducea pe armeni în anul 1280 principele Lev Danilovici, care voia să populeze oraşul întemeiat de el în anul 1270. Armenii aveau aici o municipalitate proprie şi erau reprezentaţi într-un număr aşa de mare, încât Cazimir al III-lea cel Mare (a murit la 5 noiembrie 1370) permitea în anul 1367 episcopului lor al doilea, Grigorie cel Mare, în vederea utilităţii, ca el să-şi aibă acolo reşedinţa. Mai târziu, în anul 1379, armenii obţineau aici şi privilegii mari.

În Lemberg şi, în genere, în Polonia, armenii întrebuinţau de la anul 1500 limba tătărască; aceasta era introdusă mai târziu şi în judecăţile din Galiţia şi chiar condica de decrete din Lemberg a fost scrisă pentru armeni, de la anul 1630 până la anul 1641, în limba tătărească. Şi în Ungaria, armenii s-au aşezat foarte de timpuriu, căci cronica ungară spune: „Praeterea (inquit) intraverunt Hungariam tam tempore Ducis Geizae [972 – 995] et Sancti regis Stephani [997 – 1038], quam diebus regnum aliorum Bohemi, Poloni, Graeci, Hispani, Hismaelitae, Bessi, Armeni etc. qui diutius in regno comemorando, quam vis illorum generatio nesciatur, per matrimoniorum diversorum contractus, Hungaris immixti nobilitatem pariter et descensum sunt adepti” [De introitu diversorum nationum in Hungariam, p. I, C. 12]

Aici ei obţineau privilegii de la anul 1243, privilegii pe care Bela al IV-lea le reînnoia; de asemenea, se menţionează într-un document din anul 1281 al regelui Vladislav al IV-lea o „terra Armenorum” (ţara armenilor) şi un „monasterium” (mănăstire).

Totodată, în Ardeal coloniile armene s-au aşezat de timpuriu, căci în anul 1355 se menţionează un „episcop al armenilor de Tulmahy (episcopus armenilor de Tulmachy)”.

Se pare că armenii au imigrat în Moldova şi Muntenia în acelaşi timp ca şi în Cameniţa-Podolsk, deci deja în secolul al XI-lea, şi anume în anul 1046, când împăratul grecesc Monomah invadase Armenia, şi în anul 1064, când persanii cuceriseră capitala armeană.

Imigrările posterioare se întâmplau în anul 1342, când persanii au cucerit din nou capitala Ani, şi în 1418, 1475 şi 1608.

Armenii care trăiesc în Moldova de jos veniseră din Constantinopole şi întrebuinţaseră limba turcească, însă armenii care trăiesc în Ţara de sus veniseră direct din patria lor şi întrebuinţaseră limba armeană.

Originea armenilor care trăiesc în nordul Moldovei se dovedeşte, de asemenea, printr-o tradiţie ce se păstrează credincios la armenii din Suceava, după care mulţi armeni emigraseră din patria lor în urma devastării capitalei Armeniei de un cutremur în anul 1313 şi se aşezaseră în Suceava; armenii ardeleni îşi deduc originea tot de la capitala Anni.

Unul din cei mai însemnaţi cercetători ai românilor, Hăşdău, este de părere că chiar oraşul Argeş era întemeiat şi biserica splendidă de acolo era clădită de armenii care veniseră în acest loc pe la anul 1275 şi se bazează în această părere, care de altfel este combătută destul de ager de istoricul român Xenopol, pe numele „Argeş”, afirmând că armenii – în amintirea oraşului care se aflase pe malul lacului Van şi se numise tot aşa – numeau la fel şi acel oraş care era întemeiat de ei într-o ţară străină.

Tot aşa, se aşezaseră mulţi negustori armeni în Moldova apropiată, venind din Lemberg, şi mai ales în capitala de atunci, Suceava, unde ei se ocupau cu un comerţ activ de tranzit.

Principele Muşat al Moldovei [1375-1391], care era cu polonezii în relaţiuni amicale şi era încuscrit cu regele lor Vladislav, subordonă în anul 1384 negustorii armeni ai Moldovei şi ai Sucevei, în chestiunile religioase, episcopului armeano-ortodox din Lemberg.

Conform acestei dispoziţii, noi găsim că un episcop cu numele de Avedic îi păstorea pe armenii din Cameniţa (oraş în Podolia [Kameneţ-Podolsky]) şi din Moldova, de la anul 1415 până la anul 1445.

O dovadă mai departe pentru aşezarea timpurie a armenilor în Moldova sunt bisericile lor foarte vechi la Botoşani, de la anul 1350, şi la Iaşi, de la anul 1395. Biserica din Botoşani n-are nicio inscripţie, însă cea de la Iaşi are o inscripţie de la anul 844, după cronologia armeană, şi de la anul 1395, după era comună creştină. Această inscripţie sună în traducere română: „Cu graţia şi ajutorul lui Dumnezeu, biserica Sfintei Maici Preciste din Iaşi era clădită de epitropul Haceico şi preotul Iacov din Ghis, Hagi Marcarie din Ciuha şi Hagi Grigorie. Cronologia armeană – 844 şi era Mânuitorului – 1395”. Inscripţia se află pe-o lespede de piatră scoasă din zidul bisericii şi păstrată la biserică.

Dacă noi comparăm indicaţiile după era armeană cu era comună creştină, atunci observăm că ele concordă pe deplin, căci armenii socotesc anii, cum se ştie de la sinodul ce a avut loc în timpul catolicului Moise II Erivart în anul 551 la Tavin. Dacă adunăm 844 şi 551, atunci căpătăm 1395, care este anul întemeierii bisericii armene la Iaşi.

Exactitatea anului zidirii (1395) acestei biserici este afară de orişice îndoială, din cauza unei inscripţii de la anul 900 (1451) pe o evanghelie scrisă în anul 800 (1351) la Caffa, unde se zice categoric că această evanghelie a fost dăruită bisericii Sfintei Marii Preciste la Iaşi.

Anume vechimea bisericilor armene la Botoşani şi Iaşi şi tradiţia armenilor din Suceava dovedesc că armenii au imigrat în Moldova foarte de timpuriu, deşi poate numai izolaţi, unde, treptat-treptat, au luat în mână comerţul întreg al ţării, ba chiar şi al ţărilor vecine şi al Orientului.

Desigur, se pare că un document al principelui Moldovei, Ştefan cel Tânăr (1517-1527) din 20 septembrie 7034 (1526), scris în limba română, contrazice o imigraţie prea timpurie a armenilor în Moldova, căci el povesteşte ceea ce urmează: „Armenii erau primiţi de la strămoşul domniei mele, de bătrânul voievod Alexandru cel Bun (1402-1433 [1432 – n.red.]), când ei imigrau mai întâi pe pământul nostru moldovean, venind din ţările ungare şi altele, în urma persecuţiilor din cauza credinţei părinţilor lor”.

Această indicaţie nu poate fi dreaptă, deja din cauza aceasta: că toate celelalte izvoare istorice afirmă că armenii imigraţi atunci, după pieirea imperiului lor şi din cauza tulburărilor religioase, de acolo imigrau „direct” din Armenia în Moldova, dar nu din ţările ungare.

Ultimele cuvinte ale documentului citat: „când ei (armenii) imigrau mai întâi pe pământul nostru moldovean” pot fi interpretate numai aşa – că înţelesul acestor cuvinte este „prima aşezare în masă”, deoarece se ştia bine că în anul 1418 armenii imigrau în masă în Moldova, şi anume 3 000 de familii, fiindcă ar fi de altfel neexplicabil cine ar fi clădit aici bisericile armene vechi din 1350, la Botoşani, şi din 1395, la Iaşi.

Pentru imigrarea timpurie a armenilor în Moldova – deşi într-un număr neînsemnat – vorbeşte şi circumstanţa că, după cum este menţionat deja, privitor la chestiunile religioase, principele Moldovei, Petru Muşat i-a subordonat pe negustorii armeni ai Moldovei episcopului armean-ortodox din Lemberg, deja în anul 1384, tocmai pentru că poate au fost puţini, spre a le putea permite un episcop propriu.

Din toată aceste dezvoltări se poate afirma acum cu siguranţă că armenii Moldovei şi ai Bucovinei actuale trebuie socotiţi ca locuitorii cei mai vechi ai acestor ţări.

Cele 3 000 de familii armene care imigrau în anul 1418 în Moldova din Armenia le aşeza principele Moldovei, Alexandru cel Bun, în următoarele 7 oraşe moldovene: Suceava, Cetatea Albă, unde-i găsea Guillebert de Lannoy deja în anul 1421, Galaţi, Vaslui, Botoşani, Dorohoi şi Hotin.

Motivul, de ce aceste 3 000 de familii armene părăseau patria lor şi se duceau în Moldova depărtată, trebuie să fie căutat în tulburările religioase de acolo, ale timpului de atunci. Papii încercau, foarte de timpuriu, să convertească pe armeni la biserica latină şi anume cu ajutorul regilor armeni, cărora le promitea ajutor împotriva duşmanilor lor, şi le trimiteau daruri şi insignii regale; astfel trimitea papa Inocenţiu al III-lea în anul 1189 principelui armean Leon al II-lea insignii regale cu coroană, îndemnându-l, într-o scrisoare, la statornicie în credinţă pentru scaunul apostolic.

Tot aşa, prin trimiterea mitrelor şi darurilor, papii încercau să câştige pe patriarhii armeni pentru uniunea poporului armean cu Roma.

Aceste încercări de uniune ale papilor şi amestecul lor în afacerile cele mai importante ale ţării, ba chiar în certurile pentru succesiune, cu care ocazie ei protejau de obicei pe cel mai tare, însă în schimb cereau unirea cu biserica latină, aveau drept urmare turburări mari şi dăunătoare pentru ţară, lupte sângeroase şi chiar regicid, şi pricinuiau, în sfârşit, pieirea completă a Armeniei Mici sau a Ciliciei în anul 1378. Mamelucii egipteni puneau capăt independenţei acestei ţări, aşa încât ultimul rege armean, Leon al IV-lea, din familia Lusignan, se refugiase în Franţa, căutând în zadar ajutor împotriva duşmanilor săi, unde şi murit la 19 noiembrie 1393. Fu înmormântat în cavoul regal la St. Denis.

O astfel de încercare de uniune făcuse şi papa Ioan al XXII-lea, îndemnând pe patriarhul armean Constantin al II-lea şi pe regele Oşiu să accepte uniunea; în timpul sinodului naţional, în anul 1316, la Adana amândoi treceau la uniune. Cei mari ai ţării erau de partea regelui şi a patriarhului, însă poporul era contra uniunii; dovezile pentru aceasta erau încercările zadarnice ale misionarilor ordinului Sf. Dominic, mai ales ale lui Ioan din Cherni şi ale lui Barthelemy din Bologna, care n-aveau nicăieri partizani afară de câteva sate din Cilicia.

De asemenea, în oraşul Nahicevan se aşeza o misiune a ordinului Sf. Dominic, al cărei cap primea titlul unui mitropolit al armenilor uniţi.

Aceste încercări de uniune provocau în popor o împotrivire aşa de violentă, încât după sinodul de la Adana, călugărul regesc Hatun al II-lea, regele Leon al IV-lea şi Constantin al III-lea, unul din ultimii regi, erau ucişi, însă regele Guido era persecutat foarte mult. Acestea sunt evenimentele al căror motiv a fost că domnitorii numiţi încercau să introducă riturile latine în biserica armeană.

Prigonirea crudă care urmă după aceste fapte, impunerea silită a riturilor latine şi asuprirea poporului de cuceritorii mameluci dezgustau multor mii de familii armene şederea mai departe în patria lor şi-i îndrumau să pornească în călătorie, să întoarcă spatele pentru totdeauna căminului părintesc şi să caute alte ţări paşnice, unde puteau să se roage lui Dumnezeu neîmpiedicaţi, după principiile lor strămoşeşti.

Sosind în Moldova, armenii erau primiţi bine. Principele domnitor al ţării, Alexandru cel Bun le indica 7 oraşe ca domiciliu şi le da multe privilegii, între care, conform politicii coloniale de atunci, pentru administraţia comunală proprie a coloniilor lor: şoltuţi (primari) armeni – după cum armenii îi mai au încă acum în Şámos-Uivar (Gherla = oraşul armean) în Ardeal – şi unde ei luau cu desăvârşire în mână agricultura, creşterea vitelor şi tot comerţul. Însă armenii, conform dreptului vechi civil moldovean, ca şi evreii, nu aveau dreptul să aibă măcelării, cârciumi, brutării şi să cumpere locuri, ca livezi, locuri pentru mori, grădini pentru albine şi terenuri pentru clăditul caselor, şi aşa mai departe, ci să ia toate acestea în arendă numai de la indigeni.

În chestiunile religioase, însă, ei căpătau asigurarea libertăţii depline şi românii, din fire toleranţi, nu-i deranjau în privinţa aceasta nici pe armeni, nici pe celelalte popoare care locuiau cu ei în Moldova. Ceea ce este evident din raportul lui Gheorghe de Reichersdorff, ambasadorul regelui Ferdinand la curtea principelui moldovean Petru Rareş (1527-1538 şi 1541-1546), către domnitorul său, căci el scria după cum urmează: „În Moldova trăiesc împreună ca supuşii principelui moldovean popoare de o naţionalitate şi religie deosebită: ruteni, polonezi, sârbi, armeni, bulgari şi tătari, şi în sfârşit, mulţi saşi din Ardeal, fără să se certe unii cu alţii la această deosebire a moravurilor şi a dogmelor”.

La fel descrie şi principele Dimitrie Cantemir firea împăciuitoare a românilor faţă de armeni în chestiunile religioase, căci el zice: „Bisericile armene nu sunt mai mici sau mai puţin împodobite ca cele ale ortodocşilor şi ei au voie să-şi facă datoria în privinţa credinţei”.

Armenii moldoveni, respectiv cei din Bucovina, deveneau cu timpul aşa de bogaţi încât un armean din Suceava, Cămărsan şi soţia sa Stana puteau testa [aşa scrie în manuscris, probabil: lăsa prin testament – n.red.], după moarte, casa lor, care se afla pe strada castelului (Burggasse) la Suceava, mănăstirii Moldoviţa. Această donaţie o legaliza principele moldovean Petru Aron al III-lea în anul 1448, deci, în timpul domniei sale celei de a doua (1448-1449) şi, mai târziu, la 10 ianuarie 1451 încă o dată principele Bogdan al II-lea (1449-1451) scutea această casă de impozitele mari şi mici şi, de asemenea, de birul de ceară, de robotă în mori domneşti, de toate contribuţiile şi serviciile pentru suveran, sustrăgând-o de la jurisdicţia laică, ceea ce de altfel era iarăşi legalizat de fiul lui Bogdan, principele Ştefan cel Mare (1457-1504), la 12 august 1457.

Tot aşa, testa [lăsa prin testament – n.red.] mănăstirii Moldoviţa un oarecare armean Ion o casă la Suceava. Această donaţie era legalizată şi înzestrată cu scutire de impozite de principele Petru Aron la 6 octombrie 1454, deci în timpul domniei sale celei de a treia (1451-1455).

Însă, şi moşii armeni puteau dona mănăstirilor; astfel, armeanul Ion Armencin testa jumătatea satului Ostăpcana din judeţul Iaşi mănăstirii Moldoviţa, ceea ce legaliza principele Ştefan cel Mare la 8 ianuarie 1483.

Mai este menţionat în timpul lui Ştefan cel Mare un bogat armean din Suceava, cu numele de Vartec, care lăsa cu limbă de moarte copiilor săi, printr-un testament, case şi o proprietate ereditară.

Pe la anul 1475 veneau iarăşi în Moldova multe mii de armeni din peninsula taurică (Crimeea), după ce turcii şi tătarii cuceriseră Caffa, unde găseau o primire bună şi unde principele Ştefan cel Mare indica pentru aşezare oraşele Suceava, Iaşi, Roman, Focşani şi Botoşani[63].

Însă, când în anul 1497 regele Albrecht