Romana Romana English English
Noutati
Datinile, Obiceiurile și Credințele ArmenilorDin Țările Române - Pr. Dimitrie Dan
-Datinile, Obiceiurile și Credințele Armenilor
Din Țările Române
 
după lucrările părintelui Dimitrie Dan
 
Traduse și amplificate
 
de
 
GRlGORE GOILAV
 
(Extras din „Șezătoarea”,: vol. XII.)
 
FOLTICENI
 
TIPOGRAFIA „GUTENBERG” J. BENDIT
 
1911
 
Datinele, obiceiurile si credințele Armenilor din tarile române
 
După lucrările lui Dimitrie Dan, traduse și amplificate
 
de Grigore Goilav )
 
I. Datine și obiceiuri profane ale armenilor
 
Armenii se numesc ei însăși: „Hai”, și se deosebesc la făptură prin trăsături mari, ochii mai totdeauna negri, mari și scânteitori, părul negru îmbelșugat și o față mai mult palidă și smadă. Se găsesc, însă mai rari, și oameni bălani cu ochi albaștri. Ei au statura mijlocie și trupul chipeș și bine clădit; foarte rar se găsesc între ei stricați de vărsat. Se zice că al­toirea cu vărsat bunde la copii ar fi fost Introdusă în Europa de cătră dânșii.
 
Ei se deosebeau prin simplitatea traiului, a locuinței, îmbrăcămintei și mâncărei; prin sobrietate — căci un armean beat este un lucru din cale afară rar —, prin cumpătare, castitate; țin foarte sus ospitalitatea, și au un dar pronunțat pentru negoț; au mult. duh și sânt vorbăreți.
 
Deși alcătuiesc un neam deosebit și bine caracterizat, sânt totuși foarte prietenoși în contactul cu cei de alte neamuri sau religiuni. De multe ori se și încuscresc cu aceștia prin căsătorii, deși preferă a rămânea între ei.
 
Această conviețuire reese din faptul că încă în timpurile vechi, armeni bogați au dăruit moșii și sate, precum și case
 
 Vezi: „Die orientalischen Armeniei in der Bukowina”, de D. Dan, preot cooperator la lujineț. Czernowitz, 1890; „Glaube und Gebraiiche der Armeniei bei der Geburt, Hochzeit und Beerdigung”, Demeter Dan, Exarch und Pfarrer in Straja. Auszug aus dem Uf. Hefte des X. Jahrganges der Zeit-schrift fur Oesterr. Volskskunde”. — Monofizitismul Li biserica armeană-orientală, Cernăuți, 1902, pag. 4. — „Die Armenier” in „Oesterreich in Wort und Bild”, 1899, de D, Dan. — „Cele patru evanghelii armene14, Cernăuți, 1896, de D. Dan. — „Minas Tokatțian: Die Verfolgung der Armenier” 1894, de D. Dan (Aceasta din urmă și în traducere română după originalul armean, de Grigore Buicli.)
 
Gorovei — Șezătoarea, XII, 1.
 
de ale lor din orașul Sucevei, mănăstirilor ortodoxe din Moldova cum e cazul cu armeanul Kămârzan, care la 1448 lasă casa sa din Suceava mănăstirei Moldovița, iar Ion Armenciu lasă jumătate din moșia sa Ostăpcana din județul lași, la 1483, aceleiași mănăstiri.
 
Ca dovadă de convețuirea strânsă dintre armeni și ro­mâni, în trecut, Hasdeu mai citează, chiar în muzica lor un danț al breslașilor armeni din Botoșani zis și „blănăreasca” ce se juca de armeni și români; apoi o serie de cuvinte ro­mânești intrate în uzul limbei armenești, precum și faptul că aproape toate numele de familii la armeni, sânt denumiri sau porecle românești. Aceste liste de cuvinte s-ar putea prelungi la infinit; din unele din aceste denumiri însă rezultă indicii semnificative cu privire la istoria șidatinele lor. De asemenea o sumă de cuvinte tătărăști și ungurești, dar mai cu samă multe cuvinte leșești din limba vorbită odinioară de armenii din România, sânt jaloanele pribegiilor lor îndelungate.
 
In vremile mai de demult armenii deosebeau între ei trei clase sau ranguri, pe care puteau să le dobândească prin cinste, muncă și avere; cei de gradul în tăi se numeau „Der”, adică domn; cei din al doilea „Baron”, denumire feodală rămasă la ei din timpul cruciadelor, și cei de rangul al treilea, și cel mai înalt, se întitulau „Amir”, adică principe.
 
In patria lor armenii cultivau științele, matematicele, filosofia și artele, arhitectura, sculptura și pictura; dar după imigrarea lor în Europa se îndeletniceau cu meserii și negoț: tă-băcărie, cojocărie etc. negoțul oriental foarte mănos de covoare, pielării de safian și cordovan, băcănii sau mirodenii, mosc, bisam, icre, morun, vinațuri, cai, arme, ș. c. 1. De multe ori pentru cunoștințele lor în limbile Răsăritului, au funcții de dragomani sau tălmaci. De asemenea ei erau mijlocitorii întregului negoț între Polonia, Ungaria și Moldova; din Ungaria aduceau curălărie albă și roșie, cergi de cai și lăzi înflorite de Brașov; și cu aceste negoțuri armenii din Suceava se în­deletniceau încă nu de mult, deși pe o scară mai puțin întinsă. Cei bogați se îndeletniceau și cu împrumutare de bani cu dobândă.
 
Călătoriile lor de negoț le făceau după obiceiul răsăritean în caravane, care erau călăuzite de un caravan-bașa.
 
Aceste călătorii înspre Orientul depărtat sau în alte țări, nu se făceau, însă în trăsuri comode, ci călare pe cai, cu arme bune la brâu și cu niște desagi umpluți bine cu merinde și cu schimburi.
 
Aice trebue să menționăm, că armenii cei bogați ca și românii mai cu vază — la sărbătorile mari nu ieșau la plim­bare, ca astăzi, în trăsuri închise, ci călare pe frumoși cai arăpești.
 
Hasdeu citează, în sprijinul faptului că armean ajun­sese a fi sinonim cu neguțător, doinele, care cântă:
 
De n’ar fi armean ca șatră n’ai videa fată gătată
 
(larnic-Bărsan, 424)
 
și doina „Voinicii Bucovei”:
 
Iar cura a ‘nverzi pe-afară, vom ieși la codru iară, în capătul lanului în calea armeanului.
 
(Alexandri^ Poes. pop. 2, 316.)
 
Armenii se mai îndeletniciau cu căsăpia și cârnațăria, producând cârnați uscați, tari și afumați, din carne de oaie și de vită, numiți după forma lor ghidam sau sugiuc și rășchig sau potcoave. Apoi le mai plăcea carne de vită și oaie afu­mată, pe care o numesc bujiniță sau pastrama, pe turcește aleuhd, pe leșește cozina, când era carne de capră (koza).— Aveau și alte felurite cărnuri conservate, în salamură, murate etc. Erau împinși la pregătirea unor asemenea conserve prin desile prigoniri; pentru a avea în pribegiile lor mâncări de carne, erau siliți să săreze, să usuce și să afume carnea, ca să nu se strice. Se pricepeau și la fabricațiunea de lumâ­nări și săpun din grăsimea vitelor tăiate în sahanalele (abatoriile) lor; și la munca aceasta le veni au în ajutor și femeile lor.
 
In timpurile din urmă ei se îndeletniceau numai cu agri­cultura, creșterea vitelor, transportarea boilor la Viena, cu tăerea feluritelor soiuri de vite, cu fabricarea de brânzeturi (cum e cașcavalul), cu negoțul de lână. Insă ei scapă tot mai mult din mână toate ramurile de negoț, înlăturați fiind de cătră ovrei, cari sunt tot mai numeroși și lucrează în asociație și cu capitaluri mai. mari. Nu puțin contribue la aceasta și viața mai rafinată ce o duc în urma culturei și creșterei mai alese, precum și teama de cheltueli urieșe și de trudele care sunt legate de negoț. Cu toate acestea încă și astăzi aproape o treime din marea proprietate particulară a Bucovinei se găsește în manele armenilor, de altfel foarte dornici de cul­tura occidentală.
 
Obiceiul care-1 aveau armenii cu prilejul facerei unei negustorii, adică de a strânge aproape cu sila mâna vânză­torului sau cumpărătorului, și a-i bate în palmă, pentru a-și câștiga prin aceasta bunăvoința mușteriului, s’a păstrat până în ziua de azi, și la celealte popoare și mai cu seamă la românii din Bucovina, ca o amintire din vremurile când armenii aveau în manele lor întreg comerțul țărei.
 
Locuințele ca și ulițele mahalalelor lor, sânt curățele, de obiceiu încăpătoare și sânt pe dinlăuntru foarte îndemănatec îmbrăcate, după obiceiul oriental, cu lungi divanuri, dar și cu mobile de moda nouă. Casele lor, ridicate sus deasupra pământului pe o temelie aproape pătrată, sânt destul de nalte de obicei așezate în mijlocul curței, cu acopereminte ascuțite și poncișe, și după stilul moldovenesc, cu un cerdac de lemn care merge jur împrejurul casei, și sânt înzestrate întotdeauna cu o verandă pe stâlpi de lemn sau de piatră; o sală lungă merge de la acel cerdac pătrat din fața casei, până la o ca­meră mică din fundul casei, zisă sâhaniș, despărțind casa în două apartamente de câte două odăi fiecare. In acel cerdac de din față își petrece vremea meditând, în ceasurile cele calde de după amează, capul familiei cu barba-i și părul îmbelșugat, învesmântat ici colea încă în lungile haine orientale, cu multe cute, fumând tutun din ciubucul său cel lung de cireș miro­sitor, la gură împodobit cu o iniamea de chelimbar, sorbindu-și din filigeanurile pe piciorușe de argint, cafeaua neagră turcească.
 
Femeile și copiii mici stăteau toată ziua acasă. Băr­bații și tinerii plecau de dimineață după afacerile lor, la dughenele sau la atelierele lor din „bazar” și se întorceau acasă abia seara. Prânzul de amează ÎI-luau tot în prăvălie, împreună cu băeții din dugheană, unde li se aduceau mâncările gătite de acasă în sefertaședz aramă spoite cu cositor. Pe vreme de iarnă se încălzeau în prăvălie cu mangale, vase de aramă în care ardeau cărbuni de lemn. Vasele în care se preparau mâncările, precum și farfuriile din care mâncau, erau la cei cu dare de mână tot de aramă spoită, și însemnate cu numele proprietarului, data și alte inscripții, cum de altfel toate clădi­rile și lucrurile lor sânt acoperite cu o profuziune de inscripții comemorative foarte amănunțite.
 
In grădina din dosul casei erau trandafiri de Kazanlic, din florile cărora femeile făceau dulcețuri și șerbeturi, precum și gutăi, din care făceau beltea și chitonag, migdali, persici peri, caiși, zarzări, coarne, etc. Din perji și nuci verzi și goldane făceau dulcețuri cu vanilie, șerbeturi din cireșe, etc. Flori, ca lalele, zambile, narcise, bujori, etc. împodobeau gră­dina în care creșteau și toate verdețurile pentru bucătărie.
 
Patru sau mai multe case la un loc formau o insulă, înconjurată de tiliți înguste; acele case comunicau între ele prin portițe dosnice care la caz de invazie, resmeriți turcești ori tătărăști slujeau de scăpare de vrăjmașii ce năvăliau din stradă.
 
Scriitorul Staufe-Simiginowicz pe nedrept susține că armenii își înconjoară ogrăzile și casele cu zaplazurile „cele mai înalte”. Adevărat este că ei nu sânt tocmai prieteni ai comuniștilor și socialiștilor, și caută să-și păstreze pentru ei rodul muncei lor, dobândit cu cinste și multă trudă.
 
Nu voi lasa nemenționat faptul, că bunăoară armenii din Suceava, unde aveau.odinioară șepte biserici și mănăstiri, ș-au așezat astăzi în încăperile care țin de biserica lor, și o înconjoară un cazino al lor propriu, numit Ani, după orașul de origină al lor din Asia, și unde se găsesc ziare armenești, nemțești, românești și franțuzești și au și o cafenea a lor proprie, și arare ori se vede un armean în vre o altă cafenea. In acel cazino al lor sânt așezate astăzi și toate antichitățile ce s-au scos din escavațiunile făcute de cătră guvernul austriac la cetatea voevozilor moldoveni de lângă Suceava.
 
Bucătăria armenilor cuprinde atât mâncări naționale, orientale cât și bucate europene moderne. Au un număr de mâncări pe care ei le au primit de la Leși, unde ei au des­călecat întăi, la imigrarea lor în Europa, și din care multe sânt de origină veche nemțească. Li plac un fel de prăjituri foarte mirositoare făcute cu șofran și miere numite Jiatlamale” în felul crapfelor nemțești, dar împletite ca „băeței” — „Dalaus” este o turtă dulce acoperite cu un strat de nuci fierte cu mac și miere, numită „magaghiga”; acestea se fac mai cu seamă de anul nou. Aluaturi și felurite prăjituri, între care „suharca” (de la polonul sahe-uscat) făcut cu multe ouă, care se păs­trează și uscat; ca și lohum (haukapastrapadur) un fel de pesmeți; apoi „Knișiu plăcinte cu brânză prăjite pe tava; „samsale” cu carne, etc. — Mai au o conservă pentru supă numită „hurut (turcește cior-uscat) care se face ferbând felurite verdețuri și frunze de legume în lapte acru, și se păs­trează în mici calupuri conice zise hloște: iar un altfel de această conservă, care se mănâncă tot în supă,se numește paskathan (than pe turcește-supă). Supa {abur) cu hurtut se face cu tocmagi sau cu urechiușe mici, colțunași de aluat cu carne pisată, zise angagiabur; din aceste urechiușe se face una sau două mai mari, cu un fir de piper ori inibaliar în ele, aducând noroc aceluia în a cărui farfurie se nimeresc să cadă. Iufca este un fel de tăeței de aluat, cu macaroane fine fierte cu șofran și ciorbă de carne și cu perișoare de carne pisată. Dak-halva este o prăjitură care se mănâncă fierbinte (dak)și se face din făină rumenită în unt și miere. Mahoh este un fel de supă de post rece, făcută din făină fiartă cu crohmală și cu frunze uscate de mintă în ea; friptură cu orez, friptură cu coliandru, iamăș adică friptură cu ceapă (sohoraz), două feluri de pane de grâu: lavaci și thumuc. — Gorgot este grâu pisat mare, nu măcinat, și fiert cu apă ori supă, și se mănâncă cu unt topit și lapte acru. — Herisa este o pastă făcută din asemene grâu și cu carne de pasere scărmănată in fibre, fiartă în supă.— Taiar-buraki sânt colțunași cu carne și usturoi, mâncați cu lapte acru de oaie. — Terpaz sânt colțunași de post cu unt­delemn și ceapă. — Pacia sânt răcituri făcute cu gălbănuș de ou și oțet, calde; corabia, prăjituri de făină cu unt și zahăr se face la botez, nunți și priveghiuri. — Kflta sânt turtiți de aluat fin, umplute cu nuci pisate cu scorțișoară; se fac de Paști cu tiparul Invierei pe ele; apoi ciulama, haurma, silkme, vudenk, etc. turcești; pahbagi, biski, (biscuit sau pișcot) gahanig, sânt aluaturi nemțești.
 
In timpul zilei, și mai cu deosebire la drum, armenii mănâncă puțin; seara însă, după obiceiul oriental, au masă îmbelșugată cu multe feluri.
 
Musafirul care vine în casa armeanului este primit cu obișnuitele dulciuri orientale, adică dulcețuri din fructe fierte cu zahăr sau miere și vanilie, rahat și șerbet, precum și cafea neagră, servită în zarfuri și ciubucul de cireș ori iasomie, cu tutun aprins cu iațcă mirositoare de sulfină.
 
îmbrăcămintea armenilor a fost, până aproape de mij­locul secolului trecut, pentru ambele sexe, cea orientală. Băr­batul purta peste cămașă raituji sau șalvari. Iarna purta pantaloni făcuți din pielcele de miel sau de ied, numiți meșini. Apoi un antereu, adeseori de mătasă înflorită, numită zobun, ale cărui laturi se încheiau din dreapta spre stânga, și erau strânse în jurul mijlocului cu un șal turcesc înflorit și de preț. La piept purtau, în cutile antereului, o basma colorată, ade­seori de mătasă. in călătoriile lor de afaceri șalul este înlocuit printr’un chimir, brâu de piele larg, menit a cuprinde galbenii zimți pentru cumpărarea de mărfuri, sau a păstra pe cei pri­miți pe marfă vândută. Peste antereu se purta vara o scurteică cu mâneci largi, zisă fermenea, făcută de mătasă în floarea cireșului, și care ajungea până la brâu; iar iarna această fermenea era făcută dintr’o stofă de lână, căptușită cu blănuri scumpe.
 
Încălțămintea bărbaților consta din ciubote galbene de safian, și papuci turcești numiți iminli sau buhmăgei. Pe cap un fes roșu, în jurul căruia era înfășurat un șal turcesc, zis ciulma iar în vremile din urmă se purta o căciulă de biber cu fundul de catifea; cei mai săraci se mulțămiau cu căciuli înalte de pielcele de miel.
 
Haina femeilor era un veșmânt fără de mâneci, care a-coperea trupul peste tot, de sus până la glezne; era în flori vii și de multe ori de matasă, iar deasupra purtau o cațaveică de catifea, de matasă ori de lână, după starea și averea lor, căptușită cu blănuri scumpe, vulpe ori numai pielcele de miel. Și azi încă le place armencelor să poarte cațaveica, care în loc de mâneci are două jghiaburi pentru brațe.
 
Capul și-1 acopereau femeile cu un fes alb, peste care aruncau o basma de mătasă ori de lână, așafel în cât un colț să cadă în triunghiu peste spate; ca încălțăminte se îolosiau de papuci turcești de safian galbăn.
 
In ziua de astăzi cei mai mulți armeni poartă îmbrăcă­mintea modernă europeană, zise la ei straie nemțești, dar în Suceava se mai găseau nu de mult, și oameni bătrâni cari-și țineau în cinste vechiul port oriental lung și cu multe cute.
 
In cele din urmă cată să mai amintim că armenii din Bucovina, cari sânt uniți cu biserica catolică, vorbesc limba leșească și sânt polonofili, ba chiar conducătorii partidului leșesc de acolo. Armenii ortodoxi-orientali sau gregorian, sânt românofili și se slujesc, pe lângă limba lor maternă, cu predilecție de limba română, pe care o stăpânesc pe deplin și o folosesc chiar în cercul intim al familiei lor. Până pe la 1860 încă, limba curentă la armenii din Botoșani era cea ar­menească, pe care de altfel o vorbiau și mulți moldoveni și ovrei, ceia ce se explică prin faptul că comerțul și meseriile fuseră csclusiv în manile armenilor.
 
II. Datime si obiceiuri Ia naștere
 
Armenii cred că la nașterea oricărui copil, vine diavolul, pe care-1 numesc gagh — șchiop și kogh — tâlhar, adică hoțul cel șchiop, pentru ca să schimbe sau să înnăbușe copilul. Din această pricină femeia armeană, când se aproprie ceasul, este păzită de cătră moașă, cu multe zile înainte de facere. In lipsa altor femei, moașa poartă grija casei, scutură, spală și mătură casa, și stă în rugăciuni. Și câtă vreme lehuza stă în pat, ea nu este lăsată singură în camera ei, până ce nu se botează copilul și i se citesc ei molitfele.
 
Când încep durerile facerei, moașa ia o lumânare de ceară aprinsă și tămâe, afumă cu acestea prin casă și șoptește, cât se poate mai molcom, o vrajă pe care lehuza nu se cade nici de cum să o audă, pentruca să nu afle că se apropie dracul, ceia ce ar putea s’o sperie. Formula vrajei este următoarea:
 
Șerpele în gaura lui, Șoarecul în vasu-i,
 
Huhurazul în copac,
 
Puricele în așternut,
 
Diavolul în iad — să piară!
 
Dacă facerea amenință să fie grea, moașa suflă în lumâ­narea aprinsă, înspre fața lehuzei, și șoptește formula care urmează:
 
Lumina luminătorului [1])
 
suflarea Iui Hristos,
 
a soarelui lumină,
 
nora cea cu sinul plin,
 
un copil cu haruri,
 
frumos și voinic
 
sosească cu bine
 
Nașterea unui băiat este îndată vestită cu bucurie celor din casă, de cătră moașă, în chipul următor:
 
Veste bună, veste bună,
 
un vlăstar luminătorului
 
pentru păcătoasa de mine,
 
o lumină!
 
Iar dacă naște o fată, moașa spune următorele :
 
Maica Domnului, mama luminei, mama lui Dumnezeu!
 
După ce moașa a spus aceste versuri, presură sare pe spatele pruncului, în credință că prin aceasta se curăță sângele copilului și sudoarea lui nu va avea miros rău, când va fi mare.
 
Unele moașe obișnuesc a amesteca sarea cu mirodenii aromatice. Apoi copilul este scăldat. In aceasta scăldătoare se pune, de cătră părintele noului născut, o inonetă de aur, pentru ca acesta să fie tuturora scump ca aurul precum și puțină miere de stup, ca să fie dulce tuturor; această moneta după baie, o ia moașa, căreia este menită ca dar. După ce a scos copilul din baie, moașa îl înfășură, îl ia în brațe și-l dă mamei, cu pane și cu sare, firitisind-o precum urmează:
 
Bucurie, bucurie
 
dăruită de luminător,
 
bine cuvântată de Hristos,
 
mai slăvită de cât marele Bendes (?)
 
luminată de luminătorul.
 
 
Din aceste versuri se vede cât de mult țineau armenii la înmulțirea familiei. Aceasta se vede și din faptul că la ei candidații la preoție nu sânt hirotonisiți diaconi sau preoți, până ce soțiile lor nu li-au născut copii. După aceasta, moașa ia copilul din brațele mamei și-1 pune în bratele unei rude, care-1 trece apoi alteia, și așa mai departe, până ce a trecut din brațe în brațe la toate rudele care s’au adunat, cu prilejul facerei, în casa lehuzei.
 
Noul născut însă nu se cade să fie sărutat, de oarece nu a fost încă miruit, adică uns cu untdelemnul sfințit.
 
După aceia toate rudele și vecinele vin de cercetează pe lehuză și-i aduc daruri, de cele mai multe, ori dulcețuri.
 
In ziua a opta copilul învălit numai în pelinci albe, este dus la biserică pentru a fi botezat. Dacă însă noul născut este slab, atunci el se botează acasă, chiar și în ziua nașterei.
 
Moașa cu copilul intră în pridvorul bisericei, unde preotul după cetirea începutului tainei botezului, împletește o sfoară din ibrișim roșu și alb, simbolizând sângele și apa, care au curs din coasta lui Isus pe cruce. Această sfoară preotul o pune peste cruce și cartea Euchologiilor, pe care le ține în mână.
 
La rostirea exorcismelor, nașul îngenunche de trei ori, și la fiecare plocon își face semnul crucei, rostind un psalm. Apoi ia pruncul iarăși în brațe și se întoarce, odată cu toți cei de față, spre apus, rostind de trei ori formula lepădărei de satana. Apoi se întoarce cu fața la răsărit și recitează din cuvânt în cuvânt, după spusa preotului, crezul sfintei treime și venirei lui Isus Hristos. După ce a recitat simbolul, preotul, nașul, cu copilul și cu cei de față întră în biserică. Preotul toarnă apoi cruciș apă în cristelniță, care are forma lungăreață și chipul crucei. După isprăvirea actului de botez, preotul, își toarnă ceva mir în pălmași unge cu el fruntea, ochii, urechile, nasul, gura, manile, peptul, spinarea și picioarele, până și tălpile celui bo­tezat. După săvârșirea acestora, copilul se înfășoară într’o pânză nouă (crijmă) și preotul încinge cu sfoara cea albă și roșie numită narod, capul copilului. De oarece însă această sfoară ar trebui să steie mai multe zile astfel înfășurată, ceia ce nu ar fi cu putință, ea este pusă în jurul gâtului copilului și în­cheiată la capete cu o cruce de ceară.
 
 
îndată după săvârșirea sfântului mir preotul împărtășește copilul muind degetul în potirul cu trupul și sângele Domnului, și atingând cu el numai buzele pruncului, care nu ar putea să le înghită. Aceasta se numește împărtășania cu buzele (șart nahag hortuthiun).
 
La săvârșirea tainei botezului, nici mama, nici tatăl prun­cului nu se cade să fie față.
 
După botez pleacă cu toții însoțiți de preot și de dascăli, cari mergând spre casă, cântă imnuri.
 
Moașa sau nașul care duce copilul în brațe, ține în a-mândouă manile -cele două lumânări de botez aprinse, până acasă. Aice cu toții, împreună cu rudele și prietenii tatălui noului creștin, se așează la mâncare în jurul mesei bogat în­cărcate, și la care este nelipsit un scrob de ouă fierte cu miere (thăvazeh). Ei se veselesc și petrec, cu sau fără lăutari, după starea și puterea stăpânului casei, până în ziuă.
 
La această cumătrie se obișnuește a se dărui, noului încreștinat, străițe, bani și scule.
 
De obicei la opt zile, dar și a doua zi după botez se scot copilului pelincele de-la mir și preotul îi ia de pe cap sau de la gât cununa de matasă, spălând apoi copilul în cristelnița din biserică, sau dacă aceasta se face acasă, într’un lighian curat, și apa se varsă apoi într’un loc curat unde nu calcă nimeni Apoi se înfășoară copilul din nou și este pus în leagăn, care este lungueț și împodobit jur împrejur cu clopoței sau zurgă­lăi atârnați de marginele lui.
 
Când mama se încielitnicește cu vre un lucru de mână, leagănul este atârnat de grinda bagdadiei și se leagă de el un capăt de sfoară, al cărui celălalt capăt este legat de piciorul mamei, care astfel mișcă necontenit leagănul, cătându-și de lucrul ei.
 
Se obișnuește adesea ori a scoate copiii din leagăn și a-i pune să doarmă pe pământul gol, pentru ca să capete putere. Unele- moașe aduc cevațărnă de la mormântul vre unui sfânt, și o pun în leagăn, pentru ca copilul să capete putere și viață precum și binecuvântarea și darul sfântului.
 
Dacă copilul plânge sau nu doarme liniștit, se chiamăo femee bătrână, care se pricepe la descântece, pentru ca să descânte spaima copilului. Unele din aceste bătrâne, pe când
 
 
vrăjesc, țin un cuțit în ni ana, sau afumă prin casa, aprinzând
 
o petecă ori aruncând taină pe jăratec, sau toarnă plumb topit în apă, spunând următoarele:
 
Spaima și cu lupul mergeau la drum.
 
Îl întâlni Hristos în cale.
 
— Încotro mergeți? îi întreba.
 
— Mergem la boul ce s-a tăiat, la calul înhămat,
 
Ia mirele și mireasă, la lehuză,
 
mergem la (cutare) sângele să-i sugem inima să-i sfășiem, limba să-i uscam.
 
— In prăpastie să mergeți, în groape să cădeți,
 
pe veci acolo să pieriți
 
nici când să nu vă întoarceți.
 
1 Mamele armence de obicei își adorm copilul cu cântece,
care sânt deosebite după localități, după priceperea și starea
mamei.
 
Dăm aice un astfel de cântec de leagăn, din care se vede cuincă se pun copiilor mărgele albastre sfințite, aduse de câtră hagii din Ierusalim:
 
Dormi, micuțule, și închide ochii, ochii tăi botezati, lasă-i să ațipească; (cutare) al meu uite că adoarme. Crucea de aur de la grumazul tău, narodul de preot legat să te păzească. Ți-am pus albastre mărgele în potriva deochiului; nu plânge, ci dormi!
 
in toate zilele maica ta-i trează,
 
și fără de somn leagăiui-ți păzește.
 
Te legăn ca să dormi și să crești cu plânsu-ți inima să nu-mi rănești. Dormi și tu ca să dorm și eu.
 
Maică Precistă, dă copilului somn.
 
Când se trezește copilul din somn, armeanca îl ia în brațe și ținadu-i mânuța cu o mână, îl leagănă în ritmul vreunui cântec de danț, sau joacă chiar și ea cu copilul prin odae, cân­tând cântecul Dan-Dan:
 
Dan-Dan, la ușile toate
 
prin odăi să alergi
 
și să tai miei;
 
carnea-i dulce s-o mănânci
 
din-oase fluere să-ți faci,
 
să cânți, să salți, să joci,
 
seara acasă să vii
 
pe vecini să-i saluți,
 
părinții să-ți săruți.
 
Să cânți, să sai,săte plimbi,
 
hop, dop, copilașul meu.
 
Să salți puiule, Dan-Dan,
 
să crești și de-a gata să mănânci
 
să-ți bucuri părinții.
 
Viața-mi ți-o dau să mă săruți.
 
Luminătorului să te închini.
 
La patruzeci de zile după naștere, vine mania cu copi­lul la biserică; acolo în pridvor face patruzeci de plocoane, apoi este dusă la preot în biserică. După ce i-a citit sfintele molitfe, preotul ia pruncul în brațe, merge cu el la sfânta masă, făcând rugăciuni, și -apoi i-l dă mamei înapoi, de se întoarce cu el acasă.
 
Când copilul începe a se ridica singur din leagăn și a ședea, el este așezat întrun scaun pe rotițe, făcut anume în acest scop. Intrânsul copilul stă în picioruțe și nu poate să cadă, iar prin mișcările lui scaunul, este urnit din loc și astfel copilul începe a umbla,
 
Când copilul începe a ieși singur din casă și a merge
chiar pe uliță, se chiamă iar o bătrână, ca să-1 vrăjască, pen-
tru ca nu cumva cânii să-și ridice capul cătră el și să-1 spâne
cu lătratul lor. I
 
Formula descântecului obișnuit este:
 
Acesta-i un câne, nu-i cap,
 
piatra de moară în capul lui,
 
lacătul dracului pe gura lui.
 
Pentru a-și îndruma copiii la fapte bune, le place arme­nilor a se folosi de proverbe, pe care părinții și rudele le amestecă în vorbele lor cu copiii.
 
ICităm aice câteva din aceste proverbe armenești: înțeleptul e ca soarele, fiecare cuvânt al lui face soare; nătărăul e ca șerpele, care mereu rănește pe om.
 
Sânt oameni cari prețnesc cât o mie ; sânt oameni cari nu prețnesc nici cât unul; cela ce tace cât o mie, nu face nimic în ochii nătărăului.
 
Să nu calci legea; răsplata o vei avea de la Cel de sus.
 
Ziceau bătrânii: ce-i folosește negrului săpunul și nătă­răului sfatul.
 
Ce folosește lumina soarelui, ochilor orbului!
 
Fiecare om are grije, dar nu toate grijele-s la fel.
 
Omul nu știe grijile celuilalt; la miezul nopței el poftește la biserică.
 
Hoț a furat de la hoț; D-zeu a văzut și s’a minunat.
 
Eu îți spun: fiică; noră să urmeze.
 
Mai bine să cari pietre cu cel vrednic, decât să stai la masă cu cel nerod.
 
Mai bun e (mirele) cel văzut cu ochii, decât cel lăudat de oraș.
 
Mai bine să ai ceva și stricat, decât să nu ai de loc ce mânca.
 
Limba dulce scoate și șerpele din bortă; cea rea face să piară și șerpele.
 
Grijă de an, muncă de ceas.
 
Pune pe mama să-și laude fata.
 
Pânea caldă este de împrumut.
 
Oala mică, ciorba dulce.
 
Fiecare iubește pe cel ce-i samănă.
 
Mai bine zilele de Bobotează, decât cele de Vartevor. )
 
Cânele bătând aduce lupul.
 
Cel ce n’are bani în pungă, aibă miere în gură.
 
Omul cel viclean e ca samovarul: din gură-i curge miere, în inimiă are foc.
 
Ascultă mult, vorbește puțin.
 
Toiagul în mâna călătorului, pentru toate e bun.
 
 Zilele de Bobotează cresc; pentru aceia ele plac mult armenilor; cele de pe la Vartevor, care cade cam pe timpul dinaintea Schimbărei la față, încep să se tot scurteze, nu sânt pe placul lor.
 
III. Datine si obiceiuri la nuntă
 
»
 
înainte vreme armenii își căsătoriau copiii foarte de tineri. Fetele însă numai rar se arătau afară de casă; chiar nici la biserică nu puteau merge decât la anumite zile mari ca: Floriile, Buna-vestire, Sf. Măria și Vartevor, pentru ca să nu li se poată spune că esă spre a fi văzute. Erau oprite de a se întâlni cu tinerii, iar dacă tine ori li se îngădue aceasta, apoi bătrânele le dădeau de grijă ca ele să nu deie voe tinerilor nici să mi­roase florile cu care își împodobeau capul, pentru că, ziceau ele, de altminteri părul se vaînălbi și va cădea fără de vreme. Chiar la serbările zilelor onomastice, bărbații vizitau și firiti-seau pe cel cu patronul, de dimineață, după eșirea din biserică și se cinsteau cu cafele negre în ceste cu zarfuri de filigrană și cu ciubuce de iasomie și cireș din care beau tutun. Iar fe­meile se adunau deosebit dupâ prânz la firitismos. Și în biserică în timpul slujbei bărbații își au locul în partea dinainte,. iar femeile în partea dinapoi a bisericei, despărțiți unii de alții prin niște balustrade. Firivisirea sună: „zi mare, felicitare”.
 
Căsătoriile se întocmeau la armeni de cătră părinții tine­rilor; aceștia din urmă de cele mai multe ori, nici nu se cu­noșteau înainte de logodnă. Mama tânărului se înforma mai denainte cu deamănuntul, despre frumusețea, virtuțile casnice și mai hotărâtor despre averea fetei ochită ca noră.
 
înainte vreme era obiceiul ca mirele să răscumpere pe viitoarea soție,1 de la părinții ei, cu bani sau cu un număr oare care de oi. Miresei însă îi trimetea mirele deosebit un dar în bani sau juvaere, care se chiamă ieres-ciur (apă pentru obraz). Această sumă de răscumpărare cât și darul miresei, se hotă­rau cu prilejul logodnei.
 
Pentru a se încredința despre vrednicia miresei în ale gospodăriei, ea este cercetată până la nuntă, de cincisprezece sau douăzeci de ori, de cătră surorile mirelui. Ele puneau pe mireasă să spele, să coase la albituri, să diretice prin casă, să fiarbă, să coacă și altele. Faima miresei creștea cu cât acele vizite erau mai multe. După isprăvirea acestor cercetări, vii­toarele cumnate o duceau pe mireasă la baie, și apoi se făceau pregătirile de nuntă.
 
Cu șepte zile înainte de cununie, preotul, nunul, mirele, vizitează pe mireasă aducându-i daruri. In săptămâna dinain­tea cununiei se coc turtele de nuntă. Ele se numesc chuligea sau paciug, și sânt împodobite cu zaharicale în multe flori. Două crainice numite țenoch sau chemătoare, aduc miresei din acea turtă, precum și alte daruri. Ca dar de mulțăinire pentru mire, ele primesc de la mireasă alăniăi, mere și altele.
 
Sâmbătă seara înaintea cununiei, rudele vizitează pe mi­reasă și neamurile mirelui poftesc la nuntă pe acele ale miresei, și apoi în schimb cele de al doilea pe cele dintâi.
 
Mai înainte era obiceiul ca nunul să însoțească pe mire odată sau de două ori la baie, și apoi urma prânzul de baie.
 
Dar și mirele era supus, înainte de cununie, de cătră prieteni și rude unor cercetări și pentru a-1 încerca dacă e harnic și răbdător, ei îl însărcinau de obiceiu cu fel de fel de lucrări migăloase, pe care el trebuia să le săvârșască fără ca să câr­tească, înainte de cununie mirii sunt spovăduiți și împărtășiți.
 
Duminică dimineața preotul vestește nunta în biserică și poftește pe cei de față ca să-și facă felicitările. După slujbă cunoscuții și prietenii mirelui mergeau la casa acestuia și-1 firitiseau; unii îi aduceau și daruri, potrivit cu starea și averea lor.
 
După ce mirele îi cinstea și ospăta, ei mergeau la casa miresei ca s-o firitisească și pe dânsa. Aice druștele ori cava­lerii de onoare le opreau întrarea, până ce li se făgăduiau daruri.
 
Mirele trimete miresei peteală, vălul și alte daruri, precum și inelele de care vorbim mai jos, și care au fost legate cu funde, peteală și foi de mirtă, la peteală, o petrecere cu lăutari ce se face în ajunul nunței, în casa mirelui. Acele daruri în­soțite de turte, acadele și zaharicale, sunt așezate pe o tablă și duse la mireasă; deosebit mai dă mirele daruri părinților, fra­ților și surorilor miresei, pe tave acoperite cu testemele de matasă. Din partea miresei se trimet de asemenea buccele cu da­ruri mirelui, constând din cămeși, batiste de matasă etc. precum și părinților mirelui și nunilor mari.
 
Duminică sara urma ceremonia bărbieritului și tunderei mirelui, care toată vremea cât ține această operație, este înconjuratele tineri și fete, care joacă și cântă împrejurul lui,
 
Acest cântec sună astfel:
 
Vin’ de șezi, fârtate împărate,
 
să-ți slăvim capul tău împodobit,
 
și să-ți spunem că ți-i părul netezit
 
de asemenea cu sârma.
 
Fața ta frumoasă
 
samănă cu fața lunei;
 
ochii tăi aprinși
 
sunt ca valul cei de foc;
 
dinții tăi frumoși
 
sunt ca șirul de mărgăritare;
 
făptura ta cea chipeșă
 
e ca o platană.
 
După aceasta urmează ceremonia obositoare a învesmântărei mirelui.
 
Mai de mult mirele era încins cu o sabie, în semn că, pe cât ține nunta, el este împărat cu putere nemărginită asupra miresei sale. Cu privire la aceasta este și zicătoarea: „trei zile împărat și patruzeci de ani rândaș”.
 
La ceremonia învesmântărei vin lăutari, tocmiți de cătră mire, pentru toată vremea cât ține nunta; ei cântă un anumit cântec vechi, care pare a fi o gavotă sau un menuet antic, și se cheamă „cântecul cununiei”.
 
La armenii mai cuprinși era obiceiul ca mirele să facă nuntașilor, mai cu seamă rudelor, dar de inele de aur cu ini­țialele mirilor și veleatul cununiei. Inelele legate cu funde de matasă albă, mirtă și peteală, se atârnau de cătră druște (D-re de onoare) la pieptul nuntașilor» Există medalii de aur, ale căror inscripții și embleme arată că au fost bătute în amintirea unei cununii.
 
După învesmântare, mirele însoțit de nuna mare și de nuntași, se duce la casa miresei, care este ținută ascunsă de cătră cei din casă, și nu esă la iveală de cât după ce li s-a înmânat un dar.
 
Asemenea când este a se scoate lada cea împodobită cu flori, de Brașov, în care este așezată zestrea miresei, pentru a fi dusă la casa mirelui, copiii din casa miresei se așazăpe ea, și nu o dau până ce nu primesc un dar.
 
De oare ce du mini cele sânt închinate în numele Domnului cununiile de demult nu erau ertate în această zi; ele se să-
 
Qorovei — Șezătoarea, XII, 2B
 
vârșeau, cel mai degrabă, după miezul nopței. Asemenea nu puteau și nu pot nici azi avea loc în zi de mercuri sau vineri, fiind zile de post.
 
După miezul nopții, sau luni dimineață, toată nunta merge la biserică unde preotul cunună pe miri. La săvârșirea tainei cununiei, preotul pune în jurul gâtului mirilor sfori de matasă roșie și verde pe care le leagă cruciș cu ceară deasupra peptului și nu-i desleagă de cât la trei zile după cununie, sau cel mult adoua zi, făcând rugăciuni și deslegându-i astfel de juruința castităței.
 
Cu cununiile pe cap, însoțiți de nuni cu faclele aprinse, ei se duc acasă, și acolo îi primește mama mirelui, cu o far­furie plină de bucate într’o mână, și cu băutură în cealaltă. Alăturea este o bătrână care tine în mână un taler cu miere în care își moaie degetele și apoi atinge buzele mirelui și ale miresei, urându-le să aibă vorba și viață dulce ca mierea.
 
Mirii nu se cade nici să-și scoată cununiile de pe cap, nici să se îmbrățișeze, până nu vine preotul cu nunul să le scoată cununiile, și astfel îi desleagă.
 
In clipa când mireasa dă să treacă pragul casei mirelui, mama acestuia îi spune șoptind următoarele cuvinte: „eu sânt fer, eu sânt oțel”, dând să înțeleagă miresei că și pe viitor tot ea are să fie stăpâna casei, și că nora va trebui să-i dea as­cultare. Atunci nora îi sărută mâna și-i răspunde, tot pe șoapte, la rândul ei: „stai să întru în casă, și ai să te încredințezi că eu voiu muia ferul și oțelul”, vestind astfel pe soacră că de la întrarea ei în casă va înceta stăpânirea soacrei, și ea are să ieie conducerea casei.
 
Nuntașii mai tineri iau câte odată prilej din aceasta de a spune soacrei următoarele versuri, pentru a-i da să înțeleagă că de acuma înainte tânăra femeie va face totul în casă, iar ea este de prisos:
 
Uite tu mamă de craiu,
 
privește ce ți-am adus!
 
Ți-am adus cine să-ți coase cornândul,
 
țiam adus cine să-ți cânte de jale la moarte
 
Apoi urmează veselia, care după mijloacele mirelui, ține câte odată și până a doua zi.
 
La cincisprezece zile după nuntă, vine mirele în vizită
 
 
la socrii săi, vizită ce-i se zice „de cale primară” cu care prilej mai de mult se obișnuiau anumite clatine orientale, relative la faptul că ea a fost aflată fecioară La o lună de la nuntă, părinții mirelui poftesc pe noră și alți cunoscuți la masă, și cu aceasta se încheie ciclul ser­bărilor de nuntă.
 
Astăzi însă nu se mai observă aceste ceremonii, și în Bucovina ca și în România ele s-au apropiat de obiceiurile românilor, și datinele s-au contopit cu cele românești.
 
Viața căsniciei la armeni putea fi arătată ca pildă. Nu se pomenea la ei de divorț, cu atât mai puțin că biserica lor nici nu îngăduie despărțănia.
 
Copiii dau părinților cinstea cea mai desăvârșită și nu calcă nici odată porunca tatălui.
 
Simțul familial este deosebit de puternic la armeni; între copii, fiul cel în tăi născut este viitorul moștenitor al autorităței părintelui, și ceilalți frați îi datoresc ascultare, și surorile îl slujesc. Dacă moare tatul familiei, odată cu autoritatea lui, trece asupra fiului celui mai mare și toate îndatoririle părin­telui față de mamă, de frați și de surori, de a căror creștere, înzestrare și căsătorie se îngrijește el mai înainte chiar de cât de a sa proprie. Numeroasele epitafe de pe mormintele lor, vădesc în chip foarte înduioșător, acel adânc simț de familie ce leagă pe membrii unei case între ei.
 
IV. Datine și obiceiuri la înmormântare
 
Când moare un armean, rudele, cunoscuții și vecinii se adună la casa acestuia ca să mângăe familia defunctului. Aceasta însă se vaită necontenit și plânge pe mort, ba chiar se obișnuește a se tocmi femei pentru jălit, care sânt bine plătite, pentru a-1 plânge, câtă vreme el stă expus în casă, și pe tot drumul până la groapă.
 
Mortul este pus într’un scriu împodobit cu flori, după ce i s’a pus în mână o cruce de ceară și o monetă de argint.
 
In vremile mai de de mult, jălaniile și planșetele după mort, de cătră membrii familiei, erau însoțite de țipete necon­tenite, de izbituri cu pumnii în cap, în pept, în obraz, de smulgerea părului, etc. Acestea întrecură într’atât ori ce măsură încât biserica armeană a fost nevoită să intervie și să le oprească prin amenințări de excomunicare, care au” fost prevăzute în anumite canoane.
 
După ce s’au făcut toate pregătirile pentru înmormântare, sicriul cu mortul este scos din casă și pus pe năsălie. Con­voiul, însoțit de unul sau mai mulți preoți, și desfășurându-se cât se poate mai multă pompă bisericească, merge însoțit de întreg poporul enoriei, la biserică; acolo se dă mortului bine­cuvântarea, și apoi este dus la cimitir.
 
In drumul spre biserică și cimitir, năsălia este dusă cu schimbul pe umerii rudelor și cunoscuților, și mortul este plâns tot timpul de plângătoare, de mama sau de soacra sa. Iată și un cântec de jale improvizat de o plângătoare la coștiugul unui tânăr:
 
Feciorul tău n’a murit, nu;
 
el s’a coborât în grădina cea din vale,
 
a cules trandafiri, i-a pus în păr,
 
și al lor miros 1-a cufundat în somn adânc.
 
După ce coștiugul cu mortul a fost coborât în groapă, preotul aruncă puțină țărnă deasupra, și pecetluește groapa, rostind următoarele cuvinte: „Mormântul și osemintele lui (cutare se binecuvîntează, și se pecetluește în numele tatălui și al fiului, și al sfântului Duh”; aceasta se rostește la capul mortului, și apoi se mai spune odată și la picioarele lui. Apoi preotul se întoarce cu fața spre miazăzi și spune aceiași for­mulă adăugând: „neatinsă va rămânea pecetea de pe mormântul defunctului, până la a doua înviere a lui Hristos, care cu ve­nirea lui are să-i aducă veșnica fericire”. Apoi preotul spune formula cu acelaș adaus,întorcându-se cu fața spre miazănoapte.
 
După înmormântare, toți participanții împreună și cu pre­otul, se întorc la casa mortului. Acolo este așezat la întrare un lighian, și dintr’un ulcior cu apă se toarnă de cătră un slujitor apă pe manele fiecăruia, cum sosește; apoi își șterge manele cu un prosop, de țărna ce a aruncat-o pe coștiug, și în urmă intră în casă. Aice preotul și cei de față rnângăe pe familie pentru pierderea suferită. După asta cu toții iau prânzul pentru sufletul mortului, pe când în aceiaș vreme se ospătează și săracii. Amintim aice un proverb armenesc : „inimei arse> rnăngăierea-i fleac”; în original cu o expresie și mai drastică, după obiceiul oriental.
 
A doua zi dimineață familia cea mai apropiată merge cu preotul și dascălii la cimitir, de sfințește mormântul. I La patruzeci de zile se mai face încă odată sfințirea mormântului, și totodată se trimetela toate rudele-și la săraci colaci și corabiele, etc. în pomenirea defunctului.
 
Cu aceasta se sfârșește ceremonialul mortuar. O des-gropare a osemintelor nu se mai pomenește la ei.
 
In toți anii însă, la onomastica defunctului, se repetă sfințirea mormântului cu pompa obișnuită, împărțindu-se întru amintirea lui, lumânări de ceară ce se aprind în biserică.”
 
Văduva își jălește soțul vreme de un an de zile. De obiceiu în tot restul vieții, ea nu mai îmbracă decât haine negre, afară numai dacă s’ar mărita.
 
Armenii nu obișnuesc să-și îngroape morții în ziua de luni, crezând că dacă ar face-o, apoi ar trebui să urmeze în toate zilele săptămânei aceleia, una sau mai multe înmormântări.
 
In ajunul anului nou era datina de a se pune într’oodae izolată, de obiceiu în săhăniș, pe o masă, o pătură de fân, deasupra o față de masă și pe ea mici farfurii cu feluritele mâncări ce se obișnuesc la această dată: cozonaci de post, grâu fiert cu miere și mac (cuchia, pe ungurește) aluat subțire cu miere și mac, ce-i zic hlos, etc. Acestea rămâneau toată noaptea acolo, pentru duhurile strămoșilor și a celor repausați. Acelaș obicei de bobotează amintește nașterea lui Isus în easla cu fîn.
 
In ajunul anului nou, copiii de școală umblă pe la case felicitând cu următoarele versuri:
 
Toc, toc, firitisim anul nou cu veselie, cu inima veselă, la mulți ani!
 
In schimb li se dă nuci, alune, riohod, smochine, stafide, etc. Cincizeci de zile de la Paști, femeile armene lasă joile seara de la asfințitul soarelui orice treabă, pentru ca trupul să nu li se înțepenească; iar bărbații nu lucrează toată ziua în acele joi, pentru ca ogoarele să le fie ferite de grindină.
 
După asfințitul soarelui, nu se cade să se lepede afară măturătura din casă. Dacă cade vreo farmătură de pane la pământ, se ridică și se sărută; nu se cade să fie călcată în picioare. Pâinea-ce se oferă ca dar, nu se refuză nici odată.
 
Când bărbatul pleacă în călătorie, soția sau mama îl însoțește la poartă, aruncând pe el o fărmătură de pâne și petrecându-1 cu ochii, și făcând rugăciuni pentru el și isbânda lui, până ce el dispare din viderea ei.
 
Ca principiu economic ei au proverbul despre pâne, etc: „multul se trece, puținul ajunge”.
 
Când se pun iarna lemne pe foc în sobă, nu. se cade a se lasa nici odată un singur lemn fără de soț, afară.
 
La armeni este o legendă, după care ei ar fi fost bine­cuvântați de Grigore Iluminatorul, ca la ziua Judecatei celei din urmă, să nu se mai afle nici un armean în viață pe pământ, pentru a nu îndura grozăviile acelor cateclisme de la sfârșitul lumei.
 
Ca închiere, și probă al adâncului simț de familie, ce-i leagă, dăm aici și un epitaf de pe un mormânt:
 
„Venii, văzui, lăsăi, plecai. Jupâneasa Ana, născută în Camenița, fiica Iui Grigore deBohdanowicz, și soția lui Varteres Misir. Pe tine, Doamne Dumnezeule, în veci țărna mormântului fărde glas te binecuvintează, căci pe această lume mi-ai lăsat un întreg neam iubit: pe soțul meu Varteres Misir și copiii cei născuți din trupul meu. Cu plânsul lor multm’au jălit, și în acest mormânt m’au acoperit. Dăruește-li, Doamne, viață lungă, ca neîncetat să mă pomenească. Adu-ți aminte de mine Doamne, când voi veni întru împărăția ta.—1840, dechembrie în 15. Botoșani”. (Iorga, Inscripții botoșânene, după traducerea părintelui Pavel Iacobeanu/
 
Petrele tumulare în chip de plăci mari de marmoră, ce se aduceau de pe la 1800 încoace din Constantinopole, sculp­tate și împodobite cu arabescuri și inscripții necrologice, aveau și câte două scobituri în chip de inimă, ochi sau scoice, menite a aduna în ele apa de ploaie pentru păsările cerului, ceia ce denotă un gingaș simț pentru animale, la orientali.
 
V. Datine și credințe religioase
 
Este știut că armenii orientali sânt priviți ca adepții în-vățăturei lui Eutychie, și li se impută că nu ar crede în cele două naturi, cea Dumnezească și cea omenească a lui Hristos, și că resping hotărârile sinodului Chalcedonic (al IV-lea ecume­nic) din anul 451, care a statornicit dogma despre cele două naturi a lui Hristos.
 
Dacă ei nu recunosc sinodul Chalcedonic, este însă numai din pricină că ei n’au priceput acea dogmă, din cauză că lipsește, în limba armeană, criteriul deosebirei între fysis — natura, ousia — substanța și hypostasis — persoană; așa că, Grecii când spuneau că Isus are două fysîs, armenii, neavând echivalentele acestor termine deosebite, au înțeles că aceasta vrea să zică două hypostasis — persoane, pentru care cuvânt ei susțin că Hristos este o singură persoană.
 
Astăzi însă biserica lor recunoaște dogma celor două naturi, ceia ce reiese din versul cântat asupra suliței care a străpuns coasta lui Isus : „bucură-te floare cântată pretutindene, care ești udată de sângele Domnului nostru Isus, și ai zmult din rădăcină toate relele și toate păcatele. Prin tine ni s’a a-rătat cel de pe cruce, ca om și ca Dumnezeu adevărat și viu”.
 
Așișdereabiserica lor osândește pe Eutychie și pe ucenicii lui, și-i numără între eretici. Dar și altmintrelea ea recunoaște toate soboarele ecumenice, afară de cel al patrulea, la care n’au putut lua parte din pricina războaelor ce se dădeau tocmai pe vremea aceia la granițele lor, precum o mărturisește Katholigosul armean Ion la 1848, într’o epistolă cătră împăratul Niculai.
 
Liturghia armenilor orientali sau gregoriani, este foarte veche, și complectată de Grigore Iluminatorul, creștinitorul lor. Ei se folosesc și azi încă de ea, după ce a mai fost revizuită de cătră patriarchii lor Sahag (Isaak), Mezroh, Chind și Ion Mantaguni. Ea se aseamănă mult cu liturghiile ortodoxe ale sf.Vasile și Ion. Simbolul crezului este acelaș ca și la ortodocși, fără filioque dar el are cfiteva mici adaosuri și omisiuni, de altfel fără însemnătate. Sfânta Măria, căreia ei închină un cult deosebit, a rămas după ei pururea fecioară, însă n’afost slobodă de păcatul strămoșesc. Asemenea au și ei, ca și ortodocșii, cele șepte taine, dar nu admit botezul de nevoie. Precistania se dă mirenilor în amândouă chipurile: pâne nedospită (azimă) și vin alb sau roșu, neamestecat cu apă. Aceasta însă numai în urma mărturisirei păcatelor; de această spovedanie sânt scutițiți numai copiii mai mici de șepte ani. Pocăința se îndeplinește prin posturi, pocloane și rugăciuni. Grijania cu mir la armeni nu se dă niciodată mirenilor, nici copiilor la botez după cum s’a susținut de cătră teologii apuseni, ci numai pre­oților, la boală grea sau pe patul morței. Mireanului se citesc numai de cătră preot rugăciunile agonizanților, după ce s’au spovăduit și împărtășit, fără însă a fi unși cu sf. mir. Untdelemn obișnuit nu se sfințește nici odată la armeni.
 
Nafura la armeni este de 2 feluri: fie ca pasca ovreiască, cu deosebire că este proaspătă și moale, fie ca hostia catoli­că, făcută însă din aluat nedospit, cu tiparul lui Isus pe cruce pe ea; cea dintâi este tăiată în romburi, cea de a doua este rotundă ca un disc.
 
Preoții se hirotonisesc prin ungerea cu sf. mir; atunci ei își schimbă adeseori numele, luând pe acel al nașului adhoc. Armenii nu cred în purgatoriu, și nu recunosc indulgențele catolice, dar citesc liturghii pentru sufletul morților și fac ru­găciuni pentru iertarea păcatelor acestora.
 
Ei țin sărbătorile cele mari ca și ortodocșii, cu deosebire că Nașterea lui Isus o serbează odată cu Bobotează, după datinele bisericei creștine primitive; de aceia li se și zice armeni fără Crăciun, deși ei au avut un preot ce se numia Crăciun. Iar sărbătorile mai mari, le prăznuesc ca duminicile cele mai apropiate dinaintea sau în urma datei când o serbează ortodocșii. Sărbătorile sfinților mai mici sânt așezate în zilele de Sâmbătă, sau Luni și Marți, pentru a nu se întrerupe munca în cursul săptămânei.
 
După un obiceiu străvechi păgân, la anumite sărbători ei taie vite sau oi, și împărțesc carnea la săraci. Această datină a fost menținută de preoți, deoarece pielea și grăsimea jertfelor era a lor. Banii de cheltuială pentru procurarea vitelor și a pânei (pide — pită), se adună de la enoriași prin liste de sub­scripții; unele familii au juruință de a da vite întregi în acest scop. Aceste jertfe numite madah se fac: 1) de Sf. Măria la
 
Haciugadar, foastă mănăstire de maice, de lângă Suceava; 2) de Sf. Iacob pentru ferirea de boli, la biserica Sf. Cruce din Suceava și la Adormirea din Botoșani; 3) se taie miei deSf. Auxentie la Zamka, foastă mănăstire de călugări și episcopie armenească, lângă Suceava, în amintirea restituirei acestei bi-serici-cetate, întărită de Sobieski în timpul ocupațiunei Po­lonilor, de cătră guvernul austriac la 1827, dată până la care servea de magazie de muniții; 4) de Ispas la Gura-Humora, și 5) de Sf. Ioacliim și Ana, de cătră familia Prunkul, tot la Haciugadar. De „vartevor” familia Kapri dă de slujbă la Haciugadar.
 
La această ocazie se fierbe carnea în cazane mari și se mănâncă zupa (hurbâ) și carnea la masă în chilia bisericei. I Datine analoage se văd însă și la hramurile bisericelor ortodoxe de prin Baia, Rădășeni, Rotopănești, etc. de prin aproprierea Sucevei. Și acolo se taie miei etc. și se fierb mân­cări multe, de se ospătează credincioșii adunați la hram.
 
Armenii postesc mercurea și vinerea, și mai au urmă­toarele posturi, care la un loc alcătuesc 189 zile de post peste an: 1) Șepte zile înaintea nașterei lui Isus-(Zânunt-bas) ;
 
2) Șepte săptămâni înainte de Paști (Zadig-Haruthiun), numit mez-bas sau postul mare. — Aice este de amintit că armenii în ajunul Bobotezei (Nașterei lui Isus) și în sâmbăta Pastelor nu mânăncă toată ziua de loc (zum); iar după ce se întorc de la biserică cu lumânările Invierei aprinse, precum și după liturghia din seara ajunului Bobotezei, mânăncă frupt alb. Această masă, cu borș de pește, plăcinte, ouă roșii, pască etc. se chiamă hăium sau zerakaluis;
 
3) Șepte zile înainte de Vartevor; aceasta este o mare serbare, zisă a rozelor (vartenik) ce a luat locul unor serbări păgâne în onoarea zânei Anaitis — Anahid, Nanaesau Venere ale armenilor;
 
4) Șepte zile înainte de înălțarea Crucei (Verazum surp-chaci) numit chaci-bas;
 
5) Șepte zile înainte de Adormirea Maicei Domnului
(Verazum asdvazazui) — Aice amintim că înainte de ziua
Crucei și de Sf. Măria se țin denii, ca și în fiecare seară din
săptămâna Patimelor;
 
6) Șepte zile înainte de Sf. Iacob de Nisibis, sfânt care
 
 
ferește de boli, dar în preajma zilei căruia se întâmplă se zice cele mai multe decese la armeni;
 
7) Postul de șepte zile orânduit de Sf. Grigore Iluminatorul
(Lusavorici) în amintirea creștinărei armenilor, post ce se ține
înainte de postul mare, și se numește araciavork-bas, adică
postul antemergător. Din această denumire a acestui post, care
nu se găsește în biserica ortodoxă, grecii, cari s’au aflat într’o
lungă și pătimașă ceartă religioasă cu armenii, au făcut acel
artăbur cu cunoscuta-i legendă obscenă, despre origina căreia
episcopul Melhisedek, în Cronica Romanului, I, 33 și Hasdeu
în Istoria tolerantei religioase în România (1869), în capitolul
despre ritul armean, au dat cele mai competinte și mai ample
lămuriri. De la greci, această calomnioasă năpăstuire a trecut
la slavoni și de la aceștia la români, care de altfel numai de
intoleranță nu pot fi învinuiți;
 
8) Șepte zile înainte de ziua Sf. Grigore Iluminatorul;
 
9) Șepte zile înainte de Sf. Ilie;
 
10) Zece zile înainte de arătarea crucei pe muntele Varac
din Armenia mare; •
 
11) Șepte zile înainte de Sf. Sergie (Sarkis) zis hisnagati.
Vesmintele sacerdotale ale preoților armeni sânt la fel cu
 
acele ale ortodocșilor; doar numai că episcopii lor, numiți variabed, nu poartă sacos cala ortodocși, ci filon, ca și preoții, 7%zurcear, și la 1181 au adoptat tiara romană, spre deosebire de arhimandriții și preoțit lor, cari poartă la slujbă mitra epis-copilor ortodocși și căreia îi zice saghavad.
 
Preotul zis derder, mai poartă la slujbă și un guler zis vagas, care are pe el lucrați în fir 12 apostoli. In altar el poartă papuci, dar înaintea cântărei Trisagionului scoate pa­pucii, rămăind numai în colții ni, și scoate mitra de pe cap.
 
Clerul armean poartă părul și barba lungă, și aceleași vesminte ca și clerul ortodox. Preotul (cahanâ) nu cântă în cor, decât îmbrăcat cu filonul negru; o manta albastră este cea întăi, o cruce de aur cu lanț de aur, la piept, a doua, un potcap cu scufie violetă, zisă thasag, a treia și cea mai înaltă dis­tincție dată preotului de cătră arhiepiscop, cu învoirea catho-licosuluh
 
Bisericele armene nu se deosebesc, în stilul lor, de cele ortodoxe, și nu au orgă. Altarul care este cu un metru mai nalt decât restul bisericei, este îndreptat cătră Răsărit. Cata. peteazrna este așezată deasupra altarului, și are în amândouă laturile câte o ușă. O perdea mare îl despărțește de biserică în timpul slujbei, în momentul când se tace jertfa cea de taină precum și pe tot timpul postului mare. Pe podelele bisericei sânt așternute rogojini și covoare orientale.
 
Preotul care vra să slujască, trebue să doarmă nopțile săptămânei ce precedă, sau în pridvor sau în chiliile bisericei.
 
Armenii primesc sfântul mir de la catlioligosul lor, care este capul suprem al bisericei armene ortodoxe și-și are sediul la Ecimiaziu {unulnăscut) mănăstire din veacul IV din Asia mică rusească. Sfântul mir se face odată la șepte ani, cu mari ce­remonii, fierbându-se în untdelemn felurite flori și plante mirosi­toare, și de acolo se trimete la toate bisericele gregoriene de pe glob.
 
Ca în toate orașele așa bunăoară și la Suceava ei au eforia lor, zisă Mulevelle (?) sau Hokapartuthfun, compusă din 12 membri, aleși pe 3 ani de cătră popor, din cari 5 alcătuiesc comitetul activ, iar ceilalți sânt suplimentari. Ei îngrijesc de administrația și întreținerea bisericelor, de școală, de dascăli, pot suspenda din funcție pe preoți, propun candidații la preoție, etc, și depun la 3 ani socotelile.
 
Candidatul la preoție își face la Constantinopol învățătura în dogmele și ritualile armene, și tot acolo este hirotonisit de cătră Arhiepiscop. După hirotonisire stă 40 de zile în posturi și clausură severă pe lângă biserica mitropolitană de acolo, în rugăciuni și îndelitniciri duhovnicești, și abia apoi poate veni să-și primească parohia pe samă.
 
In Suceava ei au o școală cu 2 clase primare, sub patro­najul Sf. Grigore,într’o clădire din curtea bisericei, cu inscripția: „Această școală cu toate ale ei, a fost zidită întru slava Domnului din propriile mijloace ale națiunei armene, în credința Ilumi­natorului, spre folosința tineretului armean din orașul Suceava în anul 1824 după Hristos și 1273, după era armeană.”
 
Această eră datează de la 551, de la conciliul de Twin.
 
Mai de demult era o școală armeană la cetățuia Zamka, sub direcția călugărilor de acolo.
 
Ori unde sânt armeni, școala este condusă de preot, care este și catihetul ei; în România și Suceava au însă un director deosebit. In ea se învață, pe lângă obiectele cerute de școala primară, limba armeană și cântecul bisericesc, care este cu totul oriental. Armenii sunt foarte dornici de cultura occidentală.
 
întreținerea preoților, cari primesc pentru săvârșirea sluj­belor lor religioase, de la enoriașii bogați, o plată bună, deși nu sânt taxe hotărâte, — apoi a dascălilor, a bisericelor și școalelor, se face din venitul chiriei acaretelor bisericei, din liastelutiun, învoială ce se ia de la tinerii ce vor să se căsă­torească, de la familia celor ce urmează a fi înmormântați, etc, și din darurile credincioșilor. Biserica din Botoșani are, pe lângă acarete în oraș, moșia Lipani-Bivolile din jud. Dorohoi.
 
Biserica, școala și ajutorarea săracilor a fost grija de că­petenie a armenilor pribegiți în țările străine. Pe lângă epi-tropiile oficiale respective, însărcinate cu aceasta, ființau în diferitele orașe, în acest scop, încă deosebite asociații ale ti­neretului armean, numite brastava de la bratstwo, slavonul frăție, cu statute întărite de cătră katholigosul lor.
 
Despre acestea vezi Statutele asociațiunei minorilor din Suceava,m „Revista pentru Istorie, Archeologie și Filologie” București, 1902, precum și Statutele breslelor tinerilor boto-șăneni, ieșeni și romașcani în „Arhiva” din lași, 1896 noembre. Iar despre rolul armenilor întrecutul țarilor române: Armenii ca întemeietori de orașe în partea de Răsării a Europei, în „Revista pentru Istorie, etc/4, 1909.
 
[1]Menționatul este Grigore Iluminatorul (Kricor Lusavorici) care a creștinit pe armeni. A fost patriahul lor și li-a complectat leturghia.
 
Nu exista nici un comentariu la acest articol.
Cauta in site
Coperta creative society