-Datinile, Obiceiurile şi Credinţele Armenilor

Din Ţările Române

 

după lucrările părintelui Dimitrie Dan

 

Traduse şi amplificate

 

de

 

GRlGORE GOILAV

 

(Extras din „Şezătoarea”,: vol. XII.)

 

FOLTICENI

 

TIPOGRAFIA „GUTENBERG” J. BENDIT

 

1911

 

Datinele, obiceiurile si credinţele Armenilor din tarile române

 

După lucrările lui Dimitrie Dan, traduse şi amplificate

 

de Grigore Goilav )

 

I. Datine şi obiceiuri profane ale armenilor

 

Armenii se numesc ei însăşi: „Hai”, şi se deosebesc la făptură prin trăsături mari, ochii mai totdeauna negri, mari şi scânteitori, părul negru îmbelşugat şi o faţă mai mult palidă şi smadă. Se găsesc, însă mai rari, şi oameni bălani cu ochi albaştri. Ei au statura mijlocie şi trupul chipeş şi bine clădit; foarte rar se găsesc între ei stricaţi de vărsat. Se zice că al­toirea cu vărsat bunde la copii ar fi fost Introdusă în Europa de cătră dânşii.

 

Ei se deosebeau prin simplitatea traiului, a locuinţei, îmbrăcămintei şi mâncărei; prin sobrietate — căci un armean beat este un lucru din cale afară rar —, prin cumpătare, castitate; ţin foarte sus ospitalitatea, şi au un dar pronunţat pentru negoţ; au mult. duh şi sânt vorbăreţi.

 

Deşi alcătuiesc un neam deosebit şi bine caracterizat, sânt totuşi foarte prietenoşi în contactul cu cei de alte neamuri sau religiuni. De multe ori se şi încuscresc cu aceştia prin căsătorii, deşi preferă a rămânea între ei.

 

Această convieţuire reese din faptul că încă în timpurile vechi, armeni bogaţi au dăruit moşii şi sate, precum şi case

 

 Vezi: „Die orientalischen Armeniei in der Bukowina”, de D. Dan, preot cooperator la lujineţ. Czernowitz, 1890; „Glaube und Gebraiiche der Armeniei bei der Geburt, Hochzeit und Beerdigung”, Demeter Dan, Exarch und Pfarrer in Straja. Auszug aus dem Uf. Hefte des X. Jahrganges der Zeit-schrift fur Oesterr. Volskskunde”. — Monofizitismul Li biserica armeană-orientală, Cernăuţi, 1902, pag. 4. — „Die Armenier” in „Oesterreich in Wort und Bild”, 1899, de D, Dan. — „Cele patru evanghelii armene14, Cernăuţi, 1896, de D. Dan. — „Minas Tokatţian: Die Verfolgung der Armenier” 1894, de D. Dan (Aceasta din urmă şi în traducere română după originalul armean, de Grigore Buicli.)

 

Gorovei — Şezătoarea, XII, 1.

 

de ale lor din oraşul Sucevei, mănăstirilor ortodoxe din Moldova cum e cazul cu armeanul Kămârzan, care la 1448 lasă casa sa din Suceava mănăstirei Moldoviţa, iar Ion Armenciu lasă jumătate din moşia sa Ostăpcana din judeţul laşi, la 1483, aceleiaşi mănăstiri.

 

Ca dovadă de conveţuirea strânsă dintre armeni şi ro­mâni, în trecut, Hasdeu mai citează, chiar în muzica lor un danţ al breslaşilor armeni din Botoşani zis şi „blănăreasca” ce se juca de armeni şi români; apoi o serie de cuvinte ro­mâneşti intrate în uzul limbei armeneşti, precum şi faptul că aproape toate numele de familii la armeni, sânt denumiri sau porecle româneşti. Aceste liste de cuvinte s-ar putea prelungi la infinit; din unele din aceste denumiri însă rezultă indicii semnificative cu privire la istoria şidatinele lor. De asemenea o sumă de cuvinte tătărăşti şi ungureşti, dar mai cu samă multe cuvinte leşeşti din limba vorbită odinioară de armenii din România, sânt jaloanele pribegiilor lor îndelungate.

 

In vremile mai de demult armenii deosebeau între ei trei clase sau ranguri, pe care puteau să le dobândească prin cinste, muncă şi avere; cei de gradul în tăi se numeau „Der”, adică domn; cei din al doilea „Baron”, denumire feodală rămasă la ei din timpul cruciadelor, şi cei de rangul al treilea, şi cel mai înalt, se întitulau „Amir”, adică principe.

 

In patria lor armenii cultivau ştiinţele, matematicele, filosofia şi artele, arhitectura, sculptura şi pictura; dar după imigrarea lor în Europa se îndeletniceau cu meserii şi negoţ: tă-băcărie, cojocărie etc. negoţul oriental foarte mănos de covoare, pielării de safian şi cordovan, băcănii sau mirodenii, mosc, bisam, icre, morun, vinaţuri, cai, arme, ş. c. 1. De multe ori pentru cunoştinţele lor în limbile Răsăritului, au funcţii de dragomani sau tălmaci. De asemenea ei erau mijlocitorii întregului negoţ între Polonia, Ungaria şi Moldova; din Ungaria aduceau curălărie albă şi roşie, cergi de cai şi lăzi înflorite de Braşov; şi cu aceste negoţuri armenii din Suceava se în­deletniceau încă nu de mult, deşi pe o scară mai puţin întinsă. Cei bogaţi se îndeletniceau şi cu împrumutare de bani cu dobândă.

 

Călătoriile lor de negoţ le făceau după obiceiul răsăritean în caravane, care erau călăuzite de un caravan-başa.

 

Aceste călătorii înspre Orientul depărtat sau în alte ţări, nu se făceau, însă în trăsuri comode, ci călare pe cai, cu arme bune la brâu şi cu nişte desagi umpluţi bine cu merinde şi cu schimburi.

 

Aice trebue să menţionăm, că armenii cei bogaţi ca şi românii mai cu vază — la sărbătorile mari nu ieşau la plim­bare, ca astăzi, în trăsuri închise, ci călare pe frumoşi cai arăpeşti.

 

Hasdeu citează, în sprijinul faptului că armean ajun­sese a fi sinonim cu neguţător, doinele, care cântă:

 

De n’ar fi armean ca şatră n’ai videa fată gătată

 

(larnic-Bărsan, 424)

 

şi doina „Voinicii Bucovei”:

 

Iar cura a ‘nverzi pe-afară, vom ieşi la codru iară, în capătul lanului în calea armeanului.

 

(Alexandri^ Poes. pop. 2, 316.)

 

Armenii se mai îndeletniciau cu căsăpia şi cârnaţăria, producând cârnaţi uscaţi, tari şi afumaţi, din carne de oaie şi de vită, numiţi după forma lor ghidam sau sugiuc şi răşchig sau potcoave. Apoi le mai plăcea carne de vită şi oaie afu­mată, pe care o numesc bujiniţă sau pastrama, pe turceşte aleuhd, pe leşeşte cozina, când era carne de capră (koza).— Aveau şi alte felurite cărnuri conservate, în salamură, murate etc. Erau împinşi la pregătirea unor asemenea conserve prin desile prigoniri; pentru a avea în pribegiile lor mâncări de carne, erau siliţi să săreze, să usuce şi să afume carnea, ca să nu se strice. Se pricepeau şi la fabricaţiunea de lumâ­nări şi săpun din grăsimea vitelor tăiate în sahanalele (abatoriile) lor; şi la munca aceasta le veni au în ajutor şi femeile lor.

 

In timpurile din urmă ei se îndeletniceau numai cu agri­cultura, creşterea vitelor, transportarea boilor la Viena, cu tăerea feluritelor soiuri de vite, cu fabricarea de brânzeturi (cum e caşcavalul), cu negoţul de lână. Insă ei scapă tot mai mult din mână toate ramurile de negoţ, înlăturaţi fiind de cătră ovrei, cari sunt tot mai numeroşi şi lucrează în asociaţie şi cu capitaluri mai. mari. Nu puţin contribue la aceasta şi viaţa mai rafinată ce o duc în urma culturei şi creşterei mai alese, precum şi teama de cheltueli urieşe şi de trudele care sunt legate de negoţ. Cu toate acestea încă şi astăzi aproape o treime din marea proprietate particulară a Bucovinei se găseşte în manele armenilor, de altfel foarte dornici de cul­tura occidentală.

 

Obiceiul care-1 aveau armenii cu prilejul facerei unei negustorii, adică de a strânge aproape cu sila mâna vânză­torului sau cumpărătorului, şi a-i bate în palmă, pentru a-şi câştiga prin aceasta bunăvoinţa muşteriului, s’a păstrat până în ziua de azi, şi la celealte popoare şi mai cu seamă la românii din Bucovina, ca o amintire din vremurile când armenii aveau în manele lor întreg comerţul ţărei.

 

Locuinţele ca şi uliţele mahalalelor lor, sânt curăţele, de obiceiu încăpătoare şi sânt pe dinlăuntru foarte îndemănatec îmbrăcate, după obiceiul oriental, cu lungi divanuri, dar şi cu mobile de moda nouă. Casele lor, ridicate sus deasupra pământului pe o temelie aproape pătrată, sânt destul de nalte de obicei aşezate în mijlocul curţei, cu acopereminte ascuţite şi poncişe, şi după stilul moldovenesc, cu un cerdac de lemn care merge jur împrejurul casei, şi sânt înzestrate întotdeauna cu o verandă pe stâlpi de lemn sau de piatră; o sală lungă merge de la acel cerdac pătrat din faţa casei, până la o ca­meră mică din fundul casei, zisă sâhaniş, despărţind casa în două apartamente de câte două odăi fiecare. In acel cerdac de din faţă îşi petrece vremea meditând, în ceasurile cele calde de după amează, capul familiei cu barba-i şi părul îmbelşugat, învesmântat ici colea încă în lungile haine orientale, cu multe cute, fumând tutun din ciubucul său cel lung de cireş miro­sitor, la gură împodobit cu o iniamea de chelimbar, sorbindu-şi din filigeanurile pe picioruşe de argint, cafeaua neagră turcească.

 

Femeile şi copiii mici stăteau toată ziua acasă. Băr­baţii şi tinerii plecau de dimineaţă după afacerile lor, la dughenele sau la atelierele lor din „bazar” şi se întorceau acasă abia seara. Prânzul de amează ÎI-luau tot în prăvălie, împreună cu băeţii din dugheană, unde li se aduceau mâncările gătite de acasă în sefertaşedz aramă spoite cu cositor. Pe vreme de iarnă se încălzeau în prăvălie cu mangale, vase de aramă în care ardeau cărbuni de lemn. Vasele în care se preparau mâncările, precum şi farfuriile din care mâncau, erau la cei cu dare de mână tot de aramă spoită, şi însemnate cu numele proprietarului, data şi alte inscripţii, cum de altfel toate clădi­rile şi lucrurile lor sânt acoperite cu o profuziune de inscripţii comemorative foarte amănunţite.

 

In grădina din dosul casei erau trandafiri de Kazanlic, din florile cărora femeile făceau dulceţuri şi şerbeturi, precum şi gutăi, din care făceau beltea şi chitonag, migdali, persici peri, caişi, zarzări, coarne, etc. Din perji şi nuci verzi şi goldane făceau dulceţuri cu vanilie, şerbeturi din cireşe, etc. Flori, ca lalele, zambile, narcise, bujori, etc. împodobeau gră­dina în care creşteau şi toate verdeţurile pentru bucătărie.

 

Patru sau mai multe case la un loc formau o insulă, înconjurată de tiliţi înguste; acele case comunicau între ele prin portiţe dosnice care la caz de invazie, resmeriţi turceşti ori tătărăşti slujeau de scăpare de vrăjmaşii ce năvăliau din stradă.

 

Scriitorul Staufe-Simiginowicz pe nedrept susţine că armenii îşi înconjoară ogrăzile şi casele cu zaplazurile „cele mai înalte”. Adevărat este că ei nu sânt tocmai prieteni ai comuniştilor şi socialiştilor, şi caută să-şi păstreze pentru ei rodul muncei lor, dobândit cu cinste şi multă trudă.

 

Nu voi lasa nemenţionat faptul, că bunăoară armenii din Suceava, unde aveau.odinioară şepte biserici şi mănăstiri, ş-au aşezat astăzi în încăperile care ţin de biserica lor, şi o înconjoară un cazino al lor propriu, numit Ani, după oraşul de origină al lor din Asia, şi unde se găsesc ziare armeneşti, nemţeşti, româneşti şi franţuzeşti şi au şi o cafenea a lor proprie, şi arare ori se vede un armean în vre o altă cafenea. In acel cazino al lor sânt aşezate astăzi şi toate antichităţile ce s-au scos din escavaţiunile făcute de cătră guvernul austriac la cetatea voevozilor moldoveni de lângă Suceava.

 

Bucătăria armenilor cuprinde atât mâncări naţionale, orientale cât şi bucate europene moderne. Au un număr de mâncări pe care ei le au primit de la Leşi, unde ei au des­călecat întăi, la imigrarea lor în Europa, şi din care multe sânt de origină veche nemţească. Li plac un fel de prăjituri foarte mirositoare făcute cu şofran şi miere numite Jiatlamale” în felul crapfelor nemţeşti, dar împletite ca „băeţei” — „Dalaus” este o turtă dulce acoperite cu un strat de nuci fierte cu mac şi miere, numită „magaghiga”; acestea se fac mai cu seamă de anul nou. Aluaturi şi felurite prăjituri, între care „suharca” (de la polonul sahe-uscat) făcut cu multe ouă, care se păs­trează şi uscat; ca şi lohum (haukapastrapadur) un fel de pesmeţi; apoi „Knişiu plăcinte cu brânză prăjite pe tava; „samsale” cu carne, etc. — Mai au o conservă pentru supă numită „hurut (turceşte cior-uscat) care se face ferbând felurite verdeţuri şi frunze de legume în lapte acru, şi se păs­trează în mici calupuri conice zise hloşte: iar un altfel de această conservă, care se mănâncă tot în supă,se numeşte paskathan (than pe turceşte-supă). Supa {abur) cu hurtut se face cu tocmagi sau cu urechiuşe mici, colţunaşi de aluat cu carne pisată, zise angagiabur; din aceste urechiuşe se face una sau două mai mari, cu un fir de piper ori inibaliar în ele, aducând noroc aceluia în a cărui farfurie se nimeresc să cadă. Iufca este un fel de tăeţei de aluat, cu macaroane fine fierte cu şofran şi ciorbă de carne şi cu perişoare de carne pisată. Dak-halva este o prăjitură care se mănâncă fierbinte (dak)şi se face din făină rumenită în unt şi miere. Mahoh este un fel de supă de post rece, făcută din făină fiartă cu crohmală şi cu frunze uscate de mintă în ea; friptură cu orez, friptură cu coliandru, iamăş adică friptură cu ceapă (sohoraz), două feluri de pane de grâu: lavaci şi thumuc. — Gorgot este grâu pisat mare, nu măcinat, şi fiert cu apă ori supă, şi se mănâncă cu unt topit şi lapte acru. — Herisa este o pastă făcută din asemene grâu şi cu carne de pasere scărmănată in fibre, fiartă în supă.— Taiar-buraki sânt colţunaşi cu carne şi usturoi, mâncaţi cu lapte acru de oaie. — Terpaz sânt colţunaşi de post cu unt­delemn şi ceapă. — Pacia sânt răcituri făcute cu gălbănuş de ou şi oţet, calde; corabia, prăjituri de făină cu unt şi zahăr se face la botez, nunţi şi priveghiuri. — Kflta sânt turtiţi de aluat fin, umplute cu nuci pisate cu scorţişoară; se fac de Paşti cu tiparul Invierei pe ele; apoi ciulama, haurma, silkme, vudenk, etc. turceşti; pahbagi, biski, (biscuit sau pişcot) gahanig, sânt aluaturi nemţeşti.

 

In timpul zilei, şi mai cu deosebire la drum, armenii mănâncă puţin; seara însă, după obiceiul oriental, au masă îmbelşugată cu multe feluri.

 

Musafirul care vine în casa armeanului este primit cu obişnuitele dulciuri orientale, adică dulceţuri din fructe fierte cu zahăr sau miere şi vanilie, rahat şi şerbet, precum şi cafea neagră, servită în zarfuri şi ciubucul de cireş ori iasomie, cu tutun aprins cu iaţcă mirositoare de sulfină.

 

îmbrăcămintea armenilor a fost, până aproape de mij­locul secolului trecut, pentru ambele sexe, cea orientală. Băr­batul purta peste cămaşă raituji sau şalvari. Iarna purta pantaloni făcuţi din pielcele de miel sau de ied, numiţi meşini. Apoi un antereu, adeseori de mătasă înflorită, numită zobun, ale cărui laturi se încheiau din dreapta spre stânga, şi erau strânse în jurul mijlocului cu un şal turcesc înflorit şi de preţ. La piept purtau, în cutile antereului, o basma colorată, ade­seori de mătasă. in călătoriile lor de afaceri şalul este înlocuit printr’un chimir, brâu de piele larg, menit a cuprinde galbenii zimţi pentru cumpărarea de mărfuri, sau a păstra pe cei pri­miţi pe marfă vândută. Peste antereu se purta vara o scurteică cu mâneci largi, zisă fermenea, făcută de mătasă în floarea cireşului, şi care ajungea până la brâu; iar iarna această fermenea era făcută dintr’o stofă de lână, căptuşită cu blănuri scumpe.

 

Încălţămintea bărbaţilor consta din ciubote galbene de safian, şi papuci turceşti numiţi iminli sau buhmăgei. Pe cap un fes roşu, în jurul căruia era înfăşurat un şal turcesc, zis ciulma iar în vremile din urmă se purta o căciulă de biber cu fundul de catifea; cei mai săraci se mulţămiau cu căciuli înalte de pielcele de miel.

 

Haina femeilor era un veşmânt fără de mâneci, care a-coperea trupul peste tot, de sus până la glezne; era în flori vii şi de multe ori de matasă, iar deasupra purtau o caţaveică de catifea, de matasă ori de lână, după starea şi averea lor, căptuşită cu blănuri scumpe, vulpe ori numai pielcele de miel. Şi azi încă le place armencelor să poarte caţaveica, care în loc de mâneci are două jghiaburi pentru braţe.

 

Capul şi-1 acopereau femeile cu un fes alb, peste care aruncau o basma de mătasă ori de lână, aşafel în cât un colţ să cadă în triunghiu peste spate; ca încălţăminte se îolosiau de papuci turceşti de safian galbăn.

 

In ziua de astăzi cei mai mulţi armeni poartă îmbrăcă­mintea modernă europeană, zise la ei straie nemţeşti, dar în Suceava se mai găseau nu de mult, şi oameni bătrâni cari-şi ţineau în cinste vechiul port oriental lung şi cu multe cute.

 

In cele din urmă cată să mai amintim că armenii din Bucovina, cari sânt uniţi cu biserica catolică, vorbesc limba leşească şi sânt polonofili, ba chiar conducătorii partidului leşesc de acolo. Armenii ortodoxi-orientali sau gregorian, sânt românofili şi se slujesc, pe lângă limba lor maternă, cu predilecţie de limba română, pe care o stăpânesc pe deplin şi o folosesc chiar în cercul intim al familiei lor. Până pe la 1860 încă, limba curentă la armenii din Botoşani era cea ar­menească, pe care de altfel o vorbiau şi mulţi moldoveni şi ovrei, ceia ce se explică prin faptul că comerţul şi meseriile fuseră csclusiv în manile armenilor.

 

II. Datime si obiceiuri Ia naştere

 

Armenii cred că la naşterea oricărui copil, vine diavolul, pe care-1 numesc gagh — şchiop şi kogh — tâlhar, adică hoţul cel şchiop, pentru ca să schimbe sau să înnăbuşe copilul. Din această pricină femeia armeană, când se aproprie ceasul, este păzită de cătră moaşă, cu multe zile înainte de facere. In lipsa altor femei, moaşa poartă grija casei, scutură, spală şi mătură casa, şi stă în rugăciuni. Şi câtă vreme lehuza stă în pat, ea nu este lăsată singură în camera ei, până ce nu se botează copilul şi i se citesc ei molitfele.

 

Când încep durerile facerei, moaşa ia o lumânare de ceară aprinsă şi tămâe, afumă cu acestea prin casă şi şopteşte, cât se poate mai molcom, o vrajă pe care lehuza nu se cade nici de cum să o audă, pentruca să nu afle că se apropie dracul, ceia ce ar putea s’o sperie. Formula vrajei este următoarea:

 

Şerpele în gaura lui, Şoarecul în vasu-i,

 

Huhurazul în copac,

 

Puricele în aşternut,

 

Diavolul în iad — să piară!

 

Dacă facerea ameninţă să fie grea, moaşa suflă în lumâ­narea aprinsă, înspre faţa lehuzei, şi şopteşte formula care urmează:

 

Lumina luminătorului [1])

 

suflarea Iui Hristos,

 

a soarelui lumină,

 

nora cea cu sinul plin,

 

un copil cu haruri,

 

frumos şi voinic

 

sosească cu bine

 

Naşterea unui băiat este îndată vestită cu bucurie celor din casă, de cătră moaşă, în chipul următor:

 

Veste bună, veste bună,

 

un vlăstar luminătorului

 

pentru păcătoasa de mine,

 

o lumină!

 

Iar dacă naşte o fată, moaşa spune următorele :

 

Maica Domnului, mama luminei, mama lui Dumnezeu!

 

După ce moaşa a spus aceste versuri, presură sare pe spatele pruncului, în credinţă că prin aceasta se curăţă sângele copilului şi sudoarea lui nu va avea miros rău, când va fi mare.

 

Unele moaşe obişnuesc a amesteca sarea cu mirodenii aromatice. Apoi copilul este scăldat. In aceasta scăldătoare se pune, de cătră părintele noului născut, o inonetă de aur, pentru ca acesta să fie tuturora scump ca aurul precum şi puţină miere de stup, ca să fie dulce tuturor; această moneta după baie, o ia moaşa, căreia este menită ca dar. După ce a scos copilul din baie, moaşa îl înfăşură, îl ia în braţe şi-l dă mamei, cu pane şi cu sare, firitisind-o precum urmează:

 

Bucurie, bucurie

 

dăruită de luminător,

 

bine cuvântată de Hristos,

 

mai slăvită de cât marele Bendes (?)

 

luminată de luminătorul.

 

 

Din aceste versuri se vede cât de mult ţineau armenii la înmulţirea familiei. Aceasta se vede şi din faptul că la ei candidaţii la preoţie nu sânt hirotonisiţi diaconi sau preoţi, până ce soţiile lor nu li-au născut copii. După aceasta, moaşa ia copilul din braţele mamei şi-1 pune în bratele unei rude, care-1 trece apoi alteia, şi aşa mai departe, până ce a trecut din braţe în braţe la toate rudele care s’au adunat, cu prilejul facerei, în casa lehuzei.

 

Noul născut însă nu se cade să fie sărutat, de oarece nu a fost încă miruit, adică uns cu untdelemnul sfinţit.

 

După aceia toate rudele şi vecinele vin de cercetează pe lehuză şi-i aduc daruri, de cele mai multe, ori dulceţuri.

 

In ziua a opta copilul învălit numai în pelinci albe, este dus la biserică pentru a fi botezat. Dacă însă noul născut este slab, atunci el se botează acasă, chiar şi în ziua naşterei.

 

Moaşa cu copilul intră în pridvorul bisericei, unde preotul după cetirea începutului tainei botezului, împleteşte o sfoară din ibrişim roşu şi alb, simbolizând sângele şi apa, care au curs din coasta lui Isus pe cruce. Această sfoară preotul o pune peste cruce şi cartea Euchologiilor, pe care le ţine în mână.

 

La rostirea exorcismelor, naşul îngenunche de trei ori, şi la fiecare plocon îşi face semnul crucei, rostind un psalm. Apoi ia pruncul iarăşi în braţe şi se întoarce, odată cu toţi cei de faţă, spre apus, rostind de trei ori formula lepădărei de satana. Apoi se întoarce cu faţa la răsărit şi recitează din cuvânt în cuvânt, după spusa preotului, crezul sfintei treime şi venirei lui Isus Hristos. După ce a recitat simbolul, preotul, naşul, cu copilul şi cu cei de faţă întră în biserică. Preotul toarnă apoi cruciş apă în cristelniţă, care are forma lungăreaţă şi chipul crucei. După isprăvirea actului de botez, preotul, îşi toarnă ceva mir în pălmaşi unge cu el fruntea, ochii, urechile, nasul, gura, manile, peptul, spinarea şi picioarele, până şi tălpile celui bo­tezat. După săvârşirea acestora, copilul se înfăşoară într’o pânză nouă (crijmă) şi preotul încinge cu sfoara cea albă şi roşie numită narod, capul copilului. De oarece însă această sfoară ar trebui să steie mai multe zile astfel înfăşurată, ceia ce nu ar fi cu putinţă, ea este pusă în jurul gâtului copilului şi în­cheiată la capete cu o cruce de ceară.

 

 

îndată după săvârşirea sfântului mir preotul împărtăşeşte copilul muind degetul în potirul cu trupul şi sângele Domnului, şi atingând cu el numai buzele pruncului, care nu ar putea să le înghită. Aceasta se numeşte împărtăşania cu buzele (şart nahag hortuthiun).

 

La săvârşirea tainei botezului, nici mama, nici tatăl prun­cului nu se cade să fie faţă.

 

După botez pleacă cu toţii însoţiţi de preot şi de dascăli, cari mergând spre casă, cântă imnuri.

 

Moaşa sau naşul care duce copilul în braţe, ţine în a-mândouă manile -cele două lumânări de botez aprinse, până acasă. Aice cu toţii, împreună cu rudele şi prietenii tatălui noului creştin, se aşează la mâncare în jurul mesei bogat în­cărcate, şi la care este nelipsit un scrob de ouă fierte cu miere (thăvazeh). Ei se veselesc şi petrec, cu sau fără lăutari, după starea şi puterea stăpânului casei, până în ziuă.

 

La această cumătrie se obişnueşte a se dărui, noului încreştinat, străiţe, bani şi scule.

 

De obicei la opt zile, dar şi a doua zi după botez se scot copilului pelincele de-la mir şi preotul îi ia de pe cap sau de la gât cununa de matasă, spălând apoi copilul în cristelniţa din biserică, sau dacă aceasta se face acasă, într’un lighian curat, şi apa se varsă apoi într’un loc curat unde nu calcă nimeni Apoi se înfăşoară copilul din nou şi este pus în leagăn, care este lungueţ şi împodobit jur împrejur cu clopoţei sau zurgă­lăi atârnaţi de marginele lui.

 

Când mama se încielitniceşte cu vre un lucru de mână, leagănul este atârnat de grinda bagdadiei şi se leagă de el un capăt de sfoară, al cărui celălalt capăt este legat de piciorul mamei, care astfel mişcă necontenit leagănul, cătându-şi de lucrul ei.

 

Se obişnueşte adesea ori a scoate copiii din leagăn şi a-i pune să doarmă pe pământul gol, pentru ca să capete putere. Unele- moaşe aduc cevaţărnă de la mormântul vre unui sfânt, şi o pun în leagăn, pentru ca copilul să capete putere şi viaţă precum şi binecuvântarea şi darul sfântului.

 

Dacă copilul plânge sau nu doarme liniştit, se chiamăo femee bătrână, care se pricepe la descântece, pentru ca să descânte spaima copilului. Unele din aceste bătrâne, pe când

 

 

vrăjesc, ţin un cuţit în ni ana, sau afumă prin casa, aprinzând

 

o petecă ori aruncând taină pe jăratec, sau toarnă plumb topit în apă, spunând următoarele:

 

Spaima şi cu lupul mergeau la drum.

 

Îl întâlni Hristos în cale.

 

— Încotro mergeţi? îi întreba.

 

— Mergem la boul ce s-a tăiat, la calul înhămat,

 

Ia mirele şi mireasă, la lehuză,

 

mergem la (cutare) sângele să-i sugem inima să-i sfăşiem, limba să-i uscam.

 

— In prăpastie să mergeţi, în groape să cădeţi,

 

pe veci acolo să pieriţi

 

nici când să nu vă întoarceţi.

 

1 Mamele armence de obicei îşi adorm copilul cu cântece,

care sânt deosebite după localităţi, după priceperea şi starea

mamei.

 

Dăm aice un astfel de cântec de leagăn, din care se vede cuincă se pun copiilor mărgele albastre sfinţite, aduse de câtră hagii din Ierusalim:

 

Dormi, micuţule, şi închide ochii, ochii tăi botezati, lasă-i să aţipească; (cutare) al meu uite că adoarme. Crucea de aur de la grumazul tău, narodul de preot legat să te păzească. Ţi-am pus albastre mărgele în potriva deochiului; nu plânge, ci dormi!

 

in toate zilele maica ta-i trează,

 

şi fără de somn leagăiui-ţi păzeşte.

 

Te legăn ca să dormi şi să creşti cu plânsu-ţi inima să nu-mi răneşti. Dormi şi tu ca să dorm şi eu.

 

Maică Precistă, dă copilului somn.

 

Când se trezeşte copilul din somn, armeanca îl ia în braţe şi ţinadu-i mânuţa cu o mână, îl leagănă în ritmul vreunui cântec de danţ, sau joacă chiar şi ea cu copilul prin odae, cân­tând cântecul Dan-Dan:

 

Dan-Dan, la uşile toate

 

prin odăi să alergi

 

şi să tai miei;

 

carnea-i dulce s-o mănânci

 

din-oase fluere să-ţi faci,

 

să cânţi, să salţi, să joci,

 

seara acasă să vii

 

pe vecini să-i saluţi,

 

părinţii să-ţi săruţi.

 

Să cânţi, să sai,săte plimbi,

 

hop, dop, copilaşul meu.

 

Să salţi puiule, Dan-Dan,

 

să creşti şi de-a gata să mănânci

 

să-ţi bucuri părinţii.

 

Viaţa-mi ţi-o dau să mă săruţi.

 

Luminătorului să te închini.

 

La patruzeci de zile după naştere, vine mania cu copi­lul la biserică; acolo în pridvor face patruzeci de plocoane, apoi este dusă la preot în biserică. După ce i-a citit sfintele molitfe, preotul ia pruncul în braţe, merge cu el la sfânta masă, făcând rugăciuni, şi -apoi i-l dă mamei înapoi, de se întoarce cu el acasă.

 

Când copilul începe a se ridica singur din leagăn şi a şedea, el este aşezat întrun scaun pe rotiţe, făcut anume în acest scop. Intrânsul copilul stă în picioruţe şi nu poate să cadă, iar prin mişcările lui scaunul, este urnit din loc şi astfel copilul începe a umbla,

 

Când copilul începe a ieşi singur din casă şi a merge

chiar pe uliţă, se chiamă iar o bătrână, ca să-1 vrăjască, pen-

tru ca nu cumva cânii să-şi ridice capul cătră el şi să-1 spâne

cu lătratul lor. I

 

Formula descântecului obişnuit este:

 

Acesta-i un câne, nu-i cap,

 

piatra de moară în capul lui,

 

lacătul dracului pe gura lui.

 

Pentru a-şi îndruma copiii la fapte bune, le place arme­nilor a se folosi de proverbe, pe care părinţii şi rudele le amestecă în vorbele lor cu copiii.

 

ICităm aice câteva din aceste proverbe armeneşti: înţeleptul e ca soarele, fiecare cuvânt al lui face soare; nătărăul e ca şerpele, care mereu răneşte pe om.

 

Sânt oameni cari preţnesc cât o mie ; sânt oameni cari nu preţnesc nici cât unul; cela ce tace cât o mie, nu face nimic în ochii nătărăului.

 

Să nu calci legea; răsplata o vei avea de la Cel de sus.

 

Ziceau bătrânii: ce-i foloseşte negrului săpunul şi nătă­răului sfatul.

 

Ce foloseşte lumina soarelui, ochilor orbului!

 

Fiecare om are grije, dar nu toate grijele-s la fel.

 

Omul nu ştie grijile celuilalt; la miezul nopţei el pofteşte la biserică.

 

Hoţ a furat de la hoţ; D-zeu a văzut şi s’a minunat.

 

Eu îţi spun: fiică; noră să urmeze.

 

Mai bine să cari pietre cu cel vrednic, decât să stai la masă cu cel nerod.

 

Mai bun e (mirele) cel văzut cu ochii, decât cel lăudat de oraş.

 

Mai bine să ai ceva şi stricat, decât să nu ai de loc ce mânca.

 

Limba dulce scoate şi şerpele din bortă; cea rea face să piară şi şerpele.

 

Grijă de an, muncă de ceas.

 

Pune pe mama să-şi laude fata.

 

Pânea caldă este de împrumut.

 

Oala mică, ciorba dulce.

 

Fiecare iubeşte pe cel ce-i samănă.

 

Mai bine zilele de Bobotează, decât cele de Vartevor. )

 

Cânele bătând aduce lupul.

 

Cel ce n’are bani în pungă, aibă miere în gură.

 

Omul cel viclean e ca samovarul: din gură-i curge miere, în inimiă are foc.

 

Ascultă mult, vorbeşte puţin.

 

Toiagul în mâna călătorului, pentru toate e bun.

 

 Zilele de Bobotează cresc; pentru aceia ele plac mult armenilor; cele de pe la Vartevor, care cade cam pe timpul dinaintea Schimbărei la faţă, încep să se tot scurteze, nu sânt pe placul lor.

 

III. Datine si obiceiuri la nuntă

 

»

 

înainte vreme armenii îşi căsătoriau copiii foarte de tineri. Fetele însă numai rar se arătau afară de casă; chiar nici la biserică nu puteau merge decât la anumite zile mari ca: Floriile, Buna-vestire, Sf. Măria şi Vartevor, pentru ca să nu li se poată spune că esă spre a fi văzute. Erau oprite de a se întâlni cu tinerii, iar dacă tine ori li se îngădue aceasta, apoi bătrânele le dădeau de grijă ca ele să nu deie voe tinerilor nici să mi­roase florile cu care îşi împodobeau capul, pentru că, ziceau ele, de altminteri părul se vaînălbi şi va cădea fără de vreme. Chiar la serbările zilelor onomastice, bărbaţii vizitau şi firiti-seau pe cel cu patronul, de dimineaţă, după eşirea din biserică şi se cinsteau cu cafele negre în ceste cu zarfuri de filigrană şi cu ciubuce de iasomie şi cireş din care beau tutun. Iar fe­meile se adunau deosebit dupâ prânz la firitismos. Şi în biserică în timpul slujbei bărbaţii îşi au locul în partea dinainte,. iar femeile în partea dinapoi a bisericei, despărţiţi unii de alţii prin nişte balustrade. Firivisirea sună: „zi mare, felicitare”.

 

Căsătoriile se întocmeau la armeni de cătră părinţii tine­rilor; aceştia din urmă de cele mai multe ori, nici nu se cu­noşteau înainte de logodnă. Mama tânărului se înforma mai denainte cu deamănuntul, despre frumuseţea, virtuţile casnice şi mai hotărâtor despre averea fetei ochită ca noră.

 

înainte vreme era obiceiul ca mirele să răscumpere pe viitoarea soţie,1 de la părinţii ei, cu bani sau cu un număr oare care de oi. Miresei însă îi trimetea mirele deosebit un dar în bani sau juvaere, care se chiamă ieres-ciur (apă pentru obraz). Această sumă de răscumpărare cât şi darul miresei, se hotă­rau cu prilejul logodnei.

 

Pentru a se încredinţa despre vrednicia miresei în ale gospodăriei, ea este cercetată până la nuntă, de cincisprezece sau douăzeci de ori, de cătră surorile mirelui. Ele puneau pe mireasă să spele, să coase la albituri, să diretice prin casă, să fiarbă, să coacă şi altele. Faima miresei creştea cu cât acele vizite erau mai multe. După isprăvirea acestor cercetări, vii­toarele cumnate o duceau pe mireasă la baie, şi apoi se făceau pregătirile de nuntă.

 

Cu şepte zile înainte de cununie, preotul, nunul, mirele, vizitează pe mireasă aducându-i daruri. In săptămâna dinain­tea cununiei se coc turtele de nuntă. Ele se numesc chuligea sau paciug, şi sânt împodobite cu zaharicale în multe flori. Două crainice numite ţenoch sau chemătoare, aduc miresei din acea turtă, precum şi alte daruri. Ca dar de mulţăinire pentru mire, ele primesc de la mireasă alăniăi, mere şi altele.

 

Sâmbătă seara înaintea cununiei, rudele vizitează pe mi­reasă şi neamurile mirelui poftesc la nuntă pe acele ale miresei, şi apoi în schimb cele de al doilea pe cele dintâi.

 

Mai înainte era obiceiul ca nunul să însoţească pe mire odată sau de două ori la baie, şi apoi urma prânzul de baie.

 

Dar şi mirele era supus, înainte de cununie, de cătră prieteni şi rude unor cercetări şi pentru a-1 încerca dacă e harnic şi răbdător, ei îl însărcinau de obiceiu cu fel de fel de lucrări migăloase, pe care el trebuia să le săvârşască fără ca să câr­tească, înainte de cununie mirii sunt spovăduiţi şi împărtăşiţi.

 

Duminică dimineaţa preotul vesteşte nunta în biserică şi pofteşte pe cei de faţă ca să-şi facă felicitările. După slujbă cunoscuţii şi prietenii mirelui mergeau la casa acestuia şi-1 firitiseau; unii îi aduceau şi daruri, potrivit cu starea şi averea lor.

 

După ce mirele îi cinstea şi ospăta, ei mergeau la casa miresei ca s-o firitisească şi pe dânsa. Aice druştele ori cava­lerii de onoare le opreau întrarea, până ce li se făgăduiau daruri.

 

Mirele trimete miresei peteală, vălul şi alte daruri, precum şi inelele de care vorbim mai jos, şi care au fost legate cu funde, peteală şi foi de mirtă, la peteală, o petrecere cu lăutari ce se face în ajunul nunţei, în casa mirelui. Acele daruri în­soţite de turte, acadele şi zaharicale, sunt aşezate pe o tablă şi duse la mireasă; deosebit mai dă mirele daruri părinţilor, fra­ţilor şi surorilor miresei, pe tave acoperite cu testemele de matasă. Din partea miresei se trimet de asemenea buccele cu da­ruri mirelui, constând din cămeşi, batiste de matasă etc. precum şi părinţilor mirelui şi nunilor mari.

 

Duminică sara urma ceremonia bărbieritului şi tunderei mirelui, care toată vremea cât ţine această operaţie, este înconjuratele tineri şi fete, care joacă şi cântă împrejurul lui,

 

Acest cântec sună astfel:

 

Vin’ de şezi, fârtate împărate,

 

să-ţi slăvim capul tău împodobit,

 

şi să-ţi spunem că ţi-i părul netezit

 

de asemenea cu sârma.

 

Faţa ta frumoasă

 

samănă cu faţa lunei;

 

ochii tăi aprinşi

 

sunt ca valul cei de foc;

 

dinţii tăi frumoşi

 

sunt ca şirul de mărgăritare;

 

făptura ta cea chipeşă

 

e ca o platană.

 

După aceasta urmează ceremonia obositoare a învesmântărei mirelui.

 

Mai de mult mirele era încins cu o sabie, în semn că, pe cât ţine nunta, el este împărat cu putere nemărginită asupra miresei sale. Cu privire la aceasta este şi zicătoarea: „trei zile împărat şi patruzeci de ani rândaş”.

 

La ceremonia învesmântărei vin lăutari, tocmiţi de cătră mire, pentru toată vremea cât ţine nunta; ei cântă un anumit cântec vechi, care pare a fi o gavotă sau un menuet antic, şi se cheamă „cântecul cununiei”.

 

La armenii mai cuprinşi era obiceiul ca mirele să facă nuntaşilor, mai cu seamă rudelor, dar de inele de aur cu ini­ţialele mirilor şi veleatul cununiei. Inelele legate cu funde de matasă albă, mirtă şi peteală, se atârnau de cătră druşte (D-re de onoare) la pieptul nuntaşilor» Există medalii de aur, ale căror inscripţii şi embleme arată că au fost bătute în amintirea unei cununii.

 

După învesmântare, mirele însoţit de nuna mare şi de nuntaşi, se duce la casa miresei, care este ţinută ascunsă de cătră cei din casă, şi nu esă la iveală de cât după ce li s-a înmânat un dar.

 

Asemenea când este a se scoate lada cea împodobită cu flori, de Braşov, în care este aşezată zestrea miresei, pentru a fi dusă la casa mirelui, copiii din casa miresei se aşazăpe ea, şi nu o dau până ce nu primesc un dar.

 

De oare ce du mini cele sânt închinate în numele Domnului cununiile de demult nu erau ertate în această zi; ele se să-

 

Qorovei — Şezătoarea, XII, 2B

 

vârşeau, cel mai degrabă, după miezul nopţei. Asemenea nu puteau şi nu pot nici azi avea loc în zi de mercuri sau vineri, fiind zile de post.

 

După miezul nopţii, sau luni dimineaţă, toată nunta merge la biserică unde preotul cunună pe miri. La săvârşirea tainei cununiei, preotul pune în jurul gâtului mirilor sfori de matasă roşie şi verde pe care le leagă cruciş cu ceară deasupra peptului şi nu-i desleagă de cât la trei zile după cununie, sau cel mult adoua zi, făcând rugăciuni şi deslegându-i astfel de juruinţa castităţei.

 

Cu cununiile pe cap, însoţiţi de nuni cu faclele aprinse, ei se duc acasă, şi acolo îi primeşte mama mirelui, cu o far­furie plină de bucate într’o mână, şi cu băutură în cealaltă. Alăturea este o bătrână care tine în mână un taler cu miere în care îşi moaie degetele şi apoi atinge buzele mirelui şi ale miresei, urându-le să aibă vorba şi viaţă dulce ca mierea.

 

Mirii nu se cade nici să-şi scoată cununiile de pe cap, nici să se îmbrăţişeze, până nu vine preotul cu nunul să le scoată cununiile, şi astfel îi desleagă.

 

In clipa când mireasa dă să treacă pragul casei mirelui, mama acestuia îi spune şoptind următoarele cuvinte: „eu sânt fer, eu sânt oţel”, dând să înţeleagă miresei că şi pe viitor tot ea are să fie stăpâna casei, şi că nora va trebui să-i dea as­cultare. Atunci nora îi sărută mâna şi-i răspunde, tot pe şoapte, la rândul ei: „stai să întru în casă, şi ai să te încredinţezi că eu voiu muia ferul şi oţelul”, vestind astfel pe soacră că de la întrarea ei în casă va înceta stăpânirea soacrei, şi ea are să ieie conducerea casei.

 

Nuntaşii mai tineri iau câte odată prilej din aceasta de a spune soacrei următoarele versuri, pentru a-i da să înţeleagă că de acuma înainte tânăra femeie va face totul în casă, iar ea este de prisos:

 

Uite tu mamă de craiu,

 

priveşte ce ţi-am adus!

 

Ţi-am adus cine să-ţi coase cornândul,

 

ţiam adus cine să-ţi cânte de jale la moarte

 

Apoi urmează veselia, care după mijloacele mirelui, ţine câte odată şi până a doua zi.

 

La cincisprezece zile după nuntă, vine mirele în vizită

 

 

la socrii săi, vizită ce-i se zice „de cale primară” cu care prilej mai de mult se obişnuiau anumite clatine orientale, relative la faptul că ea a fost aflată fecioară La o lună de la nuntă, părinţii mirelui poftesc pe noră şi alţi cunoscuţi la masă, şi cu aceasta se încheie ciclul ser­bărilor de nuntă.

 

Astăzi însă nu se mai observă aceste ceremonii, şi în Bucovina ca şi în România ele s-au apropiat de obiceiurile românilor, şi datinele s-au contopit cu cele româneşti.

 

Viaţa căsniciei la armeni putea fi arătată ca pildă. Nu se pomenea la ei de divorţ, cu atât mai puţin că biserica lor nici nu îngăduie despărţănia.

 

Copiii dau părinţilor cinstea cea mai desăvârşită şi nu calcă nici odată porunca tatălui.

 

Simţul familial este deosebit de puternic la armeni; între copii, fiul cel în tăi născut este viitorul moştenitor al autorităţei părintelui, şi ceilalţi fraţi îi datoresc ascultare, şi surorile îl slujesc. Dacă moare tatul familiei, odată cu autoritatea lui, trece asupra fiului celui mai mare şi toate îndatoririle părin­telui faţă de mamă, de fraţi şi de surori, de a căror creştere, înzestrare şi căsătorie se îngrijeşte el mai înainte chiar de cât de a sa proprie. Numeroasele epitafe de pe mormintele lor, vădesc în chip foarte înduioşător, acel adânc simţ de familie ce leagă pe membrii unei case între ei.

 

IV. Datine şi obiceiuri la înmormântare

 

Când moare un armean, rudele, cunoscuţii şi vecinii se adună la casa acestuia ca să mângăe familia defunctului. Aceasta însă se vaită necontenit şi plânge pe mort, ba chiar se obişnueşte a se tocmi femei pentru jălit, care sânt bine plătite, pentru a-1 plânge, câtă vreme el stă expus în casă, şi pe tot drumul până la groapă.

 

Mortul este pus într’un scriu împodobit cu flori, după ce i s’a pus în mână o cruce de ceară şi o monetă de argint.

 

In vremile mai de de mult, jălaniile şi planşetele după mort, de cătră membrii familiei, erau însoţite de ţipete necon­tenite, de izbituri cu pumnii în cap, în pept, în obraz, de smulgerea părului, etc. Acestea întrecură într’atât ori ce măsură încât biserica armeană a fost nevoită să intervie şi să le oprească prin ameninţări de excomunicare, care au” fost prevăzute în anumite canoane.

 

După ce s’au făcut toate pregătirile pentru înmormântare, sicriul cu mortul este scos din casă şi pus pe năsălie. Con­voiul, însoţit de unul sau mai mulţi preoţi, şi desfăşurându-se cât se poate mai multă pompă bisericească, merge însoţit de întreg poporul enoriei, la biserică; acolo se dă mortului bine­cuvântarea, şi apoi este dus la cimitir.

 

In drumul spre biserică şi cimitir, năsălia este dusă cu schimbul pe umerii rudelor şi cunoscuţilor, şi mortul este plâns tot timpul de plângătoare, de mama sau de soacra sa. Iată şi un cântec de jale improvizat de o plângătoare la coştiugul unui tânăr:

 

Feciorul tău n’a murit, nu;

 

el s’a coborât în grădina cea din vale,

 

a cules trandafiri, i-a pus în păr,

 

şi al lor miros 1-a cufundat în somn adânc.

 

După ce coştiugul cu mortul a fost coborât în groapă, preotul aruncă puţină ţărnă deasupra, şi pecetlueşte groapa, rostind următoarele cuvinte: „Mormântul şi osemintele lui (cutare se binecuvîntează, şi se pecetlueşte în numele tatălui şi al fiului, şi al sfântului Duh”; aceasta se rosteşte la capul mortului, şi apoi se mai spune odată şi la picioarele lui. Apoi preotul se întoarce cu faţa spre miazăzi şi spune aceiaşi for­mulă adăugând: „neatinsă va rămânea pecetea de pe mormântul defunctului, până la a doua înviere a lui Hristos, care cu ve­nirea lui are să-i aducă veşnica fericire”. Apoi preotul spune formula cu acelaş adaus,întorcându-se cu faţa spre miazănoapte.

 

După înmormântare, toţi participanţii împreună şi cu pre­otul, se întorc la casa mortului. Acolo este aşezat la întrare un lighian, şi dintr’un ulcior cu apă se toarnă de cătră un slujitor apă pe manele fiecăruia, cum soseşte; apoi îşi şterge manele cu un prosop, de ţărna ce a aruncat-o pe coştiug, şi în urmă intră în casă. Aice preotul şi cei de faţă rnângăe pe familie pentru pierderea suferită. După asta cu toţii iau prânzul pentru sufletul mortului, pe când în aceiaş vreme se ospătează şi săracii. Amintim aice un proverb armenesc : „inimei arse> rnăngăierea-i fleac”; în original cu o expresie şi mai drastică, după obiceiul oriental.

 

A doua zi dimineaţă familia cea mai apropiată merge cu preotul şi dascălii la cimitir, de sfinţeşte mormântul. I La patruzeci de zile se mai face încă odată sfinţirea mormântului, şi totodată se trimetela toate rudele-şi la săraci colaci şi corabiele, etc. în pomenirea defunctului.

 

Cu aceasta se sfârşeşte ceremonialul mortuar. O des-gropare a osemintelor nu se mai pomeneşte la ei.

 

In toţi anii însă, la onomastica defunctului, se repetă sfinţirea mormântului cu pompa obişnuită, împărţindu-se întru amintirea lui, lumânări de ceară ce se aprind în biserică.”

 

Văduva îşi jăleşte soţul vreme de un an de zile. De obiceiu în tot restul vieţii, ea nu mai îmbracă decât haine negre, afară numai dacă s’ar mărita.

 

Armenii nu obişnuesc să-şi îngroape morţii în ziua de luni, crezând că dacă ar face-o, apoi ar trebui să urmeze în toate zilele săptămânei aceleia, una sau mai multe înmormântări.

 

In ajunul anului nou era datina de a se pune într’oodae izolată, de obiceiu în săhăniş, pe o masă, o pătură de fân, deasupra o faţă de masă şi pe ea mici farfurii cu feluritele mâncări ce se obişnuesc la această dată: cozonaci de post, grâu fiert cu miere şi mac (cuchia, pe ungureşte) aluat subţire cu miere şi mac, ce-i zic hlos, etc. Acestea rămâneau toată noaptea acolo, pentru duhurile strămoşilor şi a celor repausaţi. Acelaş obicei de bobotează aminteşte naşterea lui Isus în easla cu fîn.

 

In ajunul anului nou, copiii de şcoală umblă pe la case felicitând cu următoarele versuri:

 

Toc, toc, firitisim anul nou cu veselie, cu inima veselă, la mulţi ani!

 

In schimb li se dă nuci, alune, riohod, smochine, stafide, etc. Cincizeci de zile de la Paşti, femeile armene lasă joile seara de la asfinţitul soarelui orice treabă, pentru ca trupul să nu li se înţepenească; iar bărbaţii nu lucrează toată ziua în acele joi, pentru ca ogoarele să le fie ferite de grindină.

 

După asfinţitul soarelui, nu se cade să se lepede afară măturătura din casă. Dacă cade vreo farmătură de pane la pământ, se ridică şi se sărută; nu se cade să fie călcată în picioare. Pâinea-ce se oferă ca dar, nu se refuză nici odată.

 

Când bărbatul pleacă în călătorie, soţia sau mama îl însoţeşte la poartă, aruncând pe el o fărmătură de pâne şi petrecându-1 cu ochii, şi făcând rugăciuni pentru el şi isbânda lui, până ce el dispare din viderea ei.

 

Ca principiu economic ei au proverbul despre pâne, etc: „multul se trece, puţinul ajunge”.

 

Când se pun iarna lemne pe foc în sobă, nu. se cade a se lasa nici odată un singur lemn fără de soţ, afară.

 

La armeni este o legendă, după care ei ar fi fost bine­cuvântaţi de Grigore Iluminatorul, ca la ziua Judecatei celei din urmă, să nu se mai afle nici un armean în viaţă pe pământ, pentru a nu îndura grozăviile acelor cateclisme de la sfârşitul lumei.

 

Ca închiere, şi probă al adâncului simţ de familie, ce-i leagă, dăm aici şi un epitaf de pe un mormânt:

 

„Venii, văzui, lăsăi, plecai. Jupâneasa Ana, născută în Cameniţa, fiica Iui Grigore deBohdanowicz, şi soţia lui Varteres Misir. Pe tine, Doamne Dumnezeule, în veci ţărna mormântului fărde glas te binecuvintează, căci pe această lume mi-ai lăsat un întreg neam iubit: pe soţul meu Varteres Misir şi copiii cei născuţi din trupul meu. Cu plânsul lor multm’au jălit, şi în acest mormânt m’au acoperit. Dărueşte-li, Doamne, viaţă lungă, ca neîncetat să mă pomenească. Adu-ţi aminte de mine Doamne, când voi veni întru împărăţia ta.—1840, dechembrie în 15. Botoşani”. (Iorga, Inscripţii botoşânene, după traducerea părintelui Pavel Iacobeanu/

 

Petrele tumulare în chip de plăci mari de marmoră, ce se aduceau de pe la 1800 încoace din Constantinopole, sculp­tate şi împodobite cu arabescuri şi inscripţii necrologice, aveau şi câte două scobituri în chip de inimă, ochi sau scoice, menite a aduna în ele apa de ploaie pentru păsările cerului, ceia ce denotă un gingaş simţ pentru animale, la orientali.

 

V. Datine şi credinţe religioase

 

Este ştiut că armenii orientali sânt priviţi ca adepţii în-văţăturei lui Eutychie, şi li se impută că nu ar crede în cele două naturi, cea Dumnezească şi cea omenească a lui Hristos, şi că resping hotărârile sinodului Chalcedonic (al IV-lea ecume­nic) din anul 451, care a statornicit dogma despre cele două naturi a lui Hristos.

 

Dacă ei nu recunosc sinodul Chalcedonic, este însă numai din pricină că ei n’au priceput acea dogmă, din cauză că lipseşte, în limba armeană, criteriul deosebirei între fysis — natura, ousia — substanţa şi hypostasis — persoană; aşa că, Grecii când spuneau că Isus are două fysîs, armenii, neavând echivalentele acestor termine deosebite, au înţeles că aceasta vrea să zică două hypostasis — persoane, pentru care cuvânt ei susţin că Hristos este o singură persoană.

 

Astăzi însă biserica lor recunoaşte dogma celor două naturi, ceia ce reiese din versul cântat asupra suliţei care a străpuns coasta lui Isus : „bucură-te floare cântată pretutindene, care eşti udată de sângele Domnului nostru Isus, şi ai zmult din rădăcină toate relele şi toate păcatele. Prin tine ni s’a a-rătat cel de pe cruce, ca om şi ca Dumnezeu adevărat şi viu”.

 

Aşişdereabiserica lor osândeşte pe Eutychie şi pe ucenicii lui, şi-i numără între eretici. Dar şi altmintrelea ea recunoaşte toate soboarele ecumenice, afară de cel al patrulea, la care n’au putut lua parte din pricina războaelor ce se dădeau tocmai pe vremea aceia la graniţele lor, precum o mărturiseşte Katholigosul armean Ion la 1848, într’o epistolă cătră împăratul Niculai.

 

Liturghia armenilor orientali sau gregoriani, este foarte veche, şi complectată de Grigore Iluminatorul, creştinitorul lor. Ei se folosesc şi azi încă de ea, după ce a mai fost revizuită de cătră patriarchii lor Sahag (Isaak), Mezroh, Chind şi Ion Mantaguni. Ea se aseamănă mult cu liturghiile ortodoxe ale sf.Vasile şi Ion. Simbolul crezului este acelaş ca şi la ortodocşi, fără filioque dar el are cfiteva mici adaosuri şi omisiuni, de altfel fără însemnătate. Sfânta Măria, căreia ei închină un cult deosebit, a rămas după ei pururea fecioară, însă n’afost slobodă de păcatul strămoşesc. Asemenea au şi ei, ca şi ortodocşii, cele şepte taine, dar nu admit botezul de nevoie. Precistania se dă mirenilor în amândouă chipurile: pâne nedospită (azimă) şi vin alb sau roşu, neamestecat cu apă. Aceasta însă numai în urma mărturisirei păcatelor; de această spovedanie sânt scutiţiţi numai copiii mai mici de şepte ani. Pocăinţa se îndeplineşte prin posturi, pocloane şi rugăciuni. Grijania cu mir la armeni nu se dă niciodată mirenilor, nici copiilor la botez după cum s’a susţinut de cătră teologii apuseni, ci numai pre­oţilor, la boală grea sau pe patul morţei. Mireanului se citesc numai de cătră preot rugăciunile agonizanţilor, după ce s’au spovăduit şi împărtăşit, fără însă a fi unşi cu sf. mir. Untdelemn obişnuit nu se sfinţeşte nici odată la armeni.

 

Nafura la armeni este de 2 feluri: fie ca pasca ovreiască, cu deosebire că este proaspătă şi moale, fie ca hostia catoli­că, făcută însă din aluat nedospit, cu tiparul lui Isus pe cruce pe ea; cea dintâi este tăiată în romburi, cea de a doua este rotundă ca un disc.

 

Preoţii se hirotonisesc prin ungerea cu sf. mir; atunci ei îşi schimbă adeseori numele, luând pe acel al naşului adhoc. Armenii nu cred în purgatoriu, şi nu recunosc indulgenţele catolice, dar citesc liturghii pentru sufletul morţilor şi fac ru­găciuni pentru iertarea păcatelor acestora.

 

Ei ţin sărbătorile cele mari ca şi ortodocşii, cu deosebire că Naşterea lui Isus o serbează odată cu Bobotează, după datinele bisericei creştine primitive; de aceia li se şi zice armeni fără Crăciun, deşi ei au avut un preot ce se numia Crăciun. Iar sărbătorile mai mari, le prăznuesc ca duminicile cele mai apropiate dinaintea sau în urma datei când o serbează ortodocşii. Sărbătorile sfinţilor mai mici sânt aşezate în zilele de Sâmbătă, sau Luni şi Marţi, pentru a nu se întrerupe munca în cursul săptămânei.

 

După un obiceiu străvechi păgân, la anumite sărbători ei taie vite sau oi, şi împărţesc carnea la săraci. Această datină a fost menţinută de preoţi, deoarece pielea şi grăsimea jertfelor era a lor. Banii de cheltuială pentru procurarea vitelor şi a pânei (pide — pită), se adună de la enoriaşi prin liste de sub­scripţii; unele familii au juruinţă de a da vite întregi în acest scop. Aceste jertfe numite madah se fac: 1) de Sf. Măria la

 

Haciugadar, foastă mănăstire de maice, de lângă Suceava; 2) de Sf. Iacob pentru ferirea de boli, la biserica Sf. Cruce din Suceava şi la Adormirea din Botoşani; 3) se taie miei deSf. Auxentie la Zamka, foastă mănăstire de călugări şi episcopie armenească, lângă Suceava, în amintirea restituirei acestei bi-serici-cetate, întărită de Sobieski în timpul ocupaţiunei Po­lonilor, de cătră guvernul austriac la 1827, dată până la care servea de magazie de muniţii; 4) de Ispas la Gura-Humora, şi 5) de Sf. Ioacliim şi Ana, de cătră familia Prunkul, tot la Haciugadar. De „vartevor” familia Kapri dă de slujbă la Haciugadar.

 

La această ocazie se fierbe carnea în cazane mari şi se mănâncă zupa (hurbâ) şi carnea la masă în chilia bisericei. I Datine analoage se văd însă şi la hramurile bisericelor ortodoxe de prin Baia, Rădăşeni, Rotopăneşti, etc. de prin aproprierea Sucevei. Şi acolo se taie miei etc. şi se fierb mân­cări multe, de se ospătează credincioşii adunaţi la hram.

 

Armenii postesc mercurea şi vinerea, şi mai au urmă­toarele posturi, care la un loc alcătuesc 189 zile de post peste an: 1) Şepte zile înaintea naşterei lui Isus-(Zânunt-bas) ;

 

2) Şepte săptămâni înainte de Paşti (Zadig-Haruthiun), numit mez-bas sau postul mare. — Aice este de amintit că armenii în ajunul Bobotezei (Naşterei lui Isus) şi în sâmbăta Pastelor nu mânăncă toată ziua de loc (zum); iar după ce se întorc de la biserică cu lumânările Invierei aprinse, precum şi după liturghia din seara ajunului Bobotezei, mânăncă frupt alb. Această masă, cu borş de peşte, plăcinte, ouă roşii, pască etc. se chiamă hăium sau zerakaluis;

 

3) Şepte zile înainte de Vartevor; aceasta este o mare serbare, zisă a rozelor (vartenik) ce a luat locul unor serbări păgâne în onoarea zânei Anaitis — Anahid, Nanaesau Venere ale armenilor;

 

4) Şepte zile înainte de înălţarea Crucei (Verazum surp-chaci) numit chaci-bas;

 

5) Şepte zile înainte de Adormirea Maicei Domnului

(Verazum asdvazazui) — Aice amintim că înainte de ziua

Crucei şi de Sf. Măria se ţin denii, ca şi în fiecare seară din

săptămâna Patimelor;

 

6) Şepte zile înainte de Sf. Iacob de Nisibis, sfânt care

 

 

fereşte de boli, dar în preajma zilei căruia se întâmplă se zice cele mai multe decese la armeni;

 

7) Postul de şepte zile orânduit de Sf. Grigore Iluminatorul

(Lusavorici) în amintirea creştinărei armenilor, post ce se ţine

înainte de postul mare, şi se numeşte araciavork-bas, adică

postul antemergător. Din această denumire a acestui post, care

nu se găseşte în biserica ortodoxă, grecii, cari s’au aflat într’o

lungă şi pătimaşă ceartă religioasă cu armenii, au făcut acel

artăbur cu cunoscuta-i legendă obscenă, despre origina căreia

episcopul Melhisedek, în Cronica Romanului, I, 33 şi Hasdeu

în Istoria tolerantei religioase în România (1869), în capitolul

despre ritul armean, au dat cele mai competinte şi mai ample

lămuriri. De la greci, această calomnioasă năpăstuire a trecut

la slavoni şi de la aceştia la români, care de altfel numai de

intoleranţă nu pot fi învinuiţi;

 

8) Şepte zile înainte de ziua Sf. Grigore Iluminatorul;

 

9) Şepte zile înainte de Sf. Ilie;

 

10) Zece zile înainte de arătarea crucei pe muntele Varac

din Armenia mare; •

 

11) Şepte zile înainte de Sf. Sergie (Sarkis) zis hisnagati.

Vesmintele sacerdotale ale preoţilor armeni sânt la fel cu

 

acele ale ortodocşilor; doar numai că episcopii lor, numiţi variabed, nu poartă sacos cala ortodocşi, ci filon, ca şi preoţii, 7%zurcear, şi la 1181 au adoptat tiara romană, spre deosebire de arhimandriţii şi preoţit lor, cari poartă la slujbă mitra epis-copilor ortodocşi şi căreia îi zice saghavad.

 

Preotul zis derder, mai poartă la slujbă şi un guler zis vagas, care are pe el lucraţi în fir 12 apostoli. In altar el poartă papuci, dar înaintea cântărei Trisagionului scoate pa­pucii, rămăind numai în colţii ni, şi scoate mitra de pe cap.

 

Clerul armean poartă părul şi barba lungă, şi aceleaşi vesminte ca şi clerul ortodox. Preotul (cahanâ) nu cântă în cor, decât îmbrăcat cu filonul negru; o manta albastră este cea întăi, o cruce de aur cu lanţ de aur, la piept, a doua, un potcap cu scufie violetă, zisă thasag, a treia şi cea mai înaltă dis­tincţie dată preotului de cătră arhiepiscop, cu învoirea catho-licosuluh

 

Bisericele armene nu se deosebesc, în stilul lor, de cele ortodoxe, şi nu au orgă. Altarul care este cu un metru mai nalt decât restul bisericei, este îndreptat cătră Răsărit. Cata. peteazrna este aşezată deasupra altarului, şi are în amândouă laturile câte o uşă. O perdea mare îl despărţeşte de biserică în timpul slujbei, în momentul când se tace jertfa cea de taină precum şi pe tot timpul postului mare. Pe podelele bisericei sânt aşternute rogojini şi covoare orientale.

 

Preotul care vra să slujască, trebue să doarmă nopţile săptămânei ce precedă, sau în pridvor sau în chiliile bisericei.

 

Armenii primesc sfântul mir de la catlioligosul lor, care este capul suprem al bisericei armene ortodoxe şi-şi are sediul la Ecimiaziu {unulnăscut) mănăstire din veacul IV din Asia mică rusească. Sfântul mir se face odată la şepte ani, cu mari ce­remonii, fierbându-se în untdelemn felurite flori şi plante mirosi­toare, şi de acolo se trimete la toate bisericele gregoriene de pe glob.

 

Ca în toate oraşele aşa bunăoară şi la Suceava ei au eforia lor, zisă Mulevelle (?) sau Hokapartuthfun, compusă din 12 membri, aleşi pe 3 ani de cătră popor, din cari 5 alcătuiesc comitetul activ, iar ceilalţi sânt suplimentari. Ei îngrijesc de administraţia şi întreţinerea bisericelor, de şcoală, de dascăli, pot suspenda din funcţie pe preoţi, propun candidaţii la preoţie, etc, şi depun la 3 ani socotelile.

 

Candidatul la preoţie îşi face la Constantinopol învăţătura în dogmele şi ritualile armene, şi tot acolo este hirotonisit de cătră Arhiepiscop. După hirotonisire stă 40 de zile în posturi şi clausură severă pe lângă biserica mitropolitană de acolo, în rugăciuni şi îndelitniciri duhovniceşti, şi abia apoi poate veni să-şi primească parohia pe samă.

 

In Suceava ei au o şcoală cu 2 clase primare, sub patro­najul Sf. Grigore,într’o clădire din curtea bisericei, cu inscripţia: „Această şcoală cu toate ale ei, a fost zidită întru slava Domnului din propriile mijloace ale naţiunei armene, în credinţa Ilumi­natorului, spre folosinţa tineretului armean din oraşul Suceava în anul 1824 după Hristos şi 1273, după era armeană.”

 

Această eră datează de la 551, de la conciliul de Twin.

 

Mai de demult era o şcoală armeană la cetăţuia Zamka, sub direcţia călugărilor de acolo.

 

Ori unde sânt armeni, şcoala este condusă de preot, care este şi catihetul ei; în România şi Suceava au însă un director deosebit. In ea se învaţă, pe lângă obiectele cerute de şcoala primară, limba armeană şi cântecul bisericesc, care este cu totul oriental. Armenii sunt foarte dornici de cultura occidentală.

 

întreţinerea preoţilor, cari primesc pentru săvârşirea sluj­belor lor religioase, de la enoriaşii bogaţi, o plată bună, deşi nu sânt taxe hotărâte, — apoi a dascălilor, a bisericelor şi şcoalelor, se face din venitul chiriei acaretelor bisericei, din liastelutiun, învoială ce se ia de la tinerii ce vor să se căsă­torească, de la familia celor ce urmează a fi înmormântaţi, etc, şi din darurile credincioşilor. Biserica din Botoşani are, pe lângă acarete în oraş, moşia Lipani-Bivolile din jud. Dorohoi.

 

Biserica, şcoala şi ajutorarea săracilor a fost grija de că­petenie a armenilor pribegiţi în ţările străine. Pe lângă epi-tropiile oficiale respective, însărcinate cu aceasta, fiinţau în diferitele oraşe, în acest scop, încă deosebite asociaţii ale ti­neretului armean, numite brastava de la bratstwo, slavonul frăţie, cu statute întărite de cătră katholigosul lor.

 

Despre acestea vezi Statutele asociaţiunei minorilor din Suceava,m „Revista pentru Istorie, Archeologie şi Filologie” Bucureşti, 1902, precum şi Statutele breslelor tinerilor boto-şăneni, ieşeni şi romaşcani în „Arhiva” din laşi, 1896 noembre. Iar despre rolul armenilor întrecutul ţarilor române: Armenii ca întemeietori de oraşe în partea de Răsării a Europei, în „Revista pentru Istorie, etc/4, 1909.

 

[1]Menţionatul este Grigore Iluminatorul (Kricor Lusavorici) care a creştinit pe armeni. A fost patriahul lor şi li-a complectat leturghia.

 

Nume

Email

Mesaj

Cod