Astfel se descrie în Scriptură, locul paradisului:

„Şi Dumnezeu planta grădină în Eden despre resărit, şi în aceasta pase el omul pe care l’a făcut… Şi fluviu eşia din Eden ca să adape grădina, şi de acolo se despârţia în patru râuri. Nu­mele unuia — Pison: acela e care înconjură tot peisajul Havila, unde este aur. Şi aurul acelui pământ este bun; acolo este bedelion şi piatra onichină. Şi numele râului al doilea — Ghihon: acela e care înconjură tot pământul Chuş. Şi numele râului al treilea — Hiddekel (Tigris): acela e care curge spre resăritul Assiriei; şi râul al patrulea — Eufrat” (I. Moisi, cap. I, v. 8—14).

Acesta e pasajul care ne duce la precizarea locului în care a fost aşezat Edenul. Tot el a determinat o contraversă între comentatorii Genezei, unii dintre ei susţinând că locul Paradisului nu ar fi putut fi în altă parte decât în Armenia, iar alţii refuzând să admită această ipoteză.

Dacă am împărţi în două grupuri pe aceşti comentatorii, am vedea că primul grup, prin calitatea şi cantitatea sa întrece şi lasă în umbră pe celălalt. Pentru a putea situa Paradisul dincolo de hotarele Armeniei, trebuie ori o ideie preconcepută, ori o tălmăcire strâmbă, ori să se comită o greşală de geografie. Nu au alt temeiu cei ce pribegesc prin Egipt, Etiopia, India, Babilonia, Germania, şi chiar printre stele în căutarea Paradisului.

Muncă zadarnică. Deschideţi Biblia, chemaţi în ajutor lim­bile vechi, tradiţiile şi inscripţiile, şi de veţi găsi zece argumente pentru Armenia, nu veţi afla niciuna împotrivă. Dacă prin Ar­menia, numai un nume rămâne nelămurit, fără dânsa tot pasajul rămâne neînţeles. Să urmărim deci, Scriptura, rând cu rând. Ce ne spune Ea despre locul Paradisului?

„Şi Dumnezeu plânta grădina în Eden despre resărit”.

De sigur, e cu mult mai vastă această hotărnicire, decât podişul Armeniei. — Toate ţările răsăritene ar putea nutri veleităţi întru arogarea dreptului de găzduire a Edenului. Dar Ezechiel (XXVIII, 13 — 16) trasează confinii cu mult mai restrânse atunci când ne spune că Edenul era o ţară muntoasă. Astfel toate ţările de mai sus, pierd acest drept şi privirile noastre cerce­tătoare se îndreaptă către acele ţări orientale, care sunt mun­toase. Şi însăşi Biblia ne călăuzeşte spre masivul muntos cu floră atât de abundentă, prin denumirile fluviilor, cari desemnează parcă graniţele Armeniei dela Apus, dela Miazănoapte şi dela Miazăzi.

Trebue să se ştie că fluviul paradisului e numai unul singur, prin izvorul său, dar se împarte în patru braţe.

„Şi fluviu eşia din Eden şi de acolo se despărţia în patra râuri”.

Patru râuri care izvoresc dintr’un singur izvor. Acest lucru este de importanţă decisivă. E cu neputinţă sa nu te rătăceşti, dacă părăseşti acest punct de reper. Sprijiniţi deci, pe această realitate, aceea ţară din răsărit va fi considerată ca leagănul Edenului, care dă naştere la patru râuri, aproape dintr’un singur izvor. Zic aproape, având în vedere perturbările geologice de mai târziu, de pe teritoriul Paradisului. Şi deoarece două din cele patru râuri sunt Eufratul şi Tigrul, trebue ca ţara care le dă naştere, să fie şi locul de Izvorâre a celorlalte două.

Eufratul şi Tigrul, situează în mod indiscutabil, Paradisul

în Armenia. Nimeni nu se îndoieşte, că Eufratul şl Tigrul din Biblie, sunt fluviile omonime cunoscute nouă şi nimeni nu poate tăgădui origina lor armeană. Eufrat-Aradzani (Arsanias) izvoreşte de pe coastele sudice şi nordice ale munţilor Dzahkantz (M-ţii Florilor) din Armenia de sus, iar la 2000 de paşi numai în districtul Haşdeank, se află izvoarelele Tigrului apusean.

Se va obiecta, desigur: pe baza aceluiaş raţionament şi Ba­bilonia şi-ar putea aroga titlul de a fi găzduit Edenul, odată ce tot cursul de sud al fluviilor Tigru şi Eufrat, până la mare, trece prin Assiria şi Babilonia. Obiecţiunea n’ar fi fermă. Căci Babilonia nu e ţară muntoasă, în timp ce Edenul a fost. Apoi, s’ar putea indica două râuri, — întru complectarea numărului celor patru râuri biblice, — două râuri care să aibe un izvor comun? Şi în fine, Biblia nu ne dă numai denumirile râurilor, ci precizează — la care parte a cursului lor se referă.

În schimbul cuvântului „râu” sau „braţ” este întrebuinţată iniţiala «raşim», care nu înseamnă cursul inferior al fluviului până la mare, ci «capul» lui. Numai picioarele Eufratului şi Ti­grului sunt în Babilonia; «capul» lor este în posesiunea Arme­niei. Aceasta nu contrazice atributul Tigrului: “care curge spre resăritul Asiriei”

În sec. al XV-lea Niniva era mai cunoscută decât Armenia. Autorul Genezei prin numele marelui oraş cunoscut, de­termină cursul fluviului.

Tigrul, prin urmare, uda oraşul prin parteaa răsăriteană-Acesta e sensul textului original.

Dela râurile cunoscute să trecem la cele necunoscute. Câte teorii contradictorii despre acestea, câte identificări fanteziste, contrare Sf-tei Scripturi şi realităţii! Principiul unităţii izvorului celor patru râuri, ne conduce în mod inevitabil la izvoarele Ti­grului şi Eufratului. Aci trebue să fie şi leagănul celorlalţi tovarăşi.

Unul dintre aceste râuri se numea «Ghihon». În geografia contemporană, un râu cu un atare nume ne este necunoscut. Popoarele în genere nu sunt prea respectuoase faţă de denumi­rile geografice. Naţiunile dominatoare îşi pun pecetea stăpânirii lor şi pe denumiri. Şi istoricii, schimbă denumirile, le traduc spre a evita sunetele urâte. Ce este deci, acest „Ghihon” ? Un nume propriu, ori o traducere? E imposibil de precizat. Un lucru e cert. În ebraică „Chilian” e conjugata lui «Ghiach», care în­seamnă a «izvorî» cu abundenţă. Pe de altă parte avem în Ar menia pe «Arax», care e derivatul grecescului «aratto», a izvorî. Peste identitatea sensurilor se adaugă proximitatea izvoarelor Eufratului şi Araxului, — ambele din munţii Armeniei superioare (Piuragân).

Dar iată o piatră, de care, lovindu-se, mulţi au căzut în eroare şi au fost duşi către ipoteze neverosimile. Biblia spune despre Ohihon : <<care conjură tot pământul Chuş>>.. Dacă acceptăm această versiune, e cu neputinţă să mai aperi Araxul. Însă nu e corectă versiunea. «Etiopilor» este traducerea corectă a unei lecturi greşite. S’a citit «Kuş», care e Etiopia, în loc ca să se citească «Kaş» aşa cum o corectează autori de mâna întâia (Bea, Heinisch, Schanda, Deimel). Iar ţara Kaşilor se afla, în anul 3000 în. Cr. în partea de nord-est a Babiloniei, şi mai înainte spre partea septentrională, acolo unde Arax îace un ocol.

Rămâne primul râu pomenit de Biblie: Pison. Un nume, dispărut fără urmă depe faţa pământului. Dar în dibuirile noastre chiar, un lucru e cert. Pison e un fluviu vecin de izvor cu Eufratul, Tigrul şi Ohihonul. Şi munţii Armeniei Superioare dau naştere la două fluvii vecine de izvor. Gioroch izvorăşte de pe coastele de miazănoapte ale munţilor ce alimentează Eufratul, iar Kur, din regiunea munţilor Kars. Prlnurmare, ori Gioroch, ori Kur, — alegerea, deocamdată, e imposibilă, — deşi cu privire la Pison, comentatorii sunt mai numeroşi.

„Acela e care înconjură tot pământul Havila, unde este aur. Şi aurul acelui pământ este bun; acolo este bedelion şi piatră o-nichină”.

Nici Gioroch şi nici Kur nu sunt lipsite de aur, deşi Phasis îi întrece din acest puact de vedere. E greu, deci, să putem identifica, acest râu al paradisului, cu numirile până în pre­zent cunoscute nouă. Dar, oricăruia i-aţi da preferinţă din cele trei fluvii, nu vă puteţi îndepărta de hotarele Armeniei, pe care Sf Scriptură le-a desemnat cu celelalte fluvii ale Edenului. La această Interpretare a Bibliei, că Armenia ar fi leagănul Edenu­lui, — participă legendele populare: Babilonienii, de pildă, aşe­zau paradisul la nord.

Ce spun legendele armeneşti locale ? Lângă izvoarele Aradzaniului, Araxuîui şi Tigrului se păstrează încă, tradiţii cu privire la Paradis. Leo („Istoria Armenilor”, pg. 141, 143, 149) spune: „Şi azi încă localnicii, — păstrători fideli ai vechilor interpretări, — aşează aici (adică în jurul Aradzani-ului) Edenul, paradisul primilor oameni. Şi această legendă, face o impresie puternică chiar asupra călătorilor străini. «Locul acela de o frumuseţe unică — spune unul dintrânşii, Lihudin, — avea tot farmecul poeziei biblice, şi minunându-te priveliştea ei, simţeai dorinţa de-a o popula cu fantome, de a cerceta dacă într’una din văile ei sin­guratice şi tainice, nu trăesc încă strămoşul şi străbunica noas­tră, şi dacă şi azi, nu cresc acolo, fructe oprite». Regiunea isvoarelor Araxulul» este una dintre cele mai frumoase colţuri ale Armeniei. Şi populaţia acestor locuri, situiază Edenul în acest loc. Chiar şi populaţiile necreştine ale regiunii acesteia, cred că unul din lacurile de aici, conţine apa nemuririi, care dă aceluia, ce are fericirea să bea dintrânsa, viaţa veşnică,

«Populaţia din jurul izvorului braţului răsăritean al Tigrului, adoră acest izvor printr’un cult, ce conţine în el urmele tradiţiei edenice. În fiecare an, — povestesc oamenii, — în dimineaţa zilei înălţării Domnului, îngerii pun un măr în apa izvo­rului şi cel care soseşte primul, poate să-1 vadă; dar dacă îşi în­tinde mâna, mărul dispare».

Pe Biblie se sprijină, deci, caracterul edenic al Armeniei, — şi poate pe caracterul ei edenic, nenorocirea poporului ei…

(Dintre cele mai recente lucrări: Aug. Bea. S. J. Instit. Biblicae, I, De Pentateucho Romae, 1928, pg. 129-131; Dr. P. Heinisch. Das Buch Genesis, Bonn, 1930, pg. 115-117).

II. — Munţii

După ce într’un capitol precedenta studiat râuiile Edenului şi legă­turile lor cu râurile Armeniei, Pâr. Sahag Gokian, în articolul de faţă cercetează munţii pomeniţi în Sf. Scriptură relevând punctele lor de coincidenţă cu munţii Armeniei, spre a conchide că locul tradiţional al Edenului, e logis să fie căutat în Armenia.

Partea treia a acestui esseu scris cu prilejul aniversării de 1500 de ani a traducerii Bibliei în limba armeană, dedicată exclusiv studiului popoare­lor enumerate în Geneza şi tinzând să dovedească ca patria lor originară este Armenia, — o vom da în numărul viitor.

Ceeace e de relevat în studiul eruditului nostru colaborator, este noutatea pe care o oferă lumii ştiinţifice, transportând muntele care a purtat Arca, - presupus până azi a fi Araratul, - într-un alt punct al Armeniei, care cade în regiunea Sasun.

Caracteristice Ameniei sunt apele şi munţii. Apele le-am cunoscut în baza Cap. II, iar munţii sunt pomeniţi în Cap. V. apele ne-au călăuzit spre Paradis, unde domnia secolul de aur al omenirii. Acum, când apar munţii, această perioadă de înflorire este de mult înlocuită printr’una de decădere şi destrămare morală. E veacul celor mai grele încercări ale omenirii; şi munţii Armeniei sunt chemaţi de a sluji drept punct de sprijin celui de-al doilea părinte al omenirei, lui Noe. Potopul, preschimbase într’un cimitir patria primei generaţii. Fuseseră acoperite de apă chiar şi piscurile cele mai înalte şi numai corabia plutia la suprafaţă, încărcată de rămăşiţele omenirii, care aşteptau cu chii aţintiţi spre mântuire. După luni de zile, munţii au scăpat de sub robia apelor. Şi corabia, fireşte, se aşează pe acel munte, pe dea­supra căruia se găsia în clipa retragerii apelor.

Care este acest munte ?

Corabia armenească, trezeşte în noi, icoana Muntelui Uriaş, Şi ne este foarte plăcut să împodobim creştetul venerabilului pisc avântat spre înălţimi, cu legenda corăbiei lui Noe, mai cu seamă că regiunile viticole dimprejur, - Agori, Nahicevan – mărturisesc în cor aceasta. Dar ce folos, căci este o mărturisire târzie, foarte târzie a secolelor mai noui.

Ce spune Sf. Scriptură şi ce spun vechile tradiţii armeneşti

şi străine ? .

„Şi se aşeză (Corabia) pe muntele Ararat”. Acesta este răspunsul hotărâtor al Bibliei. Corabia aparţine munţilor Armeniei, - în privinţa aceasta nu e nici o îndoială nici la autorii armeni şi nici la cei străini. Dar numai atâta lucru, nu ne poate mulţumi. Dorim să precizăm, fie şi cu aproximaţie, poziţia acelui munte. Dintre nenumăratele piscuri ale Armeniei, cui îi aparţine meritul de a fi găzduit Corabia?

Întrebarea nu e atât de complicată, şi am putea preciza cu uşurinţa situaţia munţilor, găsind un răspuns convenabil, dacă tradiţii şi denumiri ulterioare nu ne-ar încurca inutil.

Căci chestiunea nu constă în a găsi locul unde se afla în sec XV d. Cr. muntele numit Ararat, ci în aceea de a stabili în ce partea globului pământesc, adică a Armeniei, se situa ţara sau muntele pomenit. în sec. XV în. d. Cr. când Moise scria şi întrebuinţa denumirea de Ararat.

Biblia nu răspunde la această întrebare, şi prin urmare s’ar putea da o interpretare greşită, bazându-ne numai pe relatările eronate ale veacurilor mai noui.

Dar e limpede răspunsul inscripţiiior asiro-babiloniene, cari aşează ţara Ararti-Urarti în partea apuseană a lacului Van, la genunchiul Eufratului, aproape de Karpurt. Deci şirul de munţi cari poartă denumirea de Taurusul Armenesc, — din care o parte este botezată de cronicarii eleni Masios, iar cealaltă Korduene, — este leagănul rasei Ararti-Urarti, şi autorul Genezei îl are în vedere, când spune că munţii, cari au, adăpostit corabia, se numiau Ararat.

Această realitate corespunde atât de bine arătărilor istoriei şi geografiei contemporane, încât ar fi fost de mirare, dacă tra­diţiile popoarelor megieşe ar fi indicat alţi munţi. Aceste tradiţii însă, printr’un consens unanim, recunosc Taurusul Armenesc, drept muntele care a purtat corabia. Deşi îi dau muntelui denu­miri diferite, totuşi mărturisesc legăturile lui strânse cu şirul de munţi al Armeniei.

Tradiţia babiloniană, cunoaşte muntele corăbiei sub numele de Maşu, care în varianta lui Berosos se prezintă sub forma Nisir. Iată, deci, Masios de care am pomenit.

În tradiţia asiriană muntele se numeşte Darkum, în cea arabă Girdu. Cine nu observă aici partea greacă Korduene a Taurusului Armenesc? Culmea care desparte Muş de Sasun poartă şi azi denumirea de Gorduk şi este urma cuvântului «Khapk» al Urartienilor, în timp ce urmaşii acestei rase cu numele de «Khuit» însufleţiau pădurile cu limba lor neînţeleasă, până în sec. X d. Cr.

E mai bogată tradiţia elenă. Ea nu se mulţumeşte numai cu numele generic al întregului lanţ muntos, ci indică piscul cu numele său aparte. Pentru Gheorghe Ciprianul, muntele corăbiei este «Marathken», în timp ce pentru Nicolae Damaschirjul, el este «Baris». Încotro călăuzesc privirile noastre, aceşti munţi? Spre Taurusul Armenesc. Acolo, la Răsărit de Sasun se înalţă piscul «Maratu» de 3000 m. şi mai înspre Răsărit, piscul «Baris» (Sipan-Dagh), sau, după vechia sa denumire armenească, Nech-Masis de 4176 m. Tradiţia greacă, prin aceasta, face loc unei lupte de onoare, între culmile menţionate, dar această dispută nu trece dincolo de hotarele Armeniei.

Rămâne să cercetăm tradiţia armenească. Cronicarii armeni anteriori veacului al XII-lea, vorbesc adesea de piscurile Azad-Ma-sisk din ţinutul Airarad, dar ei niciodată nu le-au atribuit titlul de a fi fost munţii corăbiei lui Noe. Această tăcere este destul de gravă, faţă de tradiţia care se înfiripează după sec. XII-lea şi după care prin falsificarea denumirilor se crează un nou munte edenic mutându-se denumirea regiunii Airarad deasupra Marelui Masis. Dar această tradiţie contrazice nu numai pe autorii străini, ci şi cele mai vechi tradiţii armeneşti, pe care le-au păstrat Phaustus din Bizanţ, Moise din Khoren, Toma Ardzrum. După aceştia muntele edenic, pe care s’a aşezat arca biblică, se numeşte Ararat şi se află în regiunea Gorduk.

Prin urmare, o deplină armonie există între Sf. Scriptura şi tradiţiile armeneşti şi străine.

Se ia Corabia depe piscurile Azad Masisk, cari, sunt majestuoase prin ele însele, fără a avea nevoie de alte podoabe, şi se mută pe culmile vitejilor Sasuneni, fără a se putea indica, care
dintre ele se numeşte Ararat.

(A se vedea: “Armenien in die Bibel”, opera plină de erudiţie a Păr. Dr. Vahan Inghilizian, care prin cercetări minuţioase aduce valoroase precizări în această chestiune plină de obscurităţi.)

Dr. Sahag Gokian.