Mariane (788—795).

În anul 781, domnia în Bizanţ, o împărăteasă de mare valoare, cu numele de Irina, care întreţinea relaţiuni foarte prieteneşti cu Carol cel Mare. Pentru a întări şi mai mult aceste legături cu celebrul împărat cu barba colilie, ea logodi pe fiul său, Constantin VI-lea, în numela căruia domnia, cu principesa Rotruda, fiica lui Carol cel Mare. Constantin nu avea decât zece ani. Pentru a serba căsătoria, hotărîră să aştepte câtva timp.

Principesa, din Apus, sosi la Constantinopole, când Constantin împlini 17 ani, dar nu se ştia dece, căsătoria nu avu loc şi Rotruda se întoarse în Europa. Atunci, Irina dădu în căsătorie fiului ei pe o tânără armeanca de condiţie foarte modestă. Ea se numea Mariane, era născută în Cilicia şi trăia la un oarecare Filarst, cars-şi împărţise averea săracilor.

Istoricii nu sunt de acord asupra legăturilor de rudenie, care existau intre Filaret şi Mariane. Unii cred că era fiica sau nepoata sa, alţii ca era fiica lui adoptivă.

În aceste fericite timpuri, era îngăduit ciobăniţelor să se mărite cu prinţi încântători şi acesta în ciuda asprimii aparente a legilor, a obiceiurilor şi ceremonialului bizantin, unul din cele mai complicate din câte au existat.

Capriciul prinţului era suveran şi el nu se credea întru nimic constrâns, ca în Apus, să-şi aleagă soţia în famiile de rangul său,

S’a văzut de asemenea lustinian luând de soţie pe Teodora o femeie ridicată din pătura de jos a capitalei sale şi Justin ri­dicând pe tronul împărătesc pe o ţăranca dela Dunăre, pe ju­mătate sălbatecă, care îi făcea mâncare la câmp, când nu era decât simplu soldat. Mariane fu aleasă de Irina din cele zece fete, cele mai frumoase ale împărăţiei.

Ea nu era numai foarte frumoasă dar şi foarte mândră. Anecdota următoare ne-o va dovedi-o:

Înainte de a se înfăţişa temutei împărătese, ea făcu pe tovarăşele ei să făgăduiască că aleasa va trebui să se învoiască să mărite pe celelalte nouă cu persoane de vază. Una singură Gerontia, care era sigură că va triumfa, pentru că se socotia cea mai frumoasă, nu primi să facă o astfel de învoială.

Presupunerea ei nu fu răsplătită, fiindcă Mariane fu aleasă.

Acest fel de a alege e logodnică nu este specific bizantin, Aduceţi-vă aminte, din timpurile biblice, de Asuerus şi Esther; şi la cei dintâi ţari tot astfel se proceda întotdeauna.

Ivan cel Groaznic, spre exemplu, înainte de a se căsători a treia oară, trecu în revistă două mii de fete.

Căsătoria Marianei fu sărbătorită cu mare cinste în anul 788.

Constantin nu-şi iubi niciodată soţia. Era un bădăran, care nu moştenise dela străbunii săi decât un oarecare curaj personal.

Cu toate acestea, Mariane exercită asupra lui o oarecare influenţă: ea contribui astfel să-l scoată de sub jugul despotic al mamei sale, împărăteasa Irina. Complotul fu mai întâi descoperit, Irina îşi pălmui fiul şi-l închise într’un palat. Dar legiunile armene, pe care Mariane le câştigase pentru cauza soţului ei, se râsvrătiră şi Irina trebui să se retragă într’o fortăreaţă, iar confidentul şi ministrul ei, Straurakios, fu exilat.

Constantin nu ştiu să se folosească de biruinţa sa. După ce suferi o straşnică înfrângere din partea Bulgarilor, se văzu aevoit, sub constrângerea opiniei publice, să chem» înapoi pe Irina şi Staurakios. întoarcerea acestora nu orândui treburile împărăţiei.

Bulgarii câştigară noi biruinţe. Atunci cei patru unchi dins­pre tată, ai împăratului, ţesură un complot care fu înăbuşit, (Acestor nenorociţi li se scoaseră ochii şi li se tăiară limba). Apoi o răscoală a trupelor armene suferi aceeaş soartă. Căpetenia lor fu orbită şi Mariane — care trecea drept instigatoarea lor, — fu despărţită prin lege de bărbatul ei. Constantin era încântat de acest pretext, care după cât credea el, îi va îngădui să se căsă­torească cu camerista soţiei sale, pe care o iubea şi o încărca de daruri, chiar în public.

După ce goni pe Mariane, el avu îndrăzneala să ridice pe favorita sa la rangul de Basilisa. Clerul şi poporul, cari iubeau pe Mariane pentru farmecul şi bunătatea ei, se râsculară. Bătrâna Irina se folosi de aceste evenimente ca să răstoarne pentru totdeauna pe fiul său şi să domnească singură.

Lui Constantin i se scoaseră ochii şi muri din cauza rănilor sale. Cât despre Mariane, ea se retrase într’o mănăstire, a cărei atmosferă i se potrivea mai bine decât fastul şi intrigile curţii imperiale. Singura ei durere era că, a fost despărţită de fiica ei,. Eufrozina, pe care cruda ei bunică o silise să se călugărească într’o mănăstire din insula Proti.

Eufrozina (823—830).

Această Eufrozina trebuia să se suie şi ea pe tronul Bizanţiului. Împăraţii nu aveau nici un scrupul; de îndată ce le plăcea o femeie, fie ea şi călugăriţă, o alegeau de nevastă.

Într’o zi, pe când Mihai cel Gângav se plimba la umbra pinilor din Proti, o întâlni pe Eufrozina şi se îndrăgosti de tâ­năra ei frumuseţe.

El făcu din ea soţia lui. Fură căsătoriţi foarte scurt timp. Mihai muri şi Eufrozina împărţi puterea cu tânărul ei fiu vitreg. Teofil, până în ziua, când, căsătorindu-1 cu Teodora, o altă armeanca, ea se retrase pentru totdeauna la mănăstirea din Proti, de unde o scosese capriciul împăratului defunct.

Teodosia (813—820).

Înnainte de a vorbi de Teodora, ţin să spun câteva cuvinte de Teodosia, — fiica patriciului armean, Arşavir Gamsaragan, — care se căsători cu Leon V-lea înainte de suirea acestuia pe tron. Era o femeie căreia îi plăcea mult luxul şi dădea ser­bări măreţe.

Vă aduceţi aminte că Leon a murit asasinat în noaptea de Crăciun. El îşi datori sfârşitul său tragic mărinimiei soţiei sale. El hotărîse, în adevăr să omoare în acea noapte pe adversarul său, Mihai cel Gângav, acela care deveni mai târziu bărbatul Eufrozinei.

Teodosia îl împiedică dela aceasta, arătându-i că ar fi un sacrificiu să verse sânge într’o zi aşa de sfântă.

Leon o ascultă zicându-i: „Tu îmi mântueşti sufletul, dar vei face să-mi piară trupul”. Această presimţire se înfăptui, dar adversarii împăratului avură mai puţine scrupule decât; Teodosia, fiindcă ei răpuseră în mod sălbatec câteva ore mai târziu pe nefericitul Leon, chiar în capela palaîului.

Intervenţia Teodosiei în favoarea lui Mihai cel Gângav. îi folosi numai într’atât că nu suferi soarta soţului ei.

Împăratul cel nou o închise numai într’o mănăstire. Dar fii ei, Sempad, Vasile, Kirkor şi Teodosiu fură schilodiţi.

Teodora I (830—867).

Înainte de a căsători pe fiul ei vitreg, urmând exemplul Irinei, Eufrozina adună la palatul „Mărgărita” cele mai frumoase fete ale împărăţiei. Una, numită Icania, plăcu tânărului impărat care drept compliment îi spuse aceste cuvinte: „Lumea datoreşte multe rele femeilor”.

„Dar şi mult bine!” răspunse nechibzuita femeie. Teofil nu făcea caz de oamenii de spirit; el fu izbit de acest răspuns isteţ, întoarse spatele Icaniei şi alese pa Teodora, armeanca, născută din vestita familie Mamigonian.

Icania nu uită acest afront. Ajungând mai târziu o glorioasă literată, ea se răzbună pe rivala ei scriind un poem satiric dintre cele mai falşe împotriva „caracterului armean”. Teo­dorei nu-i pasă de asta. Ea se mulţumi să fie fericită şi fu cu desăvârşire. Teofil o iubi şi-i râmase credincios, lucru destul de rar în vremea aceea.

Numai de două ori se supără pe ea. Observând pe Bosfor o corabie încărcată cu mărfuri, pe cale dă a se scufunda, el se interesă cine e proprietarul ei. „Este a împărătesei, — i se răspunse, — face comerţ, pe socoteala acesteia, cu porturile siriace”.

Furios, Teofil dădu poruncă să se ardă corabia şi se năpusti apoi în apartamentele femeilor.

“Vrei oare ca Basileus să ajungă un negustor din cauza soţiei sale? Dacă noi punem mâna pe comerţ, din ce va mai trăi poporul nostru, destul de împovărat de atâtea impozite?”

Altă dată, el porunci să să ardă mâinile unui artist pe care-l sprijinia soţia sa şi care făcea pentru ea icoane, a căror cult, ca bun iconoclast îl izgonise Teofil din împărăţia sa.

Când Teofil muri, poporul voi să ridice pe tronul împărătesc pe bătrânul Mamigonian, bunicul Teodorei, care scăpase viaţa lui Tefil în trei rânduri, pe câmpul de luptă. Dar bătrânul voi mai bine să se retragă depe scana politică decât să-ai însu­şească pe nedrept drepturile nepoatei sale şi strănepotului său, Mihai. În timpul morţii fiului ei, Teodora domni deci, ca stăpâna absolută.

Femeie deşteaptă si înzestrată cu mare simţ politic, ea puse capăt luptelor dintre iconofili şi iconoclaşti şi purtă războaie glorioase care lărgiră hotarele imperiului. Regelui Bulgarilor, care îi declară războiu, îi dădu acest răspuns plin de mândrie:

„Nu fii aşa de încrezut; voiu lua eu însă-mi comanda trupelor şi voiu veni să te sdrobesc. Dacă nu-mi surâde norocul, nu vei avea nici un drept să te făleşti. La urma urmei, nu vei fi învins decât o femeie”. Bulgarul, care era înţelept, voi mai bine să se înţeleagă cu ea, decât să aibă de luptat cu o astfel de femeie. El o răsplăti pentru aceasta, primind pe episcopul Cirus, - care deveni apostolul Bulgarilor, şi se converti la creştinism.

Dar, vai, această femie energică avea un copil rău, care

dela vârsta de 15 ani ducea o viaţă de desfrâu, ce-i aduse porecla de “Beţivul”.

Ea avea şi un frate de o ambiţie nemărginită, Bardas, care pentru a ajunge asociatul împăratului, îndrăzni să învinuiască pe bunicul său Mamigonian, de un complot închipuit şi să-l închidă într’o mânăstire. El scăpă şi de sora sa, exilând-o si de fiicele acesteia, pe care le sili să se călugărească.

Dar rolul istoric al Teodorei nu se sfârşeşte încă. De acolo unde se re răsese departe de lume, ea se bucură auzind de uci­derea fratelui său, împăratul asociat Bardaş, de către Vasile I şi încurajă chiar pe acestă să scape de fiul său, împăratul Mihai, pe care-l socotia un flagel şi căruia regreta amarnic că i-a dat viaţă.

În locuinţa sa, din Sf. Mamas, Galata de astăzi, a fost otrăvit Mihai cel Beţiv de către Vasile I. Ea însă-şi muri în acelaş an. De atunci, biserica greacă, drept recunoştinţă pentru serviciile pe care le-a adus iconofililor cu ajutorul sfântului patriarh, Metodius, a orânduit-o printre sfintele sale.

Elena (919—961).

O altă împărăteasă armeanca fu Elena, fiica lui Roman Lecapen. Femeie puternică şi lipsită de scrupule ea ţesu un complot cu ajutorul fraţilor ei, împotriva propriului ei tată, pentru a scăpa pe bărbatul ei, Constantin VII-lea de o tutelă supărătoare.

Roman a fost detronat şi surghiunit într’o mănăstire din Proti. Apoi ea scăpă în acelaş fel de fraţii ei şi putu să domnească cu bărbatul ei, sau mai bine zis singură, căci Constantin VII-lea era un om de bibliotecă şi nu de acţiune.

Nenorocirile sale nu începură decât la moartea bărbatului său, cu suirea pe tron a fiului ei Roman II-lea, desfrânatul, care se căsătorise cu acea faimoasă Teofana, cu numele ei adevărat de Anastasia şi care ajunse mai târziu soţia lui Nicefor Focas şi metresa lui Ion Zimisces,

Roman II-lea se căsătorise cu consimţământul slabului său tată, care-şi iubia copiii, cu Teofana, fiica unui cârciumar din Crateros.

După Leon Diaconul, Teofana era cea mai frumoasă, cea mai ademenitoare şi cea mai rafinată dintre toate femeile timpului ei.

Pentru a salva aparenţele, socrii săi o înnobilaseră printr’un falş oficial.

O astfel de femeie nu putea să sufere jugul soacrei şi cum­natelor. Comparaţia între umila ei origină şi aceea a tuturor acestor prinţese o înverşuna; ea se folosi de slăbiciunea şi de viciile bărbatului ei ca să biruie. Fără îndoială, împărăteasa văduvă şi fiicile sale nu se sfiau nici ele, nici atât să-i arate dispreţul lor, acestei îngâmfate parvenite, fiică de cârciumar.

Să ascultăm pe Schlumberger, povestind amănuntele acestei tragedii a palatului:

„Teodora bănui fără multă osteneală. Autocratul declară deci mamei şi surorilor sale că ele trebue să părăsească apartamentele rezervate femeilor din Palatul Sacru şi să se retragă în mănăstiri ca să se călugărească.

„Aceasta era calea urmată cu statornicie în Bizanţ pentru a scăpa curtea de principesele supărătoare. Această sentinţă fără milă deznădăjdui pe tinerele Porfirogenete. La palat, avură loc scene de o violenţă nemaiauzită. Elena şi fiicele ei, nebune de ruşine şi durere, implorară pe Roman; sălile apartamentelor femeeşti răsunară de strigătele lor. Bătrâna împărăteasă se tărj rugătoare la picioarele fiului ei, îmbrăţişându-i genuchii.

„Cronicarul a pierdut din vedere să ne spună dacă Ţeofana era de faţă; în orice caz, ea era pe aproape. Planşete, strigăte, rugăminţi, totul fu în zadar! Roman, intimidat de aceste izbuc­niri s’ar fi lăsat înduplecat.

,,El nu îndrăzni. Numai Elena căpătă dreptul să rămână la palat. Fiicele ei trebuiră să se supună jalnicului lor exil.

„Erau cinci: Zoe, Teodora, care mai târziu trebuia să ajungă la rândul ei o Basilisa căsătorindu-se cu Ion Zimisces, Teofana, Ana, şi Agata. Erau principese desăvârşite.

„Tatăl lor, acest Basileus savant şi literat între toţi, le dăduse cea mai strălucită educaţie. El le iubea neputându-se lipsi de ele, veghind asupra lor cu o grijă geloasă mereu preocupat să le desvolte spiritul.

„Cea mai iubită era Agata, care nu-l părăsia niciodată, îl îngrijia cu tm adânc devotament în timpul bolilor sale foarte dese şi îi ţinuse adeseori şi loc de secretară.

„Despărţirea dintre mamă şi fiice fu sfâşietoare. Crescute cu dragoste sub aripa părintească, sărmanele tinere nu se gân­diseră niciodată la o asemenea soartă. Nici una nu avea vocaţie pentru mănăstire şi cu toate acestea trebuia să se supună. Această execuţie tragică trebuie să fi avut loc aproape îndată după suirea pe tron a lui Roman. Cele cinci principese plângând, jalindu-se se ţinea strâns îmbrăţişate, grup impresionant care ar fi mişcat mima cea mai barbară. Eunucii camerelor tre­buiră să le smulgă pe unele din braţele altora şi să le arunce în litierele care îe duseră în grabă la noile lor locuinţe.

„,…Toate cronicile bizantine ne-au adus ecoul dureros aj strigătelor acestor tinere principese târîte cu sila la mănăstire, constrânse să schimbe strălucitele vestminte brodate ale palatului cu rochia neagră şi groasă a călugăriţei, să vadă căzând sub foarfecele consacrate părul lor lung, mistică ofrandă a căsătoriei divine, căreia erau condamnate. În Bizanţ, se dădea un nume dulce acestei ceremonii lugubre, se spunea, că cutare plecase „să trăiască alături de îngeri”.

„…Ion, stareţul marei mănăstiri din Stadion, fusese delegat să prezideze ceremonia călugăririi celor cinci principese. El fu acela care le tăie părul. E probabil că pioasele lui discursuri vor fi avut mai puţină putere să facă pe tinerele femei să sufere noua lor soartă decât o hotărâre pe care o luă Roman cu pri­vire la ele. În loc de a le lăsa să trăiască în mizerie viaţa săr­manelor călugăriţe, el voi ca ele sâ-şi ţină rangul lor şi hotărî pentru ele aceeaş pensie pe care o avuseseră la palat. Ele trăi-ra de atunci o viaţă asemănătoare cu aceea pe care o’ duceau fiicele nobile, superioarele mănăstirilor din Apus.

„Teofana, fericită că a scăpat de ele, nu se împotrivi la această îndulcire. În realitate lucrurile merseră chiar mult mai departe.

„Ştim aceasta dela Sedrenus. „Nici nu întorsese bine spatele bunul călugăr din Studion — ne spune el — şi tinerele femei, aruncându-şi jos hainele mănăstirii, nu voiră să le mai îmbrace şi se apucară să mănânce carne”.

„Roman trebui să mai cedeze şi asupra acestui punct, aşa de adevărat e că la Bizanţ chiar „era mai uşor să vii de hac imui batalion de soldaţi decât unei trupe de fetiţe”.

„Adevărata victimă a tuturor acestor tragedii de familie a fost bătrâna împărăteasă Elena. Venerabila Augusta foarte bolnavă, nu putu să se obişnuiască cu fericirea ei casnică dispărută, cu această casă goală, cu fiicele ei tinere şi iubite împrăştiate şi nenorocite. Dispreţul Teofanei va fi facut-o să sufere tot atât de mult.

„Multă vreme bolnavă la pat în apartamentele Palatului Sa­cru, ea trecu în lacrimi cel din urmă an al vieţii.

„Iartă, cu toate acestea, pe fiul ei şi moare creştineşte în ziua de 19 Septembrie anul 961. Roman, care se arată cu mai multă dragoste pentru ea in ceasul eternei despărţiri îi Jăcu o înmormântare foarte frumoasă.

„Ea fu îngropată cu mare pompă la aceeaşi mănăstire a fiicelor Myrelacon lângă palatul cu acest nume, unde fuseseră închise două din fetele ei şi pe care tatăl ei, bătrânul Roman Lecapen îl întemeiase pe vremea atotputerniciei sale.

„El era îngropat acolo ca şi fiul său, Cristof şi soţia sa împărăteasa Fedora.

„Elena fu dusă la locui de veşnică odihnă, de către fiul de benat, de curte şi tot oraşul.

„Corpul ei, aşezat într’un sicriu de forma unei tece dauriie bogat incrustat cu perle şi pietre preţioase, fu depus, după Sedrenus, chiar în mormântul unde se odihneau rămăşiţele tatălui ei, mtrun mormânt vecin după alte mărturii”.

Teodora II (971-976)

Una din fiicele Elenei, Teodora II-a, se sui cu “toate acestea, pe tronul împărătesc, devenind soţia lui Ion Zimisces care o smulse din mănăstire şi îi îngădui astfel să ajunoă rivala feri­cita a acestei răutăcioase Teofana, căreia îi datora ea nenoroci­rile sale şi a alor săi.

Zoe (1028-1042) şi Teodora III (1055-1056).

Am mai vorbit pe scurt de cele din urmă Porfirogenete Zoe şi Teodora. îmi va fi de ajuns să adaug, cu privire la ele, ca Zoe a avut moravurile cele mai uşoare pentru o femeie de vârsta ei şi, că Teodora a fost un fel de călugăriţă încoronată. Sbehlumberger le-a consacrat pagini minunate, în ultimul său volum din „Epopeea bizantină”.

Rita (1296-1333).

În sfârşit, pentru a sfârşi cu principesele armene voiu cita numele Ritei, fiica regelui Hetum II-lea din Cilicia care se căsători în anul 1296, cu moştenitorul tronului imperial, viitorul împărat Mihai Paleologul şi luă, cu acest prilej, numele deXenia. O femeie tot atât de remarcabilă, un adevărat geniu politic care ştiu sa exercite, în mijlocul nenumăratelor intrigi şi comploturi, o influenţa foarte însemnată asupra a trei împăraţi: cumnatul ei Andromc II, bărbatul ei şi fiul ei Andronic III-lea.

Ea fu de asemenea o femeie războinică, în adevăratul înţeles al cuvântului. Cu braţele ei puternice îşi făcu dreptate faţă de un prinţ, care după ordinul crudului ei socru, venise s’o scoată dintro biserică din Salonic, unde îşi căutase refugiu în acest oraş muri ea şi fu înmormântată. Vestitul istoric Nicefor Grigore rosti discursul ei funebru; o măeastră bucată de elocinţă în care el aduse un strălucit omagiu calităţilor, virtuţilor şi înţelepciunii acestei nobile principese din familia Rupenienilor.

L. G. Guerdan