I. Mauriciu, primul împărat de sânge armean a domnit între anii 582 şi 601. Istoricii greci spun că s’a născut la Arabisus, în Capadocia, pe când cronicarii armeni susţineau că era originar din Oşacan, sat vestit depe Ararat.

Soldat cutezător, el fu invitat la Bizanţ unde nu întârzie să ocupe situaţii importante la carte şi în armată; el ajunse ast­fel comandantul suprem al armatelor de est şi înfrânse pe Perşi cu ajutorul unui alt general armean cu numele de Nerses. Spre a-1 răsplăti pentru biruinţa sa, împăratul Tiberiu îi dădu mâna ficei sale şi îl alese moştenitor. Un istoric armean, Kira-cos, povesteşte că la suirea sa pe tron, Mauriciu trimese crainici tatălui său, un ţăran de treabă din Armenia, ca să-i vestească fericitul eveniment şi să-i ceară sfaturi. Trimişii îl găsiră pe bătrân la lucru în grădină. Fâcându-i cunoscut scopul misiunii ior, tatăl împăratului se mulţumi să ia o coasă şi să reteze verzele care treceau de înălţimea normală. Ceeace voia să spună „că fiul meu să imite exemplu meu şi să taie capul duşmanilor noştri celor mai puternici”. Mauriciu urmă, bine înţeles, sfaturile pă­rinteşti.

Mauriciu care a fost un rege mare, care a câştigat biruinţe vestite contra Perşilor, Lombarzilor şi Avarilor, care a ocrotit literatura (el însuşi a scris un tratat asupra artei militare în douăsprezece volume, în care preconizează întrebuinţarea tranşeelor în vreme de războiu), muri el însuşi în mod tragic.

Focaş îl detrona şi puse să-l omoare după ce îi impuse groaznicul spectacol al decapitării celor cinci fii ai săi.

II. Bardan (Vartan), a fost al doilea împărat armean; un
general vestit, care, după ce a fost scăpat de împăratul Justinian
al II-lea din exilul în care îl trimisese predecesorul acestuia, Tiberiu al III-lea, răsplăti pe binefăcătorul său răpunându-l şi înlocuindu-l la tron sub numeie de Filipicus. Acest împărat (711—713) nu ne face cinste.

Domnia sa de doi ani a fost o serie de desfrâuri, crime şi înfrângeri. Odată pe când era beat mort, generalii revoltaţi de purtarea lui, îl arestară şi îi scoaseră ochii. Nu se ştie ce s’a întâmplat cu el. Poate că a murit într’una din mănăstirile din insulele Prinţilor, aceste insulele încântătoare unde e aşa de bine de trăit acum, şi care atunci serviau de închisoare tuturor victimelor vestite ale revoluţiilor din palat.

III. Leon al V-lea Armeanul, era din familie glorioasă Arţruni. Tatăl său, Bardas sau Vart, comanda armata în Armenia şi a fost destituit şi exilat pentrucă luase parte la o conspiraţie contra îm­păratului Constantin al Vl-lea. Ca şi tatăl său, Leon alese ca­riera militară. Vă atrag atenţia asupra faptului că Armenii, subju­gaţi de bizantini, procurau cei mai buni soldaţi imperiului şi că împăraţii folosiau serviciile lor în împrejurimile cele mai grele.

Leon al V-lea Arţruni luă în căsătorie pe fiica patricului armean Arşavir, pe această gingaşă Theodosis, de care vă voiu vorbi în curând.

El se amestecă într’o conspiraţie în contra împăratului Nicefor, alături de un alt general armean, Vartan Turcul, care co­manda armatele în Orient şi se încorona împărat la 19 Iulie 803.

Dar ajunşi la Crisopolis (astăzi Scutari) în fruntea armatei lor, Leon trăda pe Vartan şi trecu de partea lui Nicefor, care îl răsplăti pentru aceasta dându-i succesiunea lui Vartan şi copleşindu-l de favoruri. Vartan era un viteaz şi un virtuos pe care poporul îl adora. Nici Nicefor nu cuteză să-1 omoare; el îl surghiuni numai, în­tr’o insulă Proti şi îl constrânse să se facă călugăr. Se spune că stareţul mănăstirii nu avu curajul să-i taie buclele sale frumoase; Vartan însuşi şi le tăie. Desgustat de oameni el trăi de aci încolo în celula sa, sub

numele de Sappas, unde într’o noapte a anului 804, trimişii lui Nicefor veniră să-i scoată ochii.

Trădarea lui Leon nu-i aduse noroc. Pentrucă fusese înfrânt de Arabi, Nicefor îl destitui, pusese să-l bată şi îl exila.

El fu iertat sub domnia lui Mihail I şi puţin în urmă în fruntea armatelor Orientului, câştigă o strălucită biruinţă contra Arabilor ceeace îi aduse un mare renume. În vremea aceasta Bizanţul era împărţit în două tabere, iconofiîii (adoratorii) icoane­lor) şt iconoclaştii (duşmanii cultului icoanelor). Mihail I era iconofil. Duşmanii săi îl destituiră şi proclamară împărat pe Leon care era iconoclast.

Domnia lui Leon a fost glorioasă. Înfrângerile care le suferiră Bulgarii dela el, asigurară imperiului o pace de treizeci ani la graniţa de miazănoapte. El fu de asemenea de o nemărginită activitate şi un minunat administrator: el desfiinţa traficul slujbelor civile şi militare şi nu mai dădu înaintări decât celor cari le meritau, pedepsi pe autorii jignirilor şi nedreptăţilor, dar făcu greşeala să aprindă din nou conflictul între iconofili şi ico­noclaşti şi muri asasinat în capela palatului irr.perial, în noaptea de Crăciun a anului 820.

IV. Vasile. 40 de ani mai târziu, un alt Armean trebuia să se suie pe tronul Bazileştiior şi să întemeeze dinastia Porfirogeneţilor, cea mai glorioasă din istoria bizantină din câţi au ocupat tronul în timp de 198 ani. Povestea sa este un roman. Avea doi ani când Kanul Bulgarilor, faimosul Krum pe care l-a în­vins Leon al V-lea, pustii imperiul.

Mama sa care îl purta în braţe fu în numărul miilor de prizonieri bizantini pe care Krum îi lua în sclavie, Era aşa de frumos şi aşa de mare pentru vârsta sa, că regele bulgar îl deosebi şi îl luă în braţe ca să-î sărute de mai multe ori.

Până la 18 ani, Vasile (aşa se numea el) trăi în mizerie in Tracia; el păzia turma şi într’o bună zi, porni spre Constantinopole. Merse zile şi nopţi şi ajunse sleit de puteri la mănăstirea din Studioa (astăzi Psmathia). El bătu la poarta mânăstirei. Călugărul, care îndeplinea slujba de portar, auzi în somn o voce care îi spunea „Du-te şi deschide; aceia care bate la poartă este îm­păratul tău”. Călugărul făcu întocmai şi nu putu să-şi stăpânească un strigăt de uimire găsindu-se în faţa unui păstor în sdrenţe.

Cu toate acestea el primi pe Vasile şi-i găsi un loc de grăjdar la unul din ofiţerii împăratului Mihai Beţivul. Înzestrat cu o putere herculeană şi cu o frumuseţe care se crescuse cu vârsta, el fu deosebit într’o zi de împărat, pe când îmblânzia cu o rară putere de stăpânire un cal nărăvaş.

Soarta sa era hotărâtă. El ajunse rând pe rând mare gentilom, mare şambelan şi împărat — asociat. Dar fiindcă îşi în­găduise să critice într’o zi pe colegul său imperial pentru o exe­cuţie nedreaptă pe care acesta o poruncise, Mihai voi să pună să-l asasineze. Vasile i-o luă înainte otrăvindu-l în timpul unui ospăţ. De aci încolo el va domni singur.

Domnia să de 12 ani a fost una din cele mai fericite ale Bizanţiului.

El bătu pe Sarazini, în Orient şi în Italia; se făcu stăpân pe Cezareg, semnă tratate priincioase cu barbarii, se împrieteni cu Ruşii la care contribui la introducerea creştinismului, supuse pe Bulgari autorităţii bisericii greceşti, trimise pe preoţi în Dalmaţia ca să convertească pe locuitori.

În interior ei se ridică contra abuzului, umplu visteria sta­tului golită de înaintaşul său, restabili pacea religioasă, făcu o culegere de legi în patruzeci volume, cunoscută sub numele de «Basilicele» şi lăsă în sfârşit fiului şi urmaşului său Leon al VI-lea Filosoful câteva scrisori intitulate «Păreri» care cuprind învăţă­minte de o înaltă moralitate.

Astfel nenorocitul păstor, îmblânzitorul cailor, tovarăşul desfrâurilor lui Mihai Beţivul, se transformase într’un suveran înţe­lept care a ştiut să desvolte calităţile caracteristice rasei armene.

Leon al Vl-lea — supranumele său de Filosoful o arată — este cunoscut prin lucrările sale literare şi filosofice şi prin ne­statornicia sa conjugală şi moravurile sale desfrânate.

Alexandru, fratele său, un beţiv, nu domni decât un an.

VII. Constantin al VII-lea fiul lui Leon al VI-lea îl urmă.

Domnia acestuia a fost mai lungă. Ea a ţinut 46 ani. Dar om de studii mai mult decât de acţiune, Constantin îşi luă ca asociat pe valorosul şi înţeleptul amiral Romanos Lecapen, un alt armean, a cărui fiică, Elena, o luă în căsătorie.

Într’o lucrare vrednică de remarcat, Rambaud şi Charles Diehl (acesta din urmă într’un articol din Marea Enciclopedie) au explicat strălucita renaştere artistică, literară şi ştiinţifică care s’a săvârşit în Bizanţ sub domnia lui Constantin VII-lea Porfirogenetul şi la care el a contribuit fiind ei însuşi pictor, argintar, scriitor şi mare ziditor de palate şi biserici.

VIII. Romanos al II-lea fiul Iui Contantin, nu îndreptăţi ce se puseseră în el. Cu toată educaţia îngrijită pe care speranţele i-o dăduseră pariaţii lui, el îşi consacră cei patru ani de domnie numai vânătoarei, chefurilor, plăcerilor, suferind influenţa come­dianţilor josnici şi a soţiei sale, frumoasa Teofaco. El lăsă copii mici şi văduva sa ajungând împărăteasă — regentă se căsăto­reşte cu cei mai vestit general a timpului, Capadocianul Nicefor Focas căruia unii îi atribuie origină armeană. Ajungând împărat, Nicefor continuă să câştige mari biruinţe, cu ajutorul legiunilor armene, în contra Arabilor cărora el le luă insula Creta şi unde aşeză colonişti armeni. După cum îmi spunea D-l Venizelos, mai sunt în această insule sate, ale căror nume ca «Ermeni Keuy” etc arată origina lor îndepărtată.

IX. Ion Zemisches. Teofano nu iubea pe bărbatul sau de-al doilea, al căruia fizic nu se potrivea cu virtuţile sale militare ; ea se mângâie în braţele unui alt Armean, fermecătorul Ioan Zemisches care pentru a-şi potoli ambiţiile sale, cât şi pentru a place iu­bitei sale, asasină pe Nicefor.

Dar în contra dorinţelor sale, speranţa Teofanei — Ioan — odată încoronat împărat, nu voi s’o ia de soţie. Zemisches, se născuse la Serapolis, astăzi Cimicikazac, situată în Armenia bizantină; el era fratele generalului Kurken, sau Kurkonas. «Cimicikik» îi venea dela statura sa foarte mică, ceeace nu-l impie-dacă să fie de o rară eleganţă şi o mare iscusinţă,—era un lăn-cier: un arcaş şi cavaler desăvârşit, şl de o aşa de mare îndrăs-neală că el cuteza să se arunce singur contra noroadelor. Când s’a suit pe tron, primul lui act a fost să hotărască ca toţi Armenii imperiului să fie de aci înainte scutiţi de impozite. Aceasta este o dovadă că, compatrioţii noştri ajungând bizantini nu uitau ţara lor de origină. Acest prinţ cult era unul din cei mai buni elenişti ai timpului său; pagini pline de căldură i le-a consacrat Schlumberger în „Epopeea Bizantină».

Nu numai că a câştigat mari biruinţe contra Ruşilor, Bulgarilor şi Musulmanilor, dar a fost şi un foarte bun administra­tor şi un tată pentru poporul său. La întoarcerea sa în Ierusalim, de unde isgonise pe Musulmani, el trecu prin Cilicia. El văzu nişte domenii întinse şi falnice.

„Cui aparţin ele? întreabă el. — „Marelui şambelan, eunucului Vasile” I se răspune. — Ce, strigă el, popoarele se sleiesc de puteri, armatele încearcă atâta oboseală şi împăraţii înşişi se duc să-şi expună viaţa la marginale imperiului lor pentru a îmbogăţi pe un eunuc?” Aceste cuvinte erau o sentinţă de moarte contra eunucului hrăpăreţ.

Şi acesta pentru ca să scape de o soartă tragică socoti că e mai bine să otrăvească pe împărat la întoarcerea sa la Constantinopole. Ioan Zemisches duse cu el în mormânt regretele unanime ale poporului şi ale soldaţilor.

X. Vasile II lea fiul Iui Romanos II-lea şi al Teofanei

urmă lui Ion.

Şi el a fost un mare împărat; biruinţele sale de seamă în contra Bulgarilor îi aduseră supranumele de Bulgaroctonul. În timpul domniei sale, Ruşii începură a face să se vorbească de ei în istorie. Până atunci Moscoviţii trăiseră într’o barbarie de­plină şi Bizanţiul care se lupta împotriva lor îi înfrânse uşor. În 988, sub domnia Bulgaroctonului, regele Viadimir al Rusiei, se făcu stăpân pe Cherson în Crimeea care aparţinea imperiului bi­zantin şi ceru mâna surorei lui Vasile. Ca mare politician, Vasile II-lea, se înduplică şi tânăra prinţesă părăsi splendoarea unei curţi rafinate pentru a merge să împartă tronul cu un prinţ bar­bar. Nu ştiu dacă ea a suferit din cauza aceasta, dar sub influenţa ti, Viadimir s’a botezat şi a răspândit credinţa creştină prin­tre popoarele sale; el înapoee chiar Cherson-uî cumnatului său şi din timpul domniei sale datează Influenţa primordială a Bizantinilor în Moscova.

XI. Constantin VIII-lea, fratele lui Vasile II-lea, era
asociatul acestuia; dar sclav al plăcerilor şi lipsit de orice talent,
el lăsase fratelui său mai mare grija de a guverna.

La moartea lui Vasile, rămânând singur împărat ei caută să scape de grijile puterii lăsându-ie în sarcina miniştrilor incapa­bili şi fără scrupule. El nu avea fii: moştenitoarele sale erau fii­cele sale Zoe şi Teodora. înainte de a muri, el sili pe generalul Romanos Argyre să se despartă de soţia sa pe care o adora ca să ia în căsătorie pe prinţesa Zoe, aproape de cincizeci de ani. De­oarece Romanos nu primia, el îi ameninţă că îi va scoate ochii, ceeace era un argument fără replica. Soţia lui Romaaos se jertfi ea intră într’o mânăstire şî bărbatul sau se căsători cu Zoe şi deveni împărat la moartea lui Constantin VIII-lea. Cu Teodora se stinse denastia armeană întemeiată de Vasile I.

L. G. Guerdan