Armenii din România   

 

 

Conferinţă ţinută la Uniunea armeană din Paris

 

 

 

Trebuie să mulţumesc, în primul rând, Domnului Preşedinte pentru că a avut bunăvoinţa de a-mi semnala informaţii care ţin de un alt domeniu al cercetărilor mele. Mi-aţi arătat lista persoanelor care îl însoţeau pe Mehmed-Said, ambasadorul Turciei în Franţa, între care se află şi acest Lomaka, a cărui familie o cunoşteam foarte bine, întrucât am publicat numeroase rapoarte ale ambasadorilor europeni la Constantinopol, în care numele său apare la tot pasul.

În acelaşi timp, am zărit un foarte frumos portret al lui Mehmed-Said, care se găseşte la începutul acelui volum din Mercure de France. Acest Mehmed-Said m-a interesat cândva. Am publicat anul recut un volum cuprinzând conferinţe mai vechi ţinute la Sorbona, referitoare la „Călătorii francezi în Orient"; apoi mi-a venit ideea să prezint deopotrivă „Călătorii din Orient în Franţa". Am zăbovit, tară însă a cunoaşte Le Mercure de France, asupra lui Mehmed-Said, personalitate foarte interesantă prin marea sa curiozitate pentru lucrurile Occidentului, pentru că nu s-a mărginit să reprezinte, într-o nanieră mai curând stângace, Suveranul care îi încredinţase o tnsiune, ci a studiat societatea franceză în ceea ce aceasta avea mai rblositor pentru propria sa naţie.

A fost fondatorul unei tipografii la Constantinopol şi, în frumoasa lucrare a d-lui Omont despre misiunile ştiinţifice ale unor savanţi francezi în lumea turcească, este menţionată această tipografie fondată de Mehmed-Said.

Nu se poate spune că acest mediu turcesc (pe care l-am studiat, m asemenea, pentru cele cinci volume din Istoria Imperiului Otoman, publicată în Germania înainte de război) era favorabil unor idei ca cele pe care le aducea Mehmed-Said şi sunt chiar persoane care spun că, pe lângă tipar şi multe alte lucruri pariziene, el a adus în Turcia, printre ai săi, obiceiuri care îi scandalizau - uneori chiar pe bună dreptate. Nu voi insista asupra acestei chestiuni, însă voi spune că era hulit după călătoria sa la Paris nu din cauza Parisului, ci datorită alegerii, fară îndoială, dintre cele mai nefericite, pe care o făcuse între lucrurile care puteau fi aduse de acolo.

Vă sunt, aşadar, recunoscător pentru că mi-aţi semnalat Le Mercure de France şi dacă mica mea broşură despre călătorii din Orient
în Franţa va avea cumva o a doua ediţie, mă voi grăbi să includ
această notă. Voi lua întregul pasaj care priveşte vizita lui Mehmed-
Said şi voi adăuga menţiunea momentului, atât de plăcut pentru mine,
în care am făcut această nouă descoperire.

Vedeţi cum, în domenii atât de diferite, atunci când crezi ea înfăţişezi lucruri care nu au legătură decât în mod accidental cu preocupările celui căruia vrei să-i fii pe plac, ajungi să-i faci servicii ştiinţifice pentru care ar trebui să-ţi fie recunoscător.

Cei din familia Lomaka puteau fi armeni, deşi în casa lor se vor­bea limba greacă, pentru că la acea vreme existau în Fanar şi români a căror limbă obişnuită era greaca. Atunci când de Tott, călătorul, de origine maghiară, dar francizat, care a scris o carte despre turci şi tă­tari, vorbeşte despre casa primitoare a unui Callimachi, care a fost domn al Moldovei, ca şi cei doi fii ai săi şi nepotul său, el spune că în acea casă, pur românească, se vorbea greceşte. Cu toate acestea, am publicat eu însumi scrisori aparţinând aceleiaşi familii, în care tatăl, cel care a ajuns mai târziu domn al Moldovei, scria alor săi, în cea mai curată limbă românească, chiar moldovenească, din nordul Moldovei, vorbindu-le de mici chestiuni legate de treburile lor de familie ori negustoreşti.

Nu voi uita că, în acelaşi timp cu familia Lomaka, era la Constantinopol un armean care a jucat un rol foarte important în epocă şi a cărui operă constituie încă şi astăzi o bază pentru cercetările privim Imperiul Otoman, un armean care trecea drept suedez, fiind cunoscut ca baronul Ohsson. Doar ştiindu-i celălalt nume, Muradja, îţi dai sea ma că era armean, lucru pe care, de altfel, el 1-a spus întotdeauna. Exemplul său ar putea contribui la lămurirea cazului familiei Lomaka.

Mulţumesc, de asemenea, celui care reprezintă, fără îndoială, în chipul cel mai strălucitor, marele talent poetic al Armeniei. Cunosc şi antologia sa, publicată cu câtva timp în urmă (autorul mi-a trimis-o la Bucureşti), care cuprinde acea lungă serie de cântece ale durerilor şi speranţelor Armeniei, şi îmi amintesc momentul în care am fost iniţiat (acesta este cuvântul exact pe care trebuie să-1 folosesc) în arta miniaturilor Armeniei de către primul volum din Roseraie d'Armenie, frumoasă carte, sub toate raporturile, şi în însuşi titlul său. Această Roseraie d'Armenie aduce ca o adiere a miresmelor acelor locuri. Nu­mai un mare patriot şi un excelent poet putea, domnule Arşag Ciobanian, să găsească acest titlu, care nu are nimic în comun cu acele titluri banale ce ascund lucrări de propagandă: pentru dezvăluirea sufletului unei naţii, este un termen care îi rezumă întreaga poezie.

Voi spune chiar că am făcut o recenzie la primul dumneavoastră volum, pe care nu am putut să o găsesc aici, la Paris, pentru conferin­ţele mele, recenzie care a fost ciuntită groaznic de către cel care a pu­blicat-o, în France Nouvelle. Nu ştiu dacă aţi văzut această recenzie. Pentru că tot suntem la descoperiri, iată încă una; vă rog doar să fiţi încredinţat că numele cu totul neinteligibile nu vin din manuscrisul meu.

 

După ce am îndeplinit o datorie de altfel atât de plăcută, permiteţi-mi să vă dau explicaţia acestei expuneri. S-ar fi putut crede că, dacă am vorbit la Sorbona despre o parte din trecutul armenilor, acea parte care este interesantă prin sinteza care a fost săvârşită, dar care nu reprezintă partea cea mai însemnată, mai maiestuoasă, mai glorioasă a istoriei acestei nobile naţii, care este vechea, marea Armenie, am facut-o ca un istoric al cruciatelor care, întâlnindu-i în drumul său pe armeni — căci nu poţi vorbi mai ales de prima cruciată iară să dai la tot pasul de nume armeneşti: Constantin, Toros şi celelalte -, s-a gândit să înfăţişeze Armenia ciliciană.

Este adevărat că sunt, aş spune chiar: patruzeci de ani, de când mă preocupă studiul cruciatelor, de la Philippe de Mezieres et la Croisade au XIV-e siecle, lucrare în care am menţionat participarea la cruciate a Lusignanilor stabiliţi în Armenia ciliciană, între care regele Guy şi cei care îl înconjurau, este adevărat, spun, că de când mă ocup de cruciate, armenii din Cilicia au fost în atenţia mea. Interesul meu pentru această naţie nu se rezumă însă la atât, iar lucrările despre armenii din ţara mea pe care le-am publicat în româneşte nu pot pleca de la istoria cruciatelor.

Moldova şi Ţara Românească - Moldova mai interesantă, mult mai interesantă în privinţa armenilor decât Ţara Românească, în ciuda coloniei foarte numeroase de armeni care există în acest moment la Bucureşti - nu au nimic de-a face cu cruciatele.

Ţara Românească a fost creată la începutul secolului al XlV-lea, în momentul în care cruciatele luau sfârşit. Cât despre Moldova, aceasta este o creaţie de la mijlocul aceluiaşi secol. Aşadar, nu prin mijlocirea cruciatelor am ajuns să am faţă de armeni sentimente pe care prefer să le las să se manifeste, în loc să le proclam şi să le afişez.

Cunoaşteţi naţia noastră mai mult întâmplător. Nu vă voi face elogiul ei, însă voi spune că avem o calitate, care devine uneori defect, dar preferăm să avem acest defect, anume o discreţie aproape bolnăvicioasă care face ca, atunci când este vorba să facem fraze în jurul unui sentiment, să lăsăm mai curând să se ghicească sentimen­tul, decât să folosim acea retorică banală care stă la îndemâna oricui.

Dacă am, în afara unui interes ştiinţific uşor de explicat, senti­mente de simpatie pentru armeni, acestea le datorez faptului că m-am născut şi mi-am petrecut copilăria şi o parte din adolescenţă într-un oraş care. în ceea ce priveşte burghezia sa cea mai veche, este şi un oraş al burgheziei armeneşti. Sunt originar nu din acea Ţară Româ­nească bogată în discursuri şi foarte abilă în materie de politică, ci din Moldova, din oraşul Botoşani, pe vremuri un simplu sat, al cărui nume, cu acel „aniu pe care îl aveţi, din întâmplare, şi dumneavoastră, reprezintă descendenţii unui strămoş, ai unui fondator care se chema Botăş.

Or, Botoşanii ar fi rămas întotdeauna satul descendenţilor lui Botăş, dacă n-ar fi fost armenii.

Acum, evreii sunt cei care domină viaţa oraşului şi care înlocu­iesc, în mare parte, prin dibăcia lor cu mult mai mare, tradiţiile, vechile tradiţii seculare ale armenilor. A fost însă o vreme când nu era burghezie evreiască, ci doar armenească, şi această burghezie arme­nească este cea care a creat oraşul. În aşa fel încât satul este al nostru, însă oraşul este al dumneavoastră, iar Botoşanii nu au numai armeni într-un cartier întreg cu străzi mari, cu două biserici, cu o mulţime de norminte purtând inscripţii mai ales din secolul al XlX-lea, pe care le-am publicat în Inscripţiile mele, în traducere românească, dar şi casevechi admirabile, perfect întreţinute; casa unde fiecare lucru este a iocul lui, unde nu există un fir de praf, unde gospodinele se vâră până şi sub paturi pentru a îndepărta ultimul fir ascuns, este casa rmenească.

Există familii care dăinuie din secolul al XV-lea şi care au păstrat acest obicei vrednic de admiraţie de a face menajul altfel decât în nulte ţări infinit mai civilizate, potrivit opiniei generale, decât aceasta.

Am locuit în case unde, de cealaltă parte a culoarului de intrare, erau armeni; am trăit sub acelaşi acoperiş cu armeni. îmi amintesc, de la vârsta la care eşti atras de asemenea plăceri, de prăjiturile pe care mi le servea o domnişoară care, dacă mai trăieşte, trebuie să aibă acum, de vreme ce eu am aproape şaizeci de ani, peste şaptezeci, o domnişoară care se numea Vartanig. Or, Vartanig este corespondentul feminin al lui Vartan, Bardanes la bizantini.

Nu numai pe aceste două străzi mari, care se cheamă încă străzile armeneşti, „Uliţa armenească", dar şi în alte zone ale oraşului se găsesc mici grupuri de armeni. Atunci când voiai să cumperi un anumit mezel, ghiudenul, uscat şi tare, cu felia presărată cu grăsime, mergeai întotdeauna la „ghereta verde", unde era un armean care, din pricina unor anumite vicii, a sfârşit nu vă voi spune cum. Atunci când căutai delicatese, mergeai la colţul străzii, la un băcan armean. Şi chiar, în prima casă unde ţin minte că am locuit - aş fi încă în stare să o găsesc, deşi sunt amintiri care merg până la acea vârstă atât de îndepărtată când nu împlinisem şase ani -, în faţa mea era o casă în care locuiau armeni, două văduve, dintre care una se numea „Manana", „Maria", iar cealaltă „Opisica". Aceasta cel puţin era for­ma la care ajunsese numele armenesc în Moldova. Alături de ele, mai era şi cel de la care am învăţat primele mele jocuri, un tânăr armean pe care îl văd şi acum, după aproape o jumătate de veac. Îl chema Mihai şi era cu zece ani mai mare decât mine. Mi-i amintesc pe toţi trei în faţa căsuţei lor: foarte bătrâna Manana, Opisica, fiica sa de vârstă mijlocie şi acel băiat voinic care era Mihai, primul meu dascăl în materie de jocuri.

Iată ce au însemnat armenii pentru primii mei ani de viaţă, pentru ceea ce numim „cea mai frumoasă parte a vieţii", şi, în multe privinţe, este cu adevărat cea mai frumoasă.

La şcoală şi mai ales la liceu am avut colegi armeni. Erau cei doi Goilav, dintre care unul, un băiat frumos, blond, de loc din Buco­vina, trebuie să fie acum, dacă mai este în viaţă, colonel de cavalerie, poate chiar general în rezervă al armatei române. Celălalt era mai modest.

Cel dintâi aparţinea unei familii foarte bogate şi, chiar în centrul Botoşanilor, există încă frumoasa casă unde locuia Grigore Goilav. mort de vreo zece ani, un om care, pe lângă că strângea documentele pământurilor sale (avea proprietăţi foarte întinse), avea un interes pro­fund pentru patria sa îndepărtată, pentru rasa căreia era mândru că îi aparţine. A publicat un statut al unei confraţii a armenilor din Moldo­va, un statut foarte interesant, cu totul deosebit de statutele confrăţiilor şi breslelor pe care le întâlnim în mod obişnuit în România, cu un caracter religios mult mai pronunţat decât acestea. Se ocupa chiar de lucruri legate de Hindustan. Nu era budist, dar budismul avea unele atracţii pentru el.

A murit lăsând două fete, dintre care una este măritată cu un avocat român din Botoşani.

Vedeţi, aşadar, cât sunt de împletite amintirile mele cu acea viaţă a armenilor din oraşul meu natal, între 1880 şi 1890.

Dar colonia din Botoşani, foarte numeroasă, nu este decât un din cele care au dat naştere, în toate oraşele din Moldova, la o viaţă urbană, cu un caracter comercial foarte dezvoltat.

Iată care sunt principalele colonii armeneşti de la noi.

Sunt foarte mulţi armeni, ce au jucat un rol însemnat şi sub ocu­paţia austriacă, care a durat aproape un secol, în Bucovina. în aceasti Bucovină care s-a unit din nou, în urma tratatului de pace, cu vechili Regat, armenii au prosperat sub regimul românesc şi şi-au păstrat, sub acel regim al Austriei, situaţia pe care o moşteniseră din vechea Moldovă, din care acest mic district fusese desprins.

Sunt armeni la Suceava. Suceava a fost, până în secolul al XVI-lea, capitala Moldovei. Acum este un oraş în mare parte decăzut, însă în părţile care s-au păstrat cel mai bine mai există colonia armeană. Aceasta se deosebeşte, ca şi cea din Botoşani, prin aspectul caselor, prin grija excepţională ce se dă celui mai mic amănunt. Aceste case au acoperişuri de şindrilă, cu stâlpi formând o balustradă la faţadă, aceste case văruite, cu ferestre mici pătrate, frumos rânduite, alcătu­iesc un şir de clădiri model. Pe vremuri, aici erau aşezăminte politice, fiindcă alături de cel care era şeful municipalităţii româneşti, şoltuzul (de la germanul Schulîheis, printr-o formă poloneză), mai era un „şoltuz" armean. Armenii erau, aşadar, organizaţi, aşa cum erau, de pildă, în Siria, genovezii, veneţienii şi pisanii. De asemenea, alături de şeful religios ortodox al oraşului era un protopop armean, care îndeplinea funcţiile unui episcop. Am întâlnit nu o dată „şoltuzul" şi protopopul armean în mărturiile legate de oraş. În împrejurimile sale se poate încă vedea solida biserică din piatră, Zamca, cetatea, iar în apropiere, „metocul", capela Hagigadar.

A existat în această Bucovină, unde trăieşte încă familia Pruncu, familie aristocratică, având legături cu cele mai nobile dintre noile amilii germanice stabilite în provincie, o elită armenească cultivată, jogată şi mândră.

În micul oraş Siret, elementul armenesc a dispărut aproape în întregime, însă a existat fară îndoială, şi aici în secolul al XlV-lea o colonie.

Acea parte a Moldovei care se găseşte între Carpaţii transil-Jăneni şi Şiret era rezervată coloniştilor saşi şi maghiari veniţi din Transilvania. Aici burghezia armenească, despre care urmează să vor­besc, a apărut mai târziu, în vreme ce toată acea parte a principatului care se întinde între Şiret şi Prut, şi îndeosebi partea de nord, a fost colonizată, în aşezările urbane, de către armeni.

O colonie foarte importantă de armeni a existat chiar în capitală, la Iaşi. Aici se află o biserică ce ar data, după cum se pretinde, din iedul al XlV-lea. Am văzut fotografia inscripţiei: data a fost scrisă mai curând târziu. Este însă această tradiţie că biserica a fost clădită în secolul al XlV-lea şi trebuie să admitem că într-un oraş atât de însemnat, care era deja cunoscut în Orient la începutul secolului al XV-lea (un călător bavarez, Schiltberger, îl numeşte „Jaspasar", „bazarul Iaşi" - forma orientală nu a fost oare dată călătorului german de către armenii de acolo?), a existat o biserică armenească.

La Botoşani sunt două biserici. Colonia era mult mai puternică. Una dintre aceste biserici trebuie să fie veche şi în jurul ei se păstrează elemente armeneşti în mare parte deznaţionalizate.

Colonia din Roman a rezistat mult mai bine.

Roman este un oraş întemeiat de către prinţul cu acest nume, la sfârşitul secolului al XlV-lea. Biserica aparţine aceluiaşi gen ca şi cea din Botoşani şi posedă, dacă acest lucru vă poate interesa, o carte provenind din Solgat sau Sorgat, în Crimeea, unul din acele târguşoare care erau unite cu splendida Caffa. Există o inscripţie din secolul al XIV-lea referitoare la această frumoasă carte ce a fost catalogată şi descrisă de dl. Macler, pe care l-am invitat în România prin Institutul de studii sud-est europene şi căruia i-am semnalat această carte religioasă de o anume valoare.

In ceea ce priveşte partea de jos a Moldovei, au fost armeni, tară îndoială, la Vaslui, au fost la Bârlad, ca şi la Galaţi. Numai că aceste colonii nu au avut aceeaşi însemnătate ca cele situate mai sus de acea linie care merge de la Roman până la sud de Iaşi. Teritoriul armenesc din Moldova formează, aşadar, ca un soi de triunghi, cu Bucovina drept vârf; el coboară, într-o parte, pe Şiret, până la Roman, iar în cealaltă, către Prut, în apropierea laşului, care nu este prea departe de acest râu.

Din această burghezie s-au desprins elemente, cele din Focşani fiind mult mai recente. Armenii au aici o frumoasă biserică, despre care am scris într-un articol recent pe care i l-am consacrat." Există în această biserică o icoană frumoasă, care nu este totuşi de origine ar­meană, ci greacă, în vreme ce icoanele armeneşti de la Botoşani şi din alte părţi sunt foarte interesante prin caracterul lor confesional şi na­ţional. Biserica a fost zidită în secolul al XVII-lea şi este una dintre

 

 

(V. infra, pp. 271-272. (n. ed.))

cele mai frumoase şi mai masive, pentru că acolo unde sunt armeni, este şi trăinicie şi curăţenie.

 

Pentru armenii din Ţara Românească, originea este diferită. Ei sunt în mare parte refugiaţi veniţi mai târziu din Turcia, în secolul al XVII-lea, care însă au adus aceleaşi calităţi. Una din cele mai frumoase biserici din Bucureşti este biserica armenească. Ea reproduce tipul vechilor edificii din ţara dumneavoastră, în vreme ce bisericile din Moldova reprezintă mai mult sau mai puţin tipul românesc, lăsând la o parte variantele datorate diferenţei de rit.

Lângă această biserică, în stilul Aniului, se află o şcoală. De curând s-a înfiinţat o bibliotecă: un armean foarte distins, care are contribuţii chiar şi în „Analele Academiei Române" şi care traduce în prezent descrierile călătorilor armeni în ţările române, dl. Siruni, care are un frate la Paris, distins fotograf, dl. Ar ax, se ocupă de clasarea materialelor sale, dintre care unele destul de rare.

 

Iată acum o privire asupra originii armenilor din România.

In epoca marii diaspore armeneşti, atunci când viaţa Armeniei se strămutase din regiunile caucaziene în regiunile mediteraneene, urca. spre nord şi se îndrepta chiar către vest, unde se formau casele arme­neşti pe care le regăsim în Italia în atâtea oraşe, a existat o mare colonie armenească, de unde provin un număr de manuscrise, unde s-a dezvoltat o artă armenească vreme de zeci de ani, cea de la Caffa în Crimeea.

Sper că va veni momentul - nu poate fi prea departe - când va exista o anumită ordine în Rusia, şi această ordine va îngădui să se facă la Caffa săpături mai serioase. Caffa a fost unul din cele mai frumoase oraşe de la sfârşitul evului mediu, numărând mai mult de 100.000 de locuitori. Oraşul se cheamă acum Feodosia, după vechiul nume grecesc, adoptat în vremea când Ecaterina a II-a forma Ovidiopolis-uri şi Ecaterinopolis-uri pe întreg cuprinsul imperiului său. Sub movilele de pământ care acoperă oraşul trebuie să zacă o întreagă artă, şi aveţi, iară îndoială, o contribuţie la această artă a bisericilor îngropate.

Acum câteva zile am fost entuziasmat aflând, la Academia de Inscripţii, de descoperirile făcute în Bactriana, unde a fost scoasă la

Iveală o mare civilizaţie, cu sute de statui ce pot sta alături de tot ceea ce Grecia a dat mai bun, cu influenţe venind din India budistă.

In cazul Caffei, nu vom găsi o civilizaţie necunoscută, ci monu­mente remarcabile ale unei civilizaţii care a prosperat vreme de mai mult de un veac. Oraşul a decăzut însă în secolul al XV-lea, fiind cucerit de turci în a doua jumătate a secolului; nimic nu a mai rămas din el după cum nu a mai rămas nimic din castelul vecin de la Mangop sau al celor doi Sf Teodor, Tiro şi Stratelat.

Armenii care au venit spre noi de la Caffa nu au facut-o însă în secolul al XV-lea; el au venit încă din secolul al XIV-lea, înainte de întemeierea Moldovei, astfel încât principatul i-a găsit pe armeni aşezaţi în aceste locuri. Nu este vorba, aşadar, de colorii care ar fi fost atraşi mai târziu; armenii sunt fondatori în adevăratul înţeles al cuvântului, în sensul unei autonomii supuse mai apoi autorităţii domnitorului.

Se pune întrebarea dacă această stabilire a armenilor pe teritoriul Moldovei nu este în legătură cu marea linie de comerţ care s-a format în cursul secolului al XlV-lea între Cracovia, Lemberg sau Lvov, acest oraş mare unde mai păstraţi încă numeroase elemente ale unu: glorios trecut economic, şi, mai târziu, Moldova, dacă toate aceste colonii nu s-au format în momentul în care această mare linie de comerţ a fost prelungită prin aşa numita Tartarie, drumul tătăresc de comerţ.

Cred că trebuie spus nu. Armenii care s-au stabilit în Moldova nu veneau de la Lvov; acest lucru s-a întâmplat ceva mai târziu, însă primul grup a venit direct,1 Colonia armenească mi se pare, aşadar, mai veche, şi iată şi de ce.

Mai întâi pentru că drumul de comerţ între Galiţia şi Caffa nu datează decât din momentul în care regele Cazimir al Poloniei a cucerit Galiţia şi a acordat privilegii germanilor şi armenilor (exista un drept armenesc care era diferit de dreptul german, de dreptul de la Magdeburg, care era la rândul său diferit de dreptul polonez). Cum însă cucerirea Galiţiei a avut loc către 1340, cum Moldova s-a format

 

(A se vedea, de asemenea, notiţa mea în numărul comemorativ al reviste Mechitariştilor din Viena, Hanîes, în 1927.)

aproape în aceeaşi vreme, cum în această ţară existau deja armeni şi cum un privilegiu al regelui nu era de ajuns pentru a crea o cale comercială prin teritorii pustii sau controlate de inamici precum tătarii, trebuie să admitem că trecerea armenilor în Moldova a fost anterioară prosperităţii centrelor de comerţ din Galiţia. Mai există şi un alt motiv care mi se pare absolut concludent.

Armenii care au venit în Ţara Românească poartă, în mare parte, nume turceşti. Spre deosebire de aceştia, armenii din Moldova au nume româneşti, neexistând la ei nici cea mai mică urmă de influenţă poloneză sau ruteană; chiar burghezii din Moldova ale căror nume sunt cele mai concrete şi mai pitoreşti sunt tot armeni. Există, de pildă, un „Ochi albi", un altul care se cheamă „Pruncul" şi un al treilea care poartă numele de „Bolfosul", adică are gâtul umflat, are o excrescenţă la gât. Toate acestea sunt porecle, însuşite de persoanele care le-au primit. Alte porecle vin de la o meserie; există un „Văr-zarul", din care provine acel Auxentius Vărzărescu sau Virzirescu, cu (hume românesc, care a strămutat o mare parte din conaţionalii săi din Moldova în Transilvania, unde au întemeiat marile colonii de la Gherla (Szamos-Ujvâr) şi Ibaşfalău sau Elizabetopolis.

Se spune că armenii au părăsit Moldova din cauza persecuţiilor. Nu a existat decât un singur moment de intoleranţă religioasă, şi acesta este datorat unui domnitor pe jumătate nebun, care a fost omorât câteva luni mai târziu de către boieri şi care fusese supranumit jupuitorul de câini. Belicâne.

Dacă în 1670 a avut loc marele exod al armenilor din Moldova, acesta a avut o altă cauză: lungile războaie între polonezi şi turci, sub domnia regelui Jan Sobieski. Fiind împiedicaţi să-şi facă negoţul, armenii au părăsit Moldova cotropită de două armate, pentru a merge în Transilvania, unde nu era nici una. Aşa se explică existenţa armenilor în Transilvania, cu aceleaşi biserici solide, cu aceeaşi organizare burgheză cu acelaşi simţ precis pentru tot ceea ce formează o viaţă de ianilie bine organizată şi un comerţ orientat după reguli cinstite şi permanente.

Dintre aceşti armeni din Moldova, unii au ajuns să joace un rol mportant în politica ţării. In secolul al XVI-lea, unul din sfetnicii iconitorului Petru Rareş, către 1530-1540, se numea Petru Vartic.

 

Or, Vartic vine de la Vartan. Nu ştiu dacă a păstrat deosebirea de confesiune, însă originea sa armeană este de necontestat.

Tot în secolul al XVI-lea am avut un domnitor a cărui mamă era armeancă şi care este numit Ion Vodă cel Cumplit, pentru că, având nevoie de bani pentru o revoltă împotriva turcilor, s-a adresat episco-pilor şi, pentru a obţine averea unui episcop, trebuia să-1 declare eretic sau să-1 acuze de anumite vicii şi să-1 ardă. Numele mamei sale ar fi fost Şerpega.

Acest Ion Vodă cel Cumplit, un erou, care nu a vrut să plătească tribut turcilor, care i-a chemat pe cazaci în ajutor şi a luptat trei zile pe malurile Prutului împotriva armatei otomane, sfârşind prin a capitula, pentru ca turcii, încălcând condiţiile capitulării şi legile războiului, să-1 lege cu patru lanţuri şi să-1 sfâşie, este numit şi Ion Armeanul. După ce a stat un timp în Rusia şi s-a căsătorit cu fata unui mare boier la Moscova, a fost giuvaergiu la Constantinopol. A fost însă, fară îndoială, fiul unui domnitor, fiindcă altfel nu putea domni.

Aşa cum dumneavoastră vorbeaţi de Lomaka, al cărui nepot a fost Andre Chenier, din care provine, printr-o descendenţă mai lungă, însuşi Thiers, în literatura română şi în ştiinţa românească, ca şi în dreptul românesc, sunt nume de armeni care trebuie cu deosebire amintite. Dacă nu ar fi decât Buicliu, dintre care unul a fost pictor la Iaşi, iar celălalt unul din cei mai buni medici internişti din Bucureşti, şi tot ar fi o dovadă suficientă. Sunt eu însumi recunoscător docto­rului Buicliu pentru faptul de a fi transformat o călătorie ce îmi fusese recomandată, la vârsta de douăzeci de ani, pentru îngrijirea sănătăţii mele, într-o simplă călătorie de plăcere.

Un alt Buicliu s-a distins în domeniul dreptului şi a lăsat Academiei Române o foarte frumoasă bibliotecă armenească, al cărei catalog l-am publicat, şi, în acelaşi timp, o sumă suficientă, la acea vreme, pentru a trimite bursieri de limbi orientale.

Există chiar, între poeţii renaşterii noastre, un Pruncu, originar din Focşani, care era neîndoielnic armean.

Trebuie adăugat, în încheiere, că armenii din România cunosc maniera, grea şi delicată, de a reuni două datorii: datoria faţă de

 

 

(Este vorba, în fapt, de Grigore Buiucliu; v. şi supra, p. 216 (n. ed.).)

 

religia şi rasa lor, pe care nu le-au uitat niciodată şi datoria faţă de ţara unde ei înşişi şi strămoşii lor s-au stabilit de atâta vreme. Ei sunt pentru noi fraţi, buni fraţi, rămânând pentru vechea lor patrie buni fii. Or, nu cunosc un elogiu mai frumos care s-ar putea face unei mari naţii nefericite care, păstrând întreaga sa comoară morală, nu poate recrea şi înălţa patria sa la înălţimea de care ar fi capabilă.

 

 Conferinţă ţinută la 23 ianuarie 1929. Publicată în acelaşi an, sub titlul: Les Armeniens de Roumanie: Conference donnee ă VUnion Armenienne de Paris, împreună cu Patru conferind despre Armenia, ţinute la Teatrul Naţional din Bucureşti, (n. ed.)
 

Nume

Email

Mesaj

Cod