Prima formă a literaturii armene culte este prosa. Ea este de caracter istoric şi foarte strâns legată de soarta Bisericii armeneşti. Literatura aceasta este de două feluri: una spontană şi o alta prefăcută, cerută într’un anume moment. Biserica avea nevoie de o literatură ca să se ştie cum s’a introdus creştinismul şi să se presinte figurile cele mari din vremea aceia, ca să se veşnicească martirii luptelor împotriva Perşilor. Pe dealtă parte, câte un rege cerea să se scrie istoria poporului armean potrivit cu interesele sale. Atunci scriitorul făcea ce putea, căuta prin arhive, dar dese ori înşela, inventa câte un alt scriitor foarte vechiu care vorbia despre lucruri ce n’au existat niciodată.

În toată această vreme poesia lipseşte cu desăvârşire. Lite­ratura poetică armenească a avut o bucată de vreme o oprire aptoape desăvârşită. Este o literatură care se continuă în anume domenii din secolul al IV-lea până în zilele noastre ; dar cu toate sânt câteva secole în care nu se găseşte mai nimic. Câtă vreme au fost supt Caucas regi cari se băteau între dânşii, o activitate literară importantă nu se putea desfăşura. Se întâlnesc doar teologi şi foarte rare ori câte un scriitor literar ca Grigore de Narec, autorul „Plângerilor”, în veacul al X-lea, care este presintat ea o apariţie excepţională. Erau acolo mănăstiri în care călugării traduceau după texte sfinte. Câte unul din vremea aceasta mai veche încearcă şi poesie. Această poesie era însă de un caracter exclusiv religios.

Cu totul altfel a fost când poporul armenesc s’a mutat în Cilicia, Cu Bizanţul legătura era foarte uşor de făcut; aici erau vecini, şi mai erau alţi vecini cari au dus la principatul de Antiohia şi la alte State de cruciate ; erau Francesii.

În acel moment începe o literatură cu totul nouă, care dă opere însemnate în toate domeniile. Cunoaştem foarte bine istoria acestei Armenii ciliciene prin faptul ca o serie întreagă de istorici, adunaţi şi publicaţi în marea colecţie de la Paris a „Istoricilor armeni ai Cruciatelor”, o presintă unul după altul, Samuil din Ani, Ghiragos, ş. a.. Aici se întâlnesc expuneri de tot felul, de la simplele cronologii, până la memorii şi până la încercările de istorie universală. Toate acestea între anii 1100 şi sfârşitul secolului al XIV-lea, prin urmare în toate cele trei secole ale epocei ciliciene.

Pe lângă aceşti istorici, cari sânt de obiceiu călugări, este o literatură, care se ceteşte mult mai puţin, dar care nu este lipsită de frumuseţă. Pe vremea aceia nu se făcea deosebirea între literatură şi teologie. Aici poeţii sânt şi teologi.

Azi, de câte ori un teolog rămânând teolog face poesie sau romane, nu ştiu dacă este jenat el, dar noi sântem puţin jenaţi. Pe vremea aceia însă nu era aşa: se găsiau călugări car făceau cele mai călduroase poesii de dragoste şi lumea nu se mira. Iubita nu exista neapărat; o putea crea el anume pentru bucata pe care o scria, şi astfel se alcătuiau pentru fiinţe imaginare versuri foarte frumoase, cum sânt acelea ale lui Constan­tin din Erzenga.

Câteva nume şi ceva caracteristici în ce priveşte pe aceşti poeţi din secolul al XII-ea până la al XIV-lea. Veţi fi miraţi când veţi vedea cât de modern sună poesia aceasta.

Arachel din Sunic ocupă cu poesia lui prea puţin loc în traducerile făcute până acum, dar el este fără îndoială unul din cei mai distinşi represintanţi ai vechii literaturi. Când el vorbeşte de legătura omului cu Dumnezeu, întâlneşti acelaşi spirit ca în „Imitaţia lui Isus Hristos”, care este desigur una din cele mai frumoase cărţi din câte s’au scris vre-odată. Şi în Arachel răsună accentele acelea de profundă intimitate care face farmecul „Imitaţiei”.

Un scriitor care este în acelaşi timp şi bisericesc şi sentimental este Nerses Şnorhali. Apoi Caciatur din Checiaru, Fric, Grigore din Clat, Ovanes din Tălgurân. Şi se pune întrebarea; de ce apar toţi poeţii aceştia în acelaşi moment?

Fiindcă atunci s’a produs sintasa între spiritul armenesc şi cel frances. Spiritul acesta occidental, în extas în faţa Orientului, a creat o foarte frumoasă poesie, reprezentată mai ales de Con­stantin din Erzenga, de un Fric, de un Caciatur din Checiaru.

Intorsă-i primăvara şi florile-s voioase Şi-atâtea păsărele, în pene’nveşmântaie, Cu miile ‘n grădină spun ce nu poţi tăcea: Miresmele le ‘mbată când vin pe trandafiri.

Iubirea li o mamă, iubirea îi dă cântec. O, faţă radioasă, icoană de lumină, De ce opreşti iubirea-ţi s’alinte ochii miei ? Eşti suflul primăverii, eu floarea însetată.

Tu setea mi-o alină cu suflul tău cel blând. Ce este-aici pe lume asemenea cu tine? Tu pari a fi tot una cu stelele din cer, Te văd şi văd în ceruri cum trece luna plină

Şi raza-ţi se coboară pe trista-mi inimă. Aşi zice că Sultanul cu tot alaiu-i trece. Eu sânt printre mulţimea alaiului: m’auzi ? De când te-ai dus de lângă mine neîncetat

Curg lacrimi pe obrazul lăsat în părăsire.

De te-aş vedea vre-odată păşind încet spre mine,

Cu câtă bucurie-aş veni în calea ta,

In ternă m’aş întinde cu faţa să mă calci

Şi-aş da cu bucurie şi sufletul în cale-ţi. îmi spun că lumea toată s’aprinde de iubire Când mergi grăbit cu pasul piciorului mărunt, îmi spun că ‘n miez de noapte e soarele pe cer,

Când văd că treci pe faţa pământului de-odată. Cine-a căzut în paza strâns’a iubirii tale, Văzut-a şi Dreptatea şi Nemurirea chiar, Trăieşte numai singur cine-a avut un semn, De la iubirea care şi suflet dăruieşte.

Sau :

Morţii să stea ‘mpotrivă nu e pe lume nimeni. Nici cel frumos nici omul cel trist si cel sălbatec: Răpeşte şi puterea şi rost de cărturar,

Războinicul îşi pierde şi tobele şi steagul, Din cei cari în luptă au fost biruitori, Din cei ce-şi câştigară o faimă prin victorii, Din cei cu spada ‘n mână, cu lancie, buzdugan,

Nimic nu mai rămâne din faţă şi făptură: Nu-i mai zăreşti călare şi nu lovesc din pinteni, Nimic nu se mai vede din ceia ce a fost, Armonicele trupuri, se vor preface ‘n ternă,

Se va desface-acolo şiragul perlelor Se va desface astfel mândria femeiască_ Acele cu frumosul obraz şi părul blond. Acele-a căror faţă era dulce ca luna, Acele bucuroase şi vesele ‘n cuvânt: Asupra lor se lasă tristeţa — şi se duc,

Şi nota de iubire aprinsă, de şfichiuitoare satiră, de simţ al zădărniciei lucrurilor omeneşti se întâlneşte şi în alte bucăţi. Parc’ai auzi pe un Charles d’Orleans şi un Villon,

Sânt vântul primăverii, acuma am venit, Şi-mi e cântarea dulce prin mijlocul grădinii: Tot ce a fost în iarnă urât şi îngheţat Mă vede şi îndată în faţa mea se duce.

Acuma-mi vin cuvinte oricâte le voiesc, Cum iese iar isvorul din fundul stâncilor: Eu voiu cânta acuma un cântec minunat, Căci inima mi-i plină de focul primăverii.

Acel care nu poate cu foc să te iubească E vrednic ca ‘ntre vite să fie aşezat: Aşa de dulce-i glasul bun al rostirii tale Cai zice că pe buze ai mierea florilor.

Grădini răsar în faţa-ţi îndată ce apari, Atât e de nespusă mireasma revărsată, In faţa ta, regină a florilor, sânt roşa. Dece atunci în mijloc de spini m’ai aşezat ?

Geloşi îmi spun atâţia ce mă gonesc cu ură, De ciudă că ispita de cântec eu o ani: „De ce scrii numai însuţi, cu-atât de dulce gust, Şi nimenea nu poate pe tine să te ‘ntreacă?”.

Dar ei sânt orbi ia suflet şi gândul li-i închis, Eu nu ştiu cine-mi dete un dar fără păreche; Eu nu-s decât o oală de lut pentru comori, Şi sufletul mieu cântă din voia Domnului.

Până ce formula acestei iubiri şugubeţe a omului din mânăstire pentru femeia din ideal îşi află expresia în aceste patru versuri ale lui Ovanes din Tălgurân:

Călugării bătrâni de-un veac, Cu părul alb ce’n galben bate îşi uită orişice păcate Şi sfânta cruce, — când te plac.

O poesie cu totul neaşteptată. Poeţii aceştia vorbesc o limbă întocmai ca limba liricilor din timpurile noastre. Samână cu ceva din literatura noastră ; nu din boierescul Alexandri, ci ceva care corespunde tonului adânc şi gingaş în acelaşi timp care face far­mecul lui Eminescu. A fost în evul mediu un moment în care sentimentele ajunseseră acolo unde sânt în timpul nostru.

De la o vreme însă Cilicia n’a mai existat pentru poesie. După o bucată de timp în care teologia a câştigat teren, călugă­rii s’au retras în mănăstire. Acolo s’au închis strigând după aju­tor şi plângând de durere în faţa năvălirii Musulmanilor.

După aceia lucrurile s’au aşezat. In orice societate care pă­timeşte, vine o generaţie nouă care nu mai ştie povestea suferinţilor. A bătut aici un vânt din Persia care aduce miros de trandafiri şi cântece de privighetori. Literatura aceasta nouă din secolele al XV-lea şi al XVI-lea este străbătută de influenţa răsăriteană. Dar, şi în momentul când mireasma este mai puternică, răsună chemarea către patria, jalea moşiei încălcate şi dorul pen­tru libertatea şi independenţa terii, a unui Zaharia de Gnunic, a unui Nahabed Cuciâc.

În atmosfera acestor vremi de dureri străbat, dar, şi cântece de dragoste, dar înainte de toate nota aceasta politică a învin­sului, a prigonitului este cea mai puternică.