În ce priveşte rasa, lucrul nu este atât de simplu cum se pare. Trebuie să spun şi cu acest prilej că nu acord rasei rolul care i se recunoaşte de obiceiu. A fost o teorie greşită, pe care a împărtăşit-o şi un om de geniu ca Eminescu, aceia a rasei pure. Rasă pură nu există nicăieri.

Este drept că Armenii nu s’au amestecat de mult, datorită împrejurărilor în care au trăit. Păstrându-şi relaţii de familie în cerc strâns, oarecare puritate de rasă poate fi constată azi la Armeni; dar această puritate de rasă priveşte epoca de la constituirea poporului până astăzi, adică în vremea când se fac căsătorii aproape exclusiv între membrii acestei rase. Iar, în ce priveşte începutul, atunci nu poate fi vorba de puritatea sângelui. Acolo la început nu s’a petrecut un amestec de popoare care face că nu toţi represintanţii seminţiei armeneşti să aibă aceeaşi înfăţişare. Sânt de obiceiu două tipuri: unul mai sprinten, mai frumos, altul, nu pot zice: mai urât, dar mai puţin frumos decât celălalt.

În Armenia veche a trecut foarte mult timp până să se facă această sintesă. Cercetările întreprinse în ultimul timp lămuresc unele probleme care nu se puneau acum câteva decenii.

În ţara supt Caucas, între cele două mări, în Asia Mică, şi în partea care coboară spre Sud, până la Kyros, au trăit popoare a căror cunoştinţă s’a căpătat numai în timpul din urmă. Aici s-au făcut foarte mari descoperiri etnice în ultimii ani. Au fost trimese misiuni speciale pentru aceasta. Lehmann Haupt a cercetat aceste rase d’inaintea Armenilor, rase care nu au pierit, ci se găsesc şi azi în formă curată în părţile Caucasului. Şi Georgienii fac parte din acestea. În afară de cercetările lui, care a putut fixa şi câmpul de luptă de odinioară al lui Alexandru-cel-Mare, sânt filologii, între cari genialul filolog francez d. Meillet, care a publicat şi o carte cu privire la cuvintele adevărat armeneşti şi cele care sânt împrumutate, iar printre acestea din urmă sânt cuvinte foarte vechi, care vin din limba popoarelor primitive ce s’au topit apoi în masa poporului armean.

Iar arheologii au găsit lucruri al care nu se aştepta nimeni: inscripţii în cuneiforme, literele în formă de cuiu, care samănă cu cele persane, şi, în regiunea de sus, opere tehnice de o îndrăzneală extraordinară. Acest platou este sec, acoperit de zăpadăiarna; sânt momente când zăpada se topeşte, când cad ploi, iar ele nu ajung niciodată: pământul nu păstrează apa. De aceia era necesar a se face canale, la care se străduiesc şi inginerii din timpul nostru, fiind precedaţi de acei cari au construit alte canale, cu câteva mii de ani înainte de Hristos. Pentru tehnică este o problemă cu desăvârşire uimitoare cum s’a putut într’o vreme în care nu era niciuna din puterile pe care le avem noi astăzi, să se realiseze aceste construcţii de către predecesorii Romanilor care sânt în parte şi părinţii Armenilor. După cum nu se poate înţelege de altfel nici cum s’au putut face piramidele cu mijloacele de atunci.

A existat deci o mare civilisaţie, de o îndrăzneală tehnică neobişnuită, care a făcut ca în Armenia această veche să poată trăi proporţional mai mulţi locuitori decât trăiesc astăzi, cu toată opera de colonisare întreprinsă după lunga stăpânire turcească. În timpul de faţă, nu s’a putut lucra cu atâta râvnă ca pe vremea unui rege Serduris.

Este deci o lungă istorie a Armeniei înainte de Armeni. Şi rasa aceasta a putut să dea o civilisaţie pe care o dovedesc inscripţiile acelea, din care s’au putut scoate câteva indicaţii. Pe de altă parte, rasa primă a dat o civilisaţie tehnică de o foarte mare desvoltare ale cării urme se păstrează şi astăzi.

Viaţa aceasta străveche, de mai multe secole, a lăsat urme şi în inscripţiile popoarelor vecine cu care a avut de-a face. Asirienii au ajuns, întinzându-se spre Nord, pănă în regiunile platoului armenesc şi au dat lupte cu înaintaşii Armenilor. Năvălitorii nu au ieşit întotdeauna biruitori, cumn’au ieşit biruitori nici Perşii. Prin rumare, civilisaţia aceasta tehnciă, civilisaţia aceasta de inscripţii era în acelaşi timp şi o zdravănă civilisaţie politică în stare să scoată oşti întregi gata de luptă împotriva invasiilor din Sud.

Aici se pune o întrebare, pe care şi-au pus-o şi aceia cari au întrebuinţat inscripţiile asiriene ca şi inscripţiile unui popor descoperit în timpul din urmă, Hitiţii sau Khetas. Se ştia prin Egipt că a existat o dinastie hitită, dar ştirile despre ea erau foarte vagi. Acum Hitiţii sânt foarte bine cunoscuţi. Întreaga lor capitală a fost găsită la Bogaz-chioiu. La început s’au aflat acolo o samă de inscripţii care nu se ştia ce cuprindeau. A venit, după alţii, un savant ceh d. Hrozny, care a avut răbdarea să descopere limba hitită, de origine ariană, aşa că s’au putut ceti toate aceste inscripţii. Ba s’a discutat dacă eroii din Iliada nu sânt pomeniţi şi ei aici. Din aceste inscripţii asiriene şi hitite noi reconstituim istoria celei mai vechi Armenii.

Poporul acesta vechiu, care, după cum s’a văzut, a fost un popor vrednic, poporul acesta a cărui limbă Armenii n’o vorbesc astăzi, — de la cei vechi au rămas foarte puţine cuvinte, după cum nouă nu ni-au rămas de la Daci decât vre-o câteva cuvinte —, se pomeneşte în istoria asiriană supt numele de Urartu sau Biaina, ceiace filologii numesc „rasă vanică”. Ei represintă cel d’intăiu substrat de populaţie în această regiune.

Dar, prin aceste popoare, noi, Românii, nu avem niciun fel de înrudire cu poporul armenesc, şi cu toate acestea asemănarea fisică este de multe ori izbitoare. Trebuie deci a se admite şi o a doua rasă care s’a topit în cea veche.

Rasa aceasta o bănuia şi Moise din Khoren şi Lazăr din Pharp, istoricii Armeniei mari, cari ştiau, ce ştia şi Herodot că au fost anume emigraţii de elemente cu totul deosebite în aceste regiuni din timpurile străvechi, elemente care au venit din Europa, din peninsula tracica. A fost un prim drum al rasei trace, care a pornit, nu peste Caucas, ci peste Bosforul şi dardanalele de astăzi, a străbătut Capadocia şi a ajuns pănă la platoul acesta înalt. Când au ajuns aici Tracii s’au fixat; nu s’au dus mai departe, fiindcă ar fi căzut în deşert.

Dar de ce nu s’au oprit pe drumul lor în Asia Mică însăşi unde au găsit grădini rodnice şi păduri, de ce s’au suit pe platou armenesc? În vremea aceia prin aceste ţinuturi era o foarte mare mişcare de populaţie: mişcarea Sciţilor, care frământa toată lumea, — un fenomen care seamănă cu întrarea în Europa a Hunilor. Cum, după ce au intrat Hunii, au pornit Slavii, Germanii, şi valul, în ceput în a doua jumătate a secolului al IV-lea a mers până la Oceanul Atlantic, tot aşa, o mie de ani înainte de Hristos, a venit valul de Sciţi care a strămutat toate popoarele. Ciobanii, arcaşii şi vânătorii sciţi au împins elementele acestea pănă au ajuns sus pe platou. Şi, cum rasa aceasta a fost mult mai tânără şi mai vitează, ea a pus stăpânire şi pe pământ, a dominat pe ceilalţi locuitori, băştinaşi, şi şi-a impus tipul fisic.

Când se întâmplă aşa, însă, niciodată un tip vechiu nu piere cu desăvârşire; din când în când apare după capriciile naturii câte un representant al rasei distruse. Nici aici tipul vechiu n’a dispărut. Dacă rasa armenească este, în general, una dintre cele mai frunoase, aceasta se datoreşte elementului năvălitor, la o epocă atât de îndepărtată. Am spus că năvălitorii erau Traci din aceiaşi rasă cu Dacii noştri. Aşa încât noi sântem rude prin aceia că avem sângele acesta trac şi cu el ambele popoare au moştenit şi câteva caractere: aplicarea către poesie, iubirea de musică etc.

Dovada că Armenii noi — cari între dânşii se numesc cu numele de Hai —, sânt de origine tracică, o dau câteva asemănări de nume rămase şi în Asia Mică şi în Tracia. În Tracia era o regiune care se numea Moesia, în Asia Mică exista Misia, în Asia Mică erau Frigieni, în Peninsula Balcanică sânt Brigii. Frigienii şi Misii din Asia Mică nu sânt decât elemente trace rămase în drum, pe când alte elemente trace au înaintat pănă în Caucas.

Acum când ştim acestea ne gândim şi la schimbările pe care Armenii le-au suferit pe urmă.

Cât timp au stat acolo sus, au avut multe legături cu Grecii şi Perşii, cu cari ar fi fost capabili să formeze o singură rasă. Nu s’a putut aceasta din causa deosebirilor religioase. Armenii sânt printre cele d’intăiu popoare care, primind creştinismul, au făcut din el o religie de Stat.

Grecii din secolele al V-lea şi al VI-lea au discutat foarte mult timp aceste probleme. După ce teologii nu se pot înţelege nici asupra datei Paştilor, — aşa că anul acesta Isus moare şi înviază de două ori, — vă închipuiţi, când era vorba de natura însăşi a lui Isus Hristos, ce trebuie să fi fost. Statul intervenind, s’au adunat atunci Sinoadele presidate de Împărat, care au hotărât care este „adevărul”. Soluţia a fost transmisă şi Bisericii armeneşti, însă aceasta n’a vrut s’o primească. Pănă azi Armenii au rămas la mijloc între Bizanţi şi Nestorieni. Armenii au refuzat soluţia grecească şi din convingere teologică, dar şi din antipatie faţă de Greci. Odată ce au avut o altă formă religioasă creştină, şi decât Grecii, şi decât Nestorienii, ei au fost apăraţi ca rasă de contopirile cu ceilalţi creştini. ÎN Franţa există şi astăzi familii protestante care nu fac legături de căsătorie cu catolicii. În felul acesta, prin deosebiri religioase, rasa se păstrează, pe când, la noi, au venit Greci, Bulgari, Sârbi şi s’au confundat cu Românii, fiindcă nu era nicio deosebire, cât de mică, în domeniul acesta religios.

A venit un timp însă când Armenii s’au coborât spre mediterană, în Cilicia. Aici au găsit o altă populaţie: Greci pe malul mării, Italieni, Veneţieni, Genovesi, Francesi din marsilia şi din Montepellier. De la străini au căpătat şi dianstia de Lusignan care i-a stăpânit în secolul al XIV-lea.

Aici cred că s’a făcut un puternic amestec de rasă cu popoare europene de o parte şi cu vechea populaţie din Cicilia, cu Grecii şi chiar cu Isaurienii, locuitori de munte, din Taurus.

Iar, când din Cilicia s’a trecut la Caffa şi de acolo în Galiţia şi Moldova, amestecurile, nu întotdeauna mărturisite, nu se pot tăgădui. Însă vechea rasă de pe platou a rămas cu caracterul ei neschimbat.