Pentru noi, subiectul ei, care este luat din martirologul creşti­nismului, prezintă o deosebită însemnătate, deoarece Poliect este armean de origină.

Iată cum expune poetul acest subiect:

Poliect a trăit pe la jumătatea sec. III, pe timpul autocraţiei lui Deciu, în Meletine, capitala Armeniei de atunci. Fiind dintr’o origină nobilă — probabil chiar din familia domnească — avea o situaţie dintre cele mai frumoase în oraşul său. Şi când Deciu, l’a trimes pe Felix acolo, în calitate de guvernator, cu un ordin special de a persecuta pe creştini, Poliect a luat-o de nevastă pe Polina — fiica lui Felix — care fusese mai înainte logodnica lui Sever, unul din generalii favoriţi ai împăratului. După ce din îndemnul prietenului său Nearc, primeşte credinţa creştină, Po­liect, abia botezat, are îndrăzneala, în furia lui de nou convertit, de a rupe public, într’o zi de sărbătoare, ordinul împărătesc de persecuţie, şi, răpind idolii din mâinile celor ce îi duceau în templu, îi doboară la pământ, sfârâmându-i; şi, din cauza aceasta, este închis.

Toate insistenţele soţiei sale, de a-l convinge să se întoarcă la vechea lege, rămân zadarnice. Poliect îl cheamă pe Sever la închisoare, pentru a-i încredinţa pe logodnica sa, Polina, cu o nobleţe de caracter fără de seamăn, — la crearea căreia, Corneille s’a întrecut pe sine, — deşi declară faţă de Sever, că prin moartea lui Poliect chiar, nu va consimţi să-i fie soţie, totuşi, imploră intervenţia acestuia, pentru condamnatul care doria să moară. Insă Poliect este decapitat, din ordinul lui Felix. După moartea soţului ei, Polina primeşte deasemeni creştinismul. Şi, în cele din urmă, Felix, adânc turburat de aceste revelaţii ale credinţei şi jertfei, se creştinează şi el.

Deşi subiectul acestei tragedii e luat din martirologiu, poetul însă, s’a simţit liber să adaoge, pe lângă adevărul pur istoric, şi alte ficţiuni, concepute de el; personagiul lui Sever nu este nici­decum istoric; apoi, urmează martiriul lui Nearc, înainte de Poliect — adevărul fiind tocmai contrariul — convertirea Polinei şi a lui Felix la creştinism, precum şi alte mici amănunte. Toate acestea, tind să ne ofere mai mişcătoare, adevărata poveste a .martirizării lui Poliect, un adevăr cert astăzi, despre care, părerile contrarii, din acest punct de vedere, ale unora, au fost definitiv combătute, de către cercetătorii martirologişti.

Dacă, într’adevăr, evenimentul acesta ar fi o simplă ficţiune care sâ fi luat naştere pe la jumătatea secolului III, atunci, ar fi fost imposibil ca, într’un timp apropiat, chiar în sec, IV, să se înalţe câteva biserici pe numele lui, în câteva oraşe depărtate una de alta, adică, mai întâi, în Meletine unde se născuse şi fu­sese martirizat sfântul, apoi la Constantinopole, la Ravenna şi prin vecinătatea Tebaidei, în Egipt. Este cert că, mărturiile pe care le avem despre martiriul lui, nu sunt ale unui contemporan, ele fiind scrise de un oarecare Simion Metaphrosius din Cons­tantinopole, prin sec. X ; chiar stilul său emfatic trădează că n’are un caracter istoric. Insă aceasta, nu poate constitui o dovadă suficientă pentru a-i tăgădui autenticitatea istorică. Faptul că, biografia unui sfânt ar trebui să fie scrisă neapărat de un con­temporan — ceeace ar fi preferabil fireşte — nu poate fi considerat totuşi, ca fiind singurul criteriu de adevăr. Adeseori, chiar tradiţia, trăită şi păstrată de credinţa populară, a fost izvorul istoriei martirilor; s’a întâmplat iarăşi, ca documentul scris de un contemporan, sau puţin mai târziu, să dispară din literatură, dupăce dăduse naştere unei scrieri elogioase şi e foarte posibil ca aceeaş soartă să fi avut şi primele mărturii vechi despre martiriul lui Poliect, documente, pe care tradiţia le atribue chiar prietenului său Nearc, ce-l îndreptase pe calea Evangheliei

Poliect era de naţionalitate armean, născut şi crescut în Meletine, care, dela începuturile creştinismului până în sec. V, şi încă mai târziu, a fost centrul unui ţinut, devenit cu totul armenesc. Aparţinea uneia din cele mai nobile familii din oraşul său şi avea o origine princiară, pentru care motiv, desigur, reprezen­tantul Romei, convenise sâ-1 accepte ca soţ al fiicei sale. Fiind oştean, funcţiona ca înalt demnitar în legiunea romană numită „Fulgerul” din acel oraş. Faima lui data încă din zilele lui Titus şi după mărturia sfântului Grigore din Nysa, prin dra­gostea pe care o arătase, din primele zile, faţă de predica Evangheliei, înlesnise pătrunderea şi răspândirea Creştinismului în Meletine.

Lipsa unei adoraţiuni la Armeni, în jurul numelui său — de­oarece n’avsm nici biserici ridicate în amintirea lui şi nici o literatură bogată, despre martiriul său — nu trebue să ne surprindă. Lucrul acesta se explică, mai întâi, prin faptul că, la epoca lui, cu mult înainte de invenţia alfabetului armenesc, — când ideia unei Biserici Universale contopea tendinţele de autono­mie ale tuturor popoarelor creştine — concepţia unei figuri naţio­nale, nu putea încă să aducă mare însufleţire. În afară de aceasta, Meletine, fiind departe de un ceniru cu adevărată viaţă şi cultură armenească şi, mai ales, aparţinând unei provincii de graniţă, care era sub steag roman, nu putea să fie în relaţii imediate şi trainice cu adevărata Armenie. Sărbătoarea lui însă, poate din zilele legăturilor noastre cu calendarul grecesc, a fost instituită şi la noi.

Iar singura biserică, pe care am avut-o pe numele său, e aceea, care ni se relatează în cunoscutul tablou al călugărului Anastasie, din istoria lui Moise din Calancatua în rând cu celelalte mănăstiri senioriale: „Mănăstirea Sf. Poliect, construită în nordul Armeniei a Patra”. Astăzi, putem socoti ca aproape dovedit — cu argumente istorice şi arheologice — că mănăstirea aceea, din sec. IV, a fost ridicată de un prinţ armean din Armenia a Patra, în apropierea porţii dinspre Damasc al Sfântului Oraş, pe locul unde, în 1894, s’au descoperit întâmplător, fru­moase inscripţiuni armeneşti datând din sec, VII Sf. Eftimie nutria o adâncă evlavie pentru acest locaş, ca fiind sanctuarul unui mare concetăţean şi conaţional şi se socotia drept fructul unui legământ solemn, făcut chiar în faţa capelei sale. După moartea lui, urmaşii săi şi călugării au continuat să fie de aceeaş cucernicie. Când pelerinii armeni din Meletine, veneau, pe atunci, la Ierusalim, o socotiau şi ei ca locaşul lor. Probabil că, acolo se înmormântau şi morţii lor, şi, după părerea şi a răposatului Patriarh Turian, aici, în cavoul acestei biserici, au fost mutaţi, după toate probabilităţile, mai târziu, acei martiri armeni din Meletine, cari sunt menţionaţi în „Viaţa lui Eftimie”; şi dela ei trebue să fie desigur, această pioasă inscripţie, de pe splendidul mozaic, din cavoul dela subsolul bisericii: „Pentru pomenirea şi mântuirea tuturor Armenilor, ale căror nume Dumnezeu le ştie”.

Din dorinţa de a contribui, pe cât ne-au iertat puterile, la omagiul adus, măcar în acest Oraş Sfânt, de către fericiţii noştri înaintaşi, memoriei unui Sfânt armean din antichitate, ne-am gândit să traducem această minunată operă închinată lui, în armeana modernă, nu numai, pentrucă lucrarea aceasta, după cum am a-mintit, ar fi în legătură cu sentimentul nostru naţional, ci şi pentru faptul, că este o tragedie scrisă cu adevărat suflu şi simţământ creştinesc, din acest punct de vedere, fiind prima şi cea mai mă­reaţă, nu numai din literatura franceză, dar chiar din întreaga literatură creştină. Concepţia autorului, de a transpune un subiect creştin, într’o piesă de teatru, a fost, în primul rând, cauza care a întârziat popularizarea ei, înainte de 1641, în rândurile unuî public evlavios; deoarece, pe când unii îşi concentrau atenţia la indiscreţiunile erotico-sentimentale dintre Polina şi Sever, altora nu li se părea deloc cuviincioasă proslăvirea dogmelor făcută prin gura lui Nearc, de pe tribunele teatrelor. Iar judecata dreaptă n’a întârziat să priceapă că dacă Polina îl iubeşte într’adevăr, la începutul acţiunii, pe cavalerul Sever, Poliect este însă acela care, la urmă, pună stăpânire pe întregul ei suflet, prin marea admiraţie ce îi inspiră; ceeace însemnează dealtfel că eroul acestei tragedii creştine, este un martir cu adevărat glorios.

Ca operă dramatică, meritul pe care-l are această scriere, e mare. Din punct de vedere estetic, e aproape desăvârşită. Rânduirea scenelor e atât de firească, încât, dela primele scene se întrevăd limpede, mersul acţiunei şi, între ele, într’un mod amplu, caracteristicile mai însemnate. E ordonată şi înlănţuirea tablourilor cari se succed solemn, însă, in acelaş timp, cu miş­cări vii şi duioşenia şi sublimul sunt atât de natural îmbinate, că înţelegi care sunt resorturile prin care vibrează cele mai mtinse coarde ale inimei. Iar e importantă mai ales, învăţătura morala pe care ne-o dă această tragedie. Contra moralei lumii a cam deviză este parcă dreptul fericirii numai, Corneille ne arata la ce bucurii sublime se poate ridica acela care, din contră, se su­pune doar obligaţiunilor sale. Emile Faguet, care analizează aşa de minunat, morala nemuritoare a lui Poliect, spune ca, Cor­neille a vrut să ne înveţe „cât de puternice sunt exemplul erois­mului şi influenţa sacrificiului pentru inimile bune şi miloase. El ne-a arătat nouă, prin toată opera sa, ce însemnează pentru cineva să rămână legat de credinţa sa şi să se scârbească de linguşiri, de laşitate şi de slăbiciunile conştiinţei”.

Această morală este zugrăvită în ea prin caractere mari, fiecare din ele reprezentând o virtute. Poliect, sfântul, este mar­tirul în care, zi de zi, se întăresc mai mult credinţa şi curajul; el se luptă necontenit, sprijinit de o putere dumnezeiasca; citeşte în el, trecerea dela omenesc la divin. Sunt in el în acelaş timp, omul şi supraomul, iubirea şi asprimea, liniştea sublima şl atitudinea semeaţă şi tresărirea jertfei de sine.

Polina este, cu inima, cu gândul, şi, mai ales, cu conştiinţa, o femee prin excelenţă onestă. O fiinţă minunată, care nu ce­dează din îndatoririle sale, în faţa nimănui şi care ştie sa cla­seze atât de limpede, afecţiunea şi sentimentele fiecăruia, încât poate să-şi păstreze devotamentul ei, fără să-l confunde pe unul cu altul, pentru tatăl ei, pentru soţul, pentru vechiul ei prieten părăsit, dar deloc lepădat, deoarece, ştie să împace una cu alta raţiunea şi inima, sau cum spune Sainte-Beuve, „să-si păstreze înţelepciunea, echilibrul şi inteligenţa, chiar în momentele de înflăcărare si turburare”. Sever, este un personagiu necesar pentru înţelegerea acţiunei; este un suflet destul de generos, ceeace a cucerit inima Polinei. După Sainte-Beuve „este un caracter mare, desinteresat şi într’o oarecare măsură, cavaleresc; în această operă, ce reprezintă idealul creştinismului el ne înfăţişează idealul omenesc”. Este omul lipsit de ură, desinteresat, cu vederi largi, care înţelege valoarea sacrificiului şi are generositatea de a se gândi măcar la salvarea adversarului său Felix, este demnitarul iubit de cârmuire, având un suflet grosolan, egoist, dornic de glorii, dar nu trădător. îşi iubeşte fiica şi face tot posibilul, ca să-l scape pe Poliect; este statornic în devotamentul său faţă de statul şi stăpânul lui, împăratul. Câteodată ia o înfăţişare mârşavă, deoarece, înconjurat de exemple mari, se încurcă în politica sa, pe care în zadar o crede foarte subtilă. Sfios şi amărât, nu poate să fie întotdeauna neînduplecat, în fine, el nu este, pentru Corneille, un simplu criminal, pentrucă nu e lipsit de harul divin, căruia în cele din urmă, i se supune, urmând exemplul fiicei sale.

Independent de toate acestea, în totalitatea ei, „tragedia lui Poliect reprezintă lupta dintre creştinism şi religia romană, sau dintre două civilizaţii. Aceste personagii pot fi considerate şi din punct de vedere istoric. Nearc este apostolul, ale cărui predici începuseră să neliniştească Roma; Poliect, proselitul înfocat, pe care-l acuzau cu tot felul de crime şi care murea în chinuri nepăsător şi fericit ; Felix, guvernatorul unui imperiu, săpat la temelii de anarhia unei ocârmuiri îngrozite ; Stratonice, canalia fanatică, ce aplaudă torturile primilor creştini, iar Sever reprezintă înalta societate romană, care începuse să fie sceptică cu privire la păgânism şi mai compătimitoare pentru creştini.

In amănunte, este o expunere, adaptată la forma teatrală ce ne reprezintă timpurile vechi ale creştinismului, iar în ge­neral, este o grandioasă operă de filosofia istoriei, a cărei trans­punere în orice limbă, nu poate fi considerată decât de un real profit pentru literatura respectivă.