După modelul grec, Armenii şi-au constituit un alfabet, o limbă literară şi o literatură.

Sistemul alfabetului armean, fiecare o ştie, este o capod’operă. Fiecare din fenomenele fonetismului armean este notat printr’un semn propriu şi sistemul este aşa de bine stabilit că el a dat naţiunii armene o expresiune definitivă a fonetismului, expresie care s’a menţinut până acum fără să sufere nici o schimbare, fără să aibă nevoie de o ameliorare, căci era perfectă dela început.

Traducerea Bibliei a transpus textul grec, vorbă cu vorbă, fără să dea vreo schimbare mai însemnată construcţiunii frazei, păstrând în mod constant ordinea cuvintelor.

Avem dreptate să spunem că traducătorul armean a imitat perfect modelul grec.

Momentan, Armeanul a avut o limbă literară suplă, care reproducea toate valorile vocabularului grec.

Astfel, s’a constituit o limbă literară bogată şi care poate reda tot ce limba greacă putea să exprime.

Bogăţia şi supleţea acestei limbi au fost o forţă pentru Naţiunea Armeană din ziua acestei traduceri. Naţiunea Armeană i-a rămas credincioasă şi ea îşi face o cinste să sărbătorească astăzi încă, amintirea acestei creaţii (scris cu prilejul jubileului de 1500 de ani al traducerii Bibliei în limba armeană.).

1. Meillet

Paris, 29 Martie 1936

LOCUL LIMBII ARMENE

I. LEAGĂNUL LIMBII ARMENE

1. Platoul, care este cunoscut astăzi sub denumirea de Armenia, a fost leagănul mai multor popoare din antichitate.

2. Cu treizeci de secole înainte de Cristos se pomeneşte în inscripţiile chaldeice, de poporul Gudi şi de regele cu acelaşi nume. Ţara acestora corespunde aproximativ aceluiaşi teritoriu care mai târziu a luat numele de Armenia şi care se găsea între lacurile Van şi Urmia (Hugo Winkler: “Istoria Omenirii”, Vol. III, p. 12.).

3. Pe de altă parte, însă, inscripţiile cuneiforme recent descoperite scot la iveală un popor care trăia pe platoul Armeniei sub numele de Subarii cu treizeci de secole înainte de Cristos şi care trebuie să fi format primul nucleu al rasei armene (Prof. Haciaturian: “Istoria epocei inscripţiilor cuneiforme din Armenia”, 1933, Erevan).

4. Potrivit părerii mai multor istorici cu aproape 1800 de ani înainte de Cristos exista un stat vecin celui hitit, un stat puternic şi mare numit Charri Midani în Armenia şi Mesopotamia de Nord, care după ce fusese câteva secole de un centru al comerţului şi al meseriilor în Asia Minoră, în 1366-1359 s’a schindat în două state, Charri în Armenia superioară, iar Midani în Armenia inferioară şi în Mesopotamia. Prof. A. Haciaturian crede că şi poporul Medani pe lângă cel Subaru, a format nucleul poporului armean, transmiţând mai târziu popoarelor care năvăleau pe platoul Armeniei, caracterul şi elementele culturii.

5. În anul 1330, în timpul regelui Salmanasar I al ASiriei se pomeneşte pentru prima dată în mod precis de platoul Armeniei, care, în inscripţiile aceluiaş rege se numeşte Nairi, probabil unul din numeroasele state mici stabilite pe acest podiş.

6. Prin începutul secolului al XIII-lea se pomeneşte de năvălirile raselor tracice în Asia Mică şi de distrugerea de către aceştia a statului Chatti sau Hitit. Printre aceste rase se găsea şi poporul numit Armen, care s’a aşezat mai întâi în Asia Mică centrală, unde a sălăşluit până prin veacul IX-VIII.

7. În 883 se întâmplă năvălirea regelui Teclatbalasar I al Siriei asupra statului Nairi, care acum decade după ce a durat 450 de ani, dând treptat locul unui alt element din platoul Armeniei care este cunoscut şi sub numele de Urartu, şi care va domina până în anul 714 şi se va sfârşi dând loc năvălirilor Sciţilor şi Cimmerilor.

8. În anul 710 are loc năvălirea Cimmerilor în Asia Mică. Această năvălire a Cimmerilor devine cauza ca popoarele cari se stabilise deja în Asia Mică să-şi schimbe locurile; unul din acestea erau Armenii. Neîncăpându-se cu dominaţia Cimmerilor, ei merg spre răsărit unde Urartu îşi trăia ultimele ceasuri.

9. Între anii 634-606 Sciţii cari veneau din provinciile din sudul Rusiei şi pe drumul Caucazului, intră în Asia, prădând şi ruinând tot ce întâlneau în calea lor, ducând cu ei prin preiune alte popoare. Aceştia evacuiază din nou pe Cimmeri, silindu-i la rândul lor să năvălească asupra altor popoare.

Această nouă năvălire face ca Armenii să fie trimişi mai înainte, ocupând loc, în mod definitiv, pe platoul armenesc unde în sfârşit se vor contopi cu elemente băştinaşe.

II. LOCUL LIMBII ARMENE

1. Limba Armeană este o limbă indo-europeană, adică una din transformările unei limbi neconservate, care este reprezentată şi prin limbele indo-iranică, hittită, tokhariană, slavă, baltică, albaneză, greacă, germană, celtică şi italică (latina şi osco-umbriana). (Antoine Millet)

2. Este idiomul populaţiilor pe care îl întâlnim, încă din secolul al VI-lea î. de Cr., în regiunile muntoase ale Araratului, ale lacului Van, în preajma izvoarelor Eufratului şi Tigrului, regiuni pe care le mai ocupă încă şi astăzi, în măsura în care n’au fost izgoniţi de persecuţii.

3. Între sec. al X-lea şi al VI-lea î. de Cr. armeana a fost adusă în ţinutul unde e vorbită şi azi. Trebue doar să se ţină seama de influenţa limbii vechilor locuitori ai ţinutului. Din nefericire, nu s’a putut încă stabili care dintre cuvintele armeneşti cu etimologii necunoscute ar putea proveni din limba indigenilor. Probabil însă că transformările profunde, pe care le-a suferit indo-europeana în Armenia, provin, în parte cel puţin, dela indigeni. (Antoine Millet).

4. Asupra desvoltării limbii, în acea lungă durată de timp cuprinsă între perioada indo-europeană şi fixarea limbei armene clasice în scris, nu avem nici o cunoştinţă.

Inscripţiile vanice cuneiforme sunt într’un idiom diferit de al limbei armene (Joh. Friedrich: “Einfuhrung ins. Urartaische”, 1933).

Jensen propusese descifrarea inscripţiilor hitite ca să ajute la recunoaşterea limbii armene (Jensen: “Hittier und Armenier”, Strasburg, 1898), dar formele armeneşti indicate erau sau neadevărate, sau lipsite de interes linguistic. (Antoine Millet). Hitita este descifrată acum, dar nu prezintă nici un raport particular cu armeana.

5. În studiul său “Le berceau des Armeniens” (“Revue des Etudes Armeniennes”, VIII, 1928, p. 24 şi urm.). J. Markwart a stabilit ca prim leagăn al Armenilor, nordul Tesaliei în vecinătatea Atamanilor şi Ilirilor la sudul Frigiei. Puţinul pe care-l ştim însă despre tracă, nu ne poate permite să confirmăm linguistic această teorie. (Antoine Millet). În schimb limba inscripţiilor neo-frigiene (Johannes Friedrich: “Kleinasiatische Sprachdenmaler”, 1932, p. 128 şi urm.) prezintă oarecari raporturi însemnate cu armeana, dar care se referă la un foarte mic număr de fapte. (Antoine Millet).

6. Limba armeană este o ramură a familiei indo-europene, tot atât de independentă faţă de celelalte limbi, după cum sunt de exemplu: greaca sau germana. Este una dintre cele mai izolate, neavând o limbă cu aspect analog, care să o însoţească, cum este de pildă slava cu limba baltică, nici măcar o limbă care să prezinte inovaţii importante comune ei, ca italica cu limba celtică.

7. Marea proporţie a elementului iranic în vocabularul armenesc a dus la concluzia că limba armeană este de origine iranică, clasificând-o în rândul acestor limbi. Deabea Heinrich Hubschmann, profesor de filologie indo-germană din Strassburg, care s’a distins printr’o lucrare despre limba armeană, a stabilit în 1875 adevărata stare a lucrurilor, care a găsit repede o aprobare generală. După aceasta, limba armeană în fond stă deopotrivă lângă celelalte limbi indo-germanice, având un caracter particular autonom. Bineînţeles că ea conţine, precum toate celelalte limbi surori, părţi ne-indo-germanice.

8. Încă din timpul când Armenia a fost anexată regatului med de Cyacsar şi apoi imperiului persan, Armenii n’au încetat să fie supuşi dominaţiilor iranice. Din anul 66 d. Cr. până la 387, Armenia a avut o dinastie arşacidă; în toată durata acestui timp, nobilimea a fost partă sau asimilată nobilimei parte; de aici vin numeroasele cuvinte iranice, care circulă în vocabularul armenesc; data acestori împrumuturi este atestată prin chiar forma lor, care nu este aceea a vechei persane ci aceea a unei pehlevi arhaice şi din punct de vedere dialectal nu parsik ci pahlavik (Antoine Millet: în “Memoires de la Societe Linguistique”, XVII, p. 242 şi urm.; Gauthiot: idem, XIX, n. 125 şi urm.).

9. În prefaţa ediţiunei a doua a Gramaticei sale comparate (p. XVIII) Franz Bopp spune că limba armeană, cu diferite particularităţi ale sistemului său vocal şi ale gramaticei sale, denotă o stare linguistică mult mai veche decât acela care ni se oferă în limba Achemenizilor şi în zenda.

10. S’a mai observat că în diferite cazuri limba armeană, sub raport fonetic, este mult mai veche decât limba persană, unde începând de la epoca ultimilor Sasanizi, nu s’a produs nici o schimbare vocală.

11. S’a constatat de fapt că aspectul general al sistemului fonetic armean se aseamănă cu al caucazienei meridionale, georgienei, etc. Alte concordanţe remarcabile: limbile caucaziene din Sud au o declinare bogată şi cazuri dar nu cunosc genul gramatical; or armeana a păstrat, cu toate căderea finalelor, distincţia aproape a tuturor cazurilor declinării indo-europene, dar nu prezintă nici o urmă de gen.

12. Cuvintele siriace şi greceşti pe care le cuprinde armeana, provin aproae toate din împrumuturi eclestiastice şi savante şi cu tot numărul lor, nu au decât puţină importanţă linguistică (Thumb: “Byzantinische Zeitschrift”, IX, p. 388 şi urm.; Schwyzer: “Griechnische Gramatik”, I, 1934, p. 163 şi urm.). Multe cuvinte greceşti au intrat însă în armeana indirect prin pehlevi.

III. LIMBA CLASICĂ

1. Limba poporului armean este cunoscută ca limba literară încă din secolul al V-lea.

2. Veacul al V-lea a fost socotit secolul de aur al literaturei armene nu numai pentru că în acel veac a fost inventat alfabetul armean şi tradusă Sft. Scriptură într’o splendidă tălmăcire, ci şi prin numeroasele opere filozofice şi istorice ale scriitorilor armeni ai epocii.

3. Capodopera traducerilor din secolul al V-lea este fără îndoială aceia a Bibliei: Armenologul francez Saint-Martin, în a sa “Recherches curieuses sur l’histoire ancienne de l’Asie” (Paris, 1806), spune: “Traducerea armeană a vechiului şi noului testament prin vechimea şi exactitatea sa întrece toate traducerile cunoscute”. Iar după părerea germanului Vaissier-Lacroze “la version armenienne est la reine de toutes les versions du nouveau testament; l’avantage qu’a cette langue de pouvoir exprimer mot a mot les termes de l’original ne lui est commun avec aucune autre”.

4. Şi alţi autori cari s’au ocupat cu studierea Bibliei şi cu compararea traducerilor Bibliei în diferite limbi (Fr. Kaulen: “Eileitung in die hieligen Schriften des Alten und Neuen Testaments”, 1872, Freiburg, p. p. 177-179; J. M. Scholz: “Eileitung in die hieligen Schriften des Alten und Neuen Testaments”, 1845-1848, p. 498; Cornely: “Introduction”, p. 387) găsesc în traducerea armeană o scupulozitate extraordinară în ce priveşte fidelitatea sa cu textul; spun că traducătorii armeni au reuşit să adapteze stilul lor stilului diferitelor cărţi şi diferiţilor autori ai Bibliei; şi declară că armeana, ca limba soră a celei elene, merge în Biblie pas cu pas cu ea, şi că, în fine, traducătorii armeni au avut darul nepreţuit de a uni nobleţea, claritatea şi supleţea limbii cu o fidelitate severă.

5. Din cauza libertăţii aşezării cuvintelor, a predicaţiunii pentru construcţii participiale, şi a flexibilităţii propoziţiunilor, limba armeană este o limbă ideală pentru traduceri. În secolul al V-lea când Armenii încep să încorporeze în literatura lor, afară de Sfânta Scriptură, o mulţime de scrieri teologice şi profane greceşti, ei redau cu o fidelitate unică, cuvânt cu cuvânt, modelul grecesc; aşa că astăzi ne este posibil, cum spune dr. Hans Heinrich Schader, să recăpătăm numai după traducerile armeneşti, în forma lor veche, texte ale căror originale s’au pierdut. Desigur, această calitate de potrivire cu limba greacă, a dăunat câteaodată evoluţiei proprii a limbii împingând-o la afectare. Însă încetul cu încetul limba armeană a recăpătat desvoltarea sa originală.

6. Limba clasică armeană este deci o limbă cu o gramatică exactă, cu un vocabular precis şi notat printr’un alfabet adaptat fonetismului limbii. Particularităţile proprii scriitorilor, luate drept vulgarisme, sunt mai ales lexicale; atât timp cât corespund regulelor gramaticale, nu pot fi atribuite scriitorilor şi s’ar putea să provină din inovaţiile datorite revizuitorilor şi copiştilor.

7. În unele traduceri de texte filozofice, cari sunt scrise într’un stil artificial şi cari, aproape în întregime sunt calchiate după originalele greceşti, sunt deasemeni particularităţi, dintre cari unele provin neîndoielnic din inovaţiile cari se explică plecând dela limbile slavice. Singura limbă pe care gramatica comparată indo-europeană o poate lua în consideraţie, este deci limba clasică: grabar (Antoine Millet).

8. În lipsa vechilor diferenţe dialectale nu se poate determina care este regiunea unde s’a fixat armeana clasică (Antoine Millet). Este totuşi cert că armeana clasică, în perioada sa de desvoltare, a avut ca leagăn regiunile din jurul Araratului şi a constituit limba curţii şi a clerului armean.

9. Armeana clasică nu prezintă dialecte; la început n’a fost atestată decât sub o singură formă şi graiurile moderne nu prezintă nici o trăsătură care să presupună existenţa unor dialecte mult diferenţiale unele de altele în secolul al V-lea d. Cr. În tot cazul aceste graiuri nu cuprind aproape nimic care să presupune paricularităţi indo-europene neluate în seamă până acum de armeana clasică. Comparaţia dialectelor care în alte limbi formează un izvor bogat pentru determinarea şi soluţionarea problemelor cari se pun, nu poate servi la studiul gramaticei comparate a limbii armene.

IV. CARACTERISTICELE GRAMATICEI ARMENE

1. Limba armeană are, ca şi limba greacă, teme sau radicale servind de fond şi de sprijin la toate celelalte cuvinte derivate, fie prin combinaţiune între dânsele, fie prin prelungire cu diferite terminaţiuni.

2. Verbul înfăţişează, în limba armeană, caracterul general al limbilor indo-europene, şi, pentru terminarea radicală a infinitivului oferă patru desinenţe speciale; timpurile sale sunt mai variate decât în limbile semitice: el are un prezent, un imperfect, un perfect, un viitor, două imperative, subjonctive şi mai multe participii; evoluţiunea temei se găseşte, în desinenţa diferitelor moduri, timpurile corespunzătoare ale verbului substantiv, care unindu-se cu radicalul, îi dă astfel în realitate fiinţa.

3. Substantivul primeşte diferite desinenţe, cari formează cazurile declinaţiunilor. Aceste cazuri sunt mai întâiu cele din greacă şi din latină (nominativ, acuzativ, genitiv, dativ, ablativ), apoi mai găsim altele patru, două particulare sanscritei (instrumentalul şi locativul), şi celelalte două proprii numai limbii armene (circonferinţialul şi narativul).

4. Adjectivul, uşor de deosebit prin terminaţiunile sale proprii, nu ocupă, ca în alte limbi ale Asiei, un loc fix în propoziţiune. Astfel el poate fi înaintea sau în urma substantivului la care se raportă; el se poate acorda sau nu cu dânsul în caz şi în număr.

5. Sintaxa, în principiu foarte simplă, devine confuză şi încurcată în aplicare, prin facultatea ce o are scriitorul de a se îndepărta de unele reguli fundamentale. Verbul nu-I pus în mod regulat, ca la Greci şi Latini, la sfârşitul frazei.

V. LIMBA MODERNĂ

1. Originea limbii moderne trebuie să fie căutată în vulgarismele secolelor trecute.

2. Filologii sunt de acord spre a constata urmene unei limbi vulgare chiar în secolele când limba clasică era încă la apogeul său.

3. Această limbă vulgară puţin câte puţin a câştigat teren după secolul al XI-lea.

4. Cântecele trubadurilor armeni din Evul Mediu, şi unele cărţi alcătuite pentru uzul poporului, sunt scrise cu aceasta limba vulgară.

5. Limba clasică a rămas totuşi, ca mijloc de exprimare, în literatura cultă (cărţi bisericeşti, cronici, etc.), până la începutul secolului trecut.

VI. CARACTERISTICELE LIMBII MODERNE

1. Caracteristica generală a limbii armene este o tendinţă vădită spre o uşurare a dificultăţilor fonetice, spre simplificarea generală a regulelor gramaticale, spre crearea unor reguli uniforme în gramatică, şi spre o licenţă mai pronunţată în sintaxa limbii.

2. Limba armeană modernă se deosebeşte deci de limba clasică:

a) prin formele cuvintelor, cari uneori au suferit o modificare simţitoare;

b) prin regulele gramaticale, cari s’au modificat mai cu seamă în ce priveşte declinarea şi conjugarea;

c) prin sintaxa frazei, care în limba modernă are o oarecare licenţă.

3. În ce priveşte deosebirea cuvintelor, se constată că:

a). Unele cuvinte din limba clasică armeană nu există de loc în cea modernă