-Biserica Apostolică Armeană

 

de

 

Pr. Dr. Hayazat Martikyan

 

 

 

I.

Întemeierea Bisericii Apostolice Armene

 

1. Creştinismul în Armenia până în secolul al treilea

 

 

 

 

Există puţine informaţii despre perioada de început a istoriei Bisericii Apostolice Armene. Un motiv principal pentru această lipsă este faptul că alfabetul armean s-a dezvoltat abia la începutul secolului al cincilea. Istoria primelor secole ale bisericii armene se bazează în întregime pe tradiţia care a fost transmisă oral din generaţie în generaţie şi care în secolul al cincilea a fost fixată în scris în literatura istorică şi cea hagiografică. Tradiţia nu poate fi pusă pe picior de egalitate nici cu miturile nici cu legendele, ea are o bază istorică. După această tradiţie a bisericii armene, sămânţa creştinismului a fost sădită pentru prima oară în Armenia încă din perioada apostolilor. Există un întreg şir de dovezi istorice în limbile armeană, siriană, greacă şi latină despre faptul că apostolii Tadeu şi Bartolomeu au propovăduit creştinismul în Armenia. Ei sunt aşadar întemeietorii bisericii armene. Au fost ucişi la porunca regelui armean Sanatruk. După Înălţarea Domnului, apostolul Tadeu a venit la Edessa, acolo l-a vindecat de lepră pe Abgar, regele asirienilor, şi a plecat mai departe, pentru a face cunoscut cuvântul lui Dumnezeu în Armenia cea mare. În Armenia Mare, printre neofiţi se afla şi Sandukht, fiica regelui Sanatruk. La porunca regelui, această prinţesă şi ceilalţi neofiţi au fost ucişi împreună cu apostolul în Shavarshan, în provincia Artaz, acuzaţi fiind de răspândire a creştinismului.

 

Câţiva ani mai târziu, în anul al douăzeci şi nouălea de guvernare a regelui Sanatruk, apostolul Bartolomeu a venit din Persia în Armenia. Aici a convertit-o pe sora regelui Voguhy şi mulţi aristocraţi. El a fost ucis la porunca lui Sanatruk în oraşul Arebanos, între lacurile Van şi Urmia.

 

Până în prezent s-a păstrat un fragment al atestării istorice a martiriului sfinţilor Voskiank şi Sukiasiank, care au trăit în Armenia la sfârşitul primului secol şi la începutul celui de-al doilea. Autorul acestul fragment istoric se referă la Tatian (secolul al doilea), care ştia toate istoriile apostolilor şi ale primilor predicatori creştini. De aceea observaţiile sale referitoare la predicatorii şi martirii din Armenia sunt de mare valoare.

 

Acest fragment spune, că după moartea martirică a apostolului Tadeu, ucenicii săi, care erau trimişi romani la regele armean, s-au stabilit sub conducerea unui anumit Chryso, adică în română „aur”, în armeană „Voski”, în apropierea izvoarelor Eufratului, în prăpăstiile Tsaghkehats. În timpul domniei regelui Ardaşes, ei au venit la palat şi au propovăduit Evanghelia. Ardaşes a fost chemat la un război în est şi le-a cerut predicatorilor să-l viziteze din nou după întoarcerea sa, ca să vobească mai departe cu el despre Hristos. În absenţa lui, Oskiank a convertit nişte aristocraţi care veniseră în vizită la regina Satenik din regiunea Alans. Fiul regelui a pus să-i omoare din cauza noii lor credinţe. Alţi aristocraţi alani care deveniseră creştini, s-au stabilit pe versanţii muntelui Jrabashkh, unde au trăit mai mult de patruzeci şi patru de ani. La porunca regelui din Alan ei au suferit moarte martirică împreună cu conducătorul lor Sukias.

 

Condiţiile interne şi externe ale primului secol au fost extraordinar de favorabile pentru răspândirea creştinismului în Armenia. Creştinismul era deja răspândit în toate ţările vecine ale Armeniei, în Capadocia, Asiria şi Adiabene. Între Armenia şi aceste ţări exista un viu schimb economic, politic şi cultural.

 

În afară de asta din primul secol până în cel de-al treilea, aşa numita Armenie Mică era o parte a provinciei romane Capadocia. Aşadar este cu totul naturală răspândirea creştinismului din Armenia Mică în Armenia Mare.

O premiză importantă pentru răspândirea creştinismului a fost prezenţa unei diaspore evreieşti în Armenia. Primii predicatori creştini şi-au început activitatea cu plăcere acolo unde existau comunităţi evreieşti. Apostolul Tadeu a trăit în Edessa la un evreu aristocrat pe nume Tubia. Comunităţi evreieşti se aflau în oraşele mai mari ale Armeniei, în Tigranokerta, Artashat, Vagharşapat şi Zarehavan.

 

Tertullian a notat în cartea sa „ Împotriva evreilor” (7) în anul 197 popoarele care au adoptat creştinismul: parţii, lidienii, frigieni, capadocienii şi armenii. Această informaţie este confirmată de Sfântul Augustin (†430) în cartea sa „Împotriva maniheilor”.

 

La sfârşitul secolului al doilea şi începutul secolului al treilea, regii Vagharş al II-lea (186-196), Chosroes (Khosrov) I (196-216) şi succesorii lor au persecutat toţi creştinii din Armenia. Aceste persecuţii sunt descrise de Firmilian, episcopul Cezareii Capadociei (230-260) în cartea sa „Istoria persecuţiei bisericii.”

 

Eusebiu din Cezareea relatează despre o scrisoare a episcopului Dionisie al Alexandriei „Despre pedeapsa asupra fraţilor din Armenia, al căror episcop este Merujan” (VI, 46,2). Această scrisoare este datată între 251-255. El arată aşadar că la mijlocul secolului al treilea, erau organizate deja comunităţi creştine în Armenia, recunoscute de biserica catolică.

„Catolic” aici cu sensul originar, aşadar: general, ecumenic, universal. Bisericile Imperiului Roman cu capitala Noua Romă la Bosfor − Bizanţ, Constantinopol − sunt numite biserică catolică, vestică şi estică, latini şi greci. Pentru cea estică se împământeneşte în secolul al douăzecilea denumirea „ortodoxă”. Sărbătoarea „Ortodoxiei” din prima duminică a postului pascal se referă însă mai departe la victoria (Niceea 787) învăţăturii cinstirii icoanelor a episcopului de la Roma, aşa cum au reprezentat-o şi monahii orientali, împotriva persecuţiei icoanelor de către împăraţii şi episcopii orientali.

 

 

 

 

 

 

2. Adoptarea oficială a creştinismului

 

 

 

Cel mai important eveniment din istoria naţiunii armene a avut loc în anul 301. Tiridates III. (287- 330), regele Armeniei, şi Grigore Luminătorul, care mai târziu a devenit primul catolicos (302-306) al bisericii armene, au jucat roluri decisive în adoptarea creştinismului.

 

Dacă urmărim operele istoricilor armeni ai secolului al cincilea, aflăm că Tiridates a câştigat în anul 287 cu ajutorul legiunilor romane tronul tatălui său în Armenia. În Eriza, provincia Ekegheats, el a adus jertfe zeiţei Anahit. Unul dintre însoţitorii regelui era un creştin pe nume Grigore. Grigore a refuzat să aducă jerfe zeiţei. Tiridates a descoperit că acest Grigore era fiul lui Anak. Anak era ucigaşul tatălui lui Tiridates, Khosrov. Din cauza acestei „crime”, Grigore a fost aruncat într-o peşteră în Artaşat, unde erau coborâţi cei care erau condamnaţi la moarte. În acelaşi an regele a dat două edicte. În primul se hotărâse ca toţi creştinii din Armenia să fie arestaţi şi să le fie confiscate proprietăţile. Al doilea edict ordona ca toţi aceia care ţineau ascunşi creştini, să fie ucişi. Ambele edicte arată, cât de periculos considera Tiridates că era creştinismul pentru stat şi pentru viaţa religioasă.

 

Faptul că totuşi apoi creştinismul a fost adoptat, se află în strânsă legătură cu sfânta Hripsime şi însoţitoarele sale. Tradiţia spune că un grup întreg de fete romane creştine au fugit la răsărit de persecuţiile lui Diocletian. Ele au ajuns la Ierusalim, au locuit în locaşurile sfinte, au plecat de acolo la Edessa şi s-au stabilit în Armenia, în vie, nu departe de Vagharşapat. Regele Tiridates a fost fascinat de frumuseţea unei fete pe nume Hripsime şi a vrut să se căsătorească cu ea. Hripsime s-a opus. Din cauza acestei nesupuneri, Tiridates a ordonat ca Hripsime şi cele treizeci şi două de însoţitoare ale ei să fie ucise. Acest lucru s-a întâmplat la nord-est de Vagharşapat. Gayane, însoţitoarea fetelor, două dintre fete şi o bolnavă au fost schingiuite în vie. Fetele din jurul lui Hripsim au murit în anul 300/301.

 

Regele a fost atât de şocat de toate, încât s-a îmbolnăvit de nervi. În secolul al cincilea oamenii numeau această boală „boala porcească”, de aceea regele este reprezentat uneori cu cap de porc.

 

Khosrovidukht, sora regelui, a visat că regele nu ar putea fi vindecat decât de Grigore, care era ţinut în peşteră. Grigore, care supravieţuise în chip minunat, a fost eliberat şi primit solemn în Vagharşapat. Grigore a adunat şi a ars cadavrele fetelor torturate, a propovăduit timp de şaizeci şi şase de zile la rând Evanghelia şi l-a vindecat pe rege. Tiridates a declarat creştinismul religie de stat în Armenia. El şi toată curtea regală au fost botezaţi.

 

Pe locul unde sfânta Hripsime şi însoţitoarele ei au murit, au fost construite trei capele. Aceasta este o mărturie pentru importanţa mare pe care au dat-o contemporanii morţii eroice a acestor fete.

 

Noua religie avea nevoie de slujitorii ei religioşi. Pentru a construi o episcopie, Grigore Luminătorul a plecat în Cezareea Capadociei. Acolo a fost hirotonit episcop de episcopii capadocieni sub conducerea lui Leontie al Cezareei. Episcopul Petru al Sevastiei a condus ceremonia de întronizare a Sfântului Grigore în Armenia. Această ceremonie nu s-a ţinut în Vagharşapat, capitala Armeniei, ci în îndepărtatul Aştişat, pentru că acolo existase deja de mult timp o reşedinţă episcopală.

 

După întoarcerea sa la Vagharşapat, Grigore Luminătorul a început construcţia unei catedrale. Şi despre acest lucru există o tradiţie: Sfântul Grigore a avut o viziune, cerul s-a deschis şi o rază de lumină a coborât, însoţită de un grup de îngeri. În spatele lor a apărut imaginea unui bărbat cu un ciocan de aur în mână.

 

Această viziune a fost în Vagharşapat. Imediat după ce a fost aruncat ciocanul, pământul s-a deschis şi din adâncurile lui a ieşit un tânguit îngrozitor. Apoi în acelaşi loc a apărut ceva ce avea forma unui altar şi apoi o coloană de foc cu un acoperiş din nori şi o cruce, care întrecea totul în strălucire.

 

Un înger i-a apărut lui Grigore şi i-a explicat viziunea. A spus: „Figura umană este Dumnezeu, clădirea încoronată cu o cruce, se referă la biserica catolică, ce se află sub protecţia crucii, pentru că fiul lui Dumnezeu şi-a dat viaţa pe această cruce. Acest loc trebuie să fie un loc de rugăciune. Supune-te graţiei divine şi construieşte aici o biserică”. Biserica ce a fost ridicată pe acest loc, a fost numită Etchmiadzin, ceea ce în limba armeană înseamnă „Fiul Cel Unul Născut, Iisus Hristos, a coborât”.

 

Statul creştin armean a trebuit să-şi apere religia împotriva Imperiului Roman. Eusebiu al Cezareii relatează, că împăratul Maximin (305-313) a declarat război armenilor, „celor care au fost prietenii şi aliaţii Romei”. Maximin a încercat să-i atragă pe armeni, care erau creştini entuziaşti, la idoli şi demoni, astfel şi i-a făcut adversari în loc de prieteni şi duşmani în loc de aliaţi. Maximin însuşi, a fost învins împreună cu armata sa, în războiul cu armenii.” (IX 8, 2,4).

 

Maximin i-a atacat pe armeni în ultimele zile ale vieţii sale, în anii 312/313. În zece ani creştinismul prinsese rădăcini atât de adânci, încât armenii au luptat împotriva puternicului Imperiului Roman pentru credinţa lor.

 

Armenia avea atunci o structură feudală. Şeful statului era regele, el era în acelaşi timp şi conducătorul regiunii sudice Ararat. Suita regală erau alcătuită din principi, care au moştenit guvernarea regiunilor lor sau a provinciilor şi care aveau propriile lor armate. Fiecare avea tronul lui în palatul regal, conform rangului.

 

Grigore Luminătorul a organizat ierarhia bisericii armene după principiul sistemului armenesc de administraţie. El a hirotonit un episcop pentru fiecare principat.

 

Aceşti episcopi au stat sub conducerea generală şi universal valabilă a episcopului suprem al Armeniei, care din această cauză până astăzi este numit „catolicos al armenilor”. Astfel a luat fiinţă structura ierarhiei bisericii armene după uzanţele locale, indiferent de evoluţiile bisericii în statul roman, unde în anul 325 a fost introdus sistemul metropolitan la sinodul ecumenic de la Niceea. La sinodul al doilea ecumenic de la Constantinopol din anul 381 a fost introdus apoi sistemul patriarhal.

 

În timpul păstoririi Sfântului Grigore, regele Urnair de Aghvank din Albania Caucaziană a devenit creştin. După moartea primului episcop de Aghvank, roman din naştere, hirotonit de Sfântul Grigore, episcop de Aghvank a devenit Grigoris, fiul catolicosului Vârtanes. Grigoris a restaurat biserica din Ţur şi a propovăduit apoi Evanghelia în Mascuts. Aici a fost ucis la porunca regelui Sanesan Arşakuny în anul 337. Martiriul Sfântului Grigoris a fost o parte din persecuţia creştinilor sub Şapur al II-lea al Persiei. Rămăşiţele trupeşti ale Sfântului Grigoris au fost îngropate de ucenicii săi în Amaras Arţakh, iar acest loc a devenit mai târziu reşedinţă episcopală.

 

În anul 353 nobilii armeni l-au ales catolicos în mod unanim pe principele Nerses, fiul catolicosului Husik (341 până în 347). Catolicosul Nerses a convocat un an mai târziu un sinod la Aştişat, cunoscut în istorie ca primul sinod naţional bisericesc armean.

 

Acest sinod a decis să se ridice case pentru săraci, orfelinate, spitale, leprozerii, alte aşezăminte sociale în diferitele regiuni ale Armeniei. Sinodul a decis de asemenea să se întemeieze mănăstiri, mănăstiri de maici şi şcoli. Sinodul a interzis arderea morţilor, cum făceau păgânii cu ţipete şi tânguieli, cu smulsul hainelor. În acest fel îşi păstrau credinţa creştină şi după moarte. Sinodul interzicea şi căsătoria între rude apropiate. Recomanda renunţarea la băutură, condamna corupţia, desfrâul, crima şi cerea un comportament prietenos faţă de slugi şi ca oamenii să nu fie împovăraţi cu taxe ridicate.

 

La sinodul de la Aştişat a fost discutată şi problema arianismului. La primul sinod ecumenic de la Niceea din anul 325 s-a definit divinitatea lui Hristos. Catolicosul Aristakes (326 până în 328/329) a adus crezul de la Niceea în Armenia şi acesta a fost preluat de Sfântul Grigore Luminătorul.

 

Mulţi ani mai târziu în Imperiul Roman au înflorit diverse grupe ale arianismului, protejate de stat. Şi printre episcopii armeni se aflau adepţi ai doctrinei lui Arius. Sinodul de la Aştişat a condamnat arianismul şi a exprimat o legătură de neclinitit faţă de mărturisirea de credinţă de la Niceea.

 

Catolicosul Nerses a reuşit să pună în practică hotărârile primului sinod naţional bisericesc, de aceea a fost numit Nerses cel Mare.

 

 

3. Inventarea alfabetului armean şi traducerea Bibliei

 

 

În anul 387 Armenia era divizată între Roma şi Persia. Armenia romană, care includea regiunea Haik Mare, a fost condusă la scurt timp după sfârşitul regatului armean de guvernatori care erau numiţi de la Roma. Armenia de Est era sub controlul Persiei, aici au guvernat regii dinastiei de Arşakuni încă patruzeci de ani.

Această perioadă de încercări a fost „epoca de aur” a literaturii armene.

În Armenia slujbele creştine erau oficiate în două limbi, greacă şi siriană. Bineînţeles că oamenii simpli nu puteau înţelege aceste slujbe, deşi anumiţi traducători au tradus învăţăturile Sfintei Scripturi în armeană. Pentru a câştiga într-adevăr sufletul poporului, creştinismul trebuia neapărat propovăduit în limba proprie. Vardapet (învăţător bisericesc) Mesrop Maştoţ a recunoscut clar această necesitate când a combătut în regiunea Goghtan resturile păgânătăţii. Maştoţ a fost încântat de ideea de a inventa un alfabet armean. La această sarcină a fost sprijinit de catolicosul Sahak (389-438). După o muncă zeloasă şi constantă, Sfântul Mesrop a inventat cu ajutorul lui Dumnezeu alfabetul în anul 406. Prima propoziţie care a fost tradusă în limba armeană, a fost prima propoziţie din Proverbele lui Solomon:

„Pentru a învăţa înţelepciunea şi instruirea şi pentru a înţelege cuvintele adânci” (Luther, 1,2).

„Pentru a învăţa înţelepciunea şi instruirea şi pentru a înţelege cuvintele iscusite” (Traducerea unitară)

„Ca să faci cunoştinţă cu înţelepciunea şi cu instruirea, ca să înţelegi să vorbeşti adânc” (Biblia de la Zürich)

 

Poporul armean a înţeles exact această propoziţie în toată intensitatea ei, a folosit alfabetul armean ca armă în lupta împotriva cuceritorilor din afară.

 

Cu ajutorul catolicosului şi a regelui, Sfântul Mesrop Maştoţ a ridicat şcoli în diferite regiuni ale Armeniei. Literatura a început să se dezvolte în Armenia ca traducere şi în limba populară. Catolicosul Sahak Partev conducea procesul traduceri. Biblia a fost tradusă mai întâi din siriană, apoi din greacă. În acelaşi timp catolicosul şi-a trimis cei mai buni studenţi la centrele culturale renumite ale acelor timpuri: Edessa, Amida, Alexandria, Atena, Constantinopol şi alte oraşe. Acolo trebuiau să se perfecţioneze în siriană şi greacă, şi să traducă operele părinţilor bisericii.

 

În cel mai scurt timp a fost tradusă în armeană întreaga literatură teologică de bază din limbile siriană şi greacă. Au fost operele lui Irineu al Lyonului, Hipolit al Bostrei, Grigore Făcătorul de Minuni (240), Atanasie al Alexandriei, Epifanie al Ciprului, Eusebiu al Cezareei, Chiril al Ierusalimului, Vasile cel Mare, Grigore cel Mare, Grigore de Nyssa, Efrem Sirul, Ioan Hrisostom, Chiril al Alexandriei, şi operele filozofilor greci Aristotel şi Platon.

 

În paralel cu activitatea de traduceri a fost creată şi o literatură proprie în diferite domenii: teologie, morală, exegeză, apologetică, istorie.

 

Unii dintre părinţii armeni ai bisericii ai secolului al cincilea în special vor fi enumeraţi în continuare.

 

Koriun este unul dintre primii studenţi ai lui Maştoţ. În anul 430 a plecat în Bizanţ să înveţe limba greacă, în anul 434 s-a întors în Armenia. El a tradus operele părinţilor bisericii. De sub condeiul său a ieşit „Viaţa lui Maştoţ”, scrisă între anii 443 şi 449 din sarcina catolicosului Hovsep. Această lucrare descrie inventarea alfabetului armean, răspândirea educaţiei şi culturii în Armenia.

 

„Culegerea celor 23 de predici”, atribuită, Sfântului Grigore Luminătorul s-a păstrat până astăzi. Unii învăţaţi cred în orice caz că aceste predici au fost scrise în prima jumătate a secolului al cincilea, poate de Mesrop Maştoţ.

 

Iesnik din Koghb este tot unul dintre primii studenţi ai lui Maştoţ. În anul 427 a fost trimis la Edessa să-şi îmbunătăţească cunoştinţele în siriană şi să traducă manuscrise. Din aceleaşi motive a mers mai târziu în Bizanţ. În anul 434 s-a întors în patria sa. Sub îndrumarea catolicosului Sahak a prelucrat traducerea Bibliei. A participat la sinodul de la Artaşat din 449 ca episcop de Bagrevand. Iesnik din Koghb este autorul cărţii „Pentru combaterea binelui şi răului”. În această perlă a literaturii armene autorul se pronunţă împotriva dualismului în concepţia lui Zoroastru despre bine şi rău, ca origine dublă a creaţiei. În lucrare există capitole împotriva religiei persane mazdaism, a politeismului grecesc, a ateismului lui Epicur şi a altora; împotriva dualismului gnostic, a existenţei continue a substanţei ca Dumnezeu, împotriva ereziei lui Markion.

 

IIeghişe a studiat în Alexandria. A făcut un pelerinaj la locurile sfinte din Palestina, apoi a luat parte la sinodul de la Şahapivan din anul 444. Este autorul mai multor opere. Sunt enumerate numai următoarele: „Despre Vardan şi războiul armean”, o capodoperă a scrierii istorice; „Explicaţia genezei, Iosua, Cartea judecătorilor”, „Domnul se arată pe muntele Tabor”; „Învăţături despre patimile Domnului, cruce, punerea în mormânt, îngropare, înviere”, „Despre Duhul Sfânt”.

 

Agathanghelos este autorul istoriei convertirii armenilor la creştinism, scrisă între 461 şi 465, după izvoarele scrise timpurii. Cartea conţine şi o „învăţătură a Luminătorului”, scrisă în jurul anului 440.

 

Faustos Biusand a scris „Istoria Armeniei” în anii şaptezeci ai secolului al cincilea, acolo descrie viaţa politică şi bisericească a Armeniei între anii 330 şi 387. Această operă este un izvor preţios de informaţie despre istoria bisericii armene a acelui timp.

 

Movses Khorenaţi a fost ucenicul Sfinţilor Sahak şi Mesrop. A studiat greacă şi filozofie în Alexandria, Grecia şi Roma şi s-a întors în Armenia în anul 440. Opera sa principală „Istoria Armeniei” a luat fiinţă în a doua jumătate a secolului al cincilea. Până în secolul al nouăsprezecelea a fost textul de bază în toate şcolile armeneşti şi în formele mai înalte de educaţie.

 

Mambre Verţanogh este considerat fratele mai tânăr al lui Movses Khorenaţi. Câteva dintre predicile sale se păstrează până astăzi. Acestea sunt: „Despre învierea lui Lazăr”, „Despre Naşterea Mântuitorului”, „Intrarea Domnului în Ierusalim”.

 

Lazăr Parpeţi a scris „Istoria Armeniei” la sfârşitul secolului al cincilea, o continuare a „Istoriei Armeniei” de Phaustos Biuzand despre anii de la 387 până în 485.

 

Hovnan Mandakouni a fost catolicosul armenilor din 487 până în 490. El l-a inspirat pe comandantul suprem Vahan Mamikonian la lupta împotriva răspândirii religiei persane a Zoroastrului. Hovnan este autorul multor rugăciuni, imnuri şi predici.

 

Rezultatele traducătorilor şi scriitorilor literaturii armene din secolul al cincilea sunt atât de importante în cultura naţională, încât biserica armeană i-a trecut în rândul sfinţilor pe autori şi îi sărbătoresc în fiecare an.

 

 

 

4. Apărarea creştinismului împotriva atacurilor din Persia

 

 

Armenia a stat din timpuri străvechi fie sub influenţa Romei fie sub cea a Persiei. Odată cu începutul secolului al patrulea, când creştinismul a devenit religie de stat, mai întâi în Armenia mai târziu şi în Imperiul Roman, simpatia armenilor s-a îndreptat spre vest, spre vecinii lor creştini.

Regii persani au simţit acest lucru clar şi au încercat din când în când să anihileze din nou creştinismul şi să răspândească în mod agresiv religia lui Zoroastru.

Mulţi principi armeni, în special cei ai regiunilor sudice cu graniţele comune cu Persia, aveau aceleaşi intenţii ca persanii. Astfel s-au format două grupări politice în Armenia, unii de partea Romei şi alţii de partea Persiei.

 

Din anul 330 până în 340 regele persan Şapuh al II-lea i-a persecutat pe creştini. După izvoarele persane şi cele armene, mii de oameni au fost torturaţi. Şapuh al II-lea a atacat Armenia în anul 337, pentru a elimina noua credinţă. I-a câştigat în acest demers şi pe principii din Bâznuni, Aghdzni şi pe alţii, promiţându-le funcţii înalte. Dar armatele armene sub conducerea lui Vace Mamikonian i-au dat duşmanului lovitura decisivă.

 

Deja în anul următor Şapur al II-lea a adunat o armată mare şi a plecat spre Armenia. Trupele armene au mers în întâmpinarea lor. Comandantul lor suprem Vace Mamikonian a căzut în lupta crâncenă. Catolicosul Vârthanes a vrut să păstreze pentru totdeauna amintirea celor care au murit pentru „patrie, biserică şi credinţă” şi a stabilit o zi de comemorare pentru martirul Mamikonian.

 

Până la sfârşitul secolului al patrulea, curtea persană a încercat tot mereu să convertească Armenia la religia lui Zoroastru, cu foc şi sabie. Vitejii comandanţi supremi Vasak, Muşegh şi Manvel au fost permanent învingători cu ajutorul lui Dumnezeu şi au păstrat dreptul poporului la credinţa creştină.

 

La mijlocul secolului al cincilea, curtea persană a încercat din nou şi de data asta definitiv să-i abată pe armeni de la credinţa lor. În anul 448 Yezdegherd al doilea (438-457) a trimis o solie în Armenia cu cererea ca de atunci înainte să adopte religia lui Zoroastru. În anul 449 a fost convocat un sinod naţional bisericesc în Artaşat, pentru a găsi un răspuns la solia lui Yezdegherd. Conciliul a răspuns, că în chestiunile legate de stat, armenii recunosc autoritatea regelui persanilor, dar că în chestiunile legate de credinţă, acceptă numai autoritatea lui Dumnezeu. „Nimeni nu ne poate abate de la credinţa noastră, nici îngeri, nici oameni, nici sabie, nici foc, nici apă, nici vreo tortură grea. Pentru că legământul credinţei nu l-am încheiat cu oamenii, ca să vă minţim ca pe nişte copii, ci avem un legământ indisolubil cu Dumnezeu, de care ne este imposibil să ne despărţim, nici acum nici mâine, nici pentru totdeauna şi pentru veşnicie.” (IIeghişe II. 40-41). În această formă sinodul a respins aşadar propunerea de a adopta propunerea lui Zoroastru.

 

În mai 451 a avut loc renumita luptă de la Avarair. Sub conducerea comandatului suprem Vardan Mamikonian şaizeci şi şase de mii de soldaţi armeni, femei, monahi, bătrâni au rezistat armatei persane cu cei două sute de mii de soldaţi.

 

Bătălia de la Avarair este primul exemplu de autoapărare înarmată a creştinătăţii din istoria universală, unde lumina şi întunericul, viaţa şi moartea, credinţa şi renegarea au rezistat una alteia, unde din nou a fost confirmat cuvântul Evangheliei: „ Dacă bobul de grâu care cade în pământ nu moare, rămâne singur; dar dacă moare, aduce roadă multă.” (Ioan, 12, 24).

 

Armenii au mers la moarte cu strigătul de luptă „Moartea fără credinţă este moarte, moartea în credinţă este veşnicie”. Scriitorul istoric Ieghişe, care a trăit în acea perioadă a scris că nu au existat nici învingători nici învinşi în lupta de la Avarair. Deşi trupele armene au fost învinse şi au avut mari pierderi, lupta de la Avarair a înnobilat şi a întărit duhul armenilor atât de mult, încât acum puteau supravieţui pentru totdeauna.

 

Comandantul suprem Vardan Mamikonian, nepotul catolicosului Sahak cel Mare, a sfinţit ţara armeană cu sângele său şi a întărit creştinismul în Armenia. Biserica armeană l-a trecut în rândul sfinţilor pe Vardan, dar şi pe cei 1036 de armeni care au murit cu el pe câmpul de luptă de la Avarair.

 

În următorii treizeci de ani, lupta împotriva Persiei le-a confirmat dreptul armenilor de a putea rămâne credincioşi creştinismului. În tratatul de pace de la Nvarsak din anul 484, perşii au recunoscut dreptul armenilor de a-şi exercita liber credinţa creştină.

 

 

 

 

II.

Relaţiile bisericii armene cu bisericile surori din secolul al cincilea până în cel de-al 14-lea

 

 

1. Poziţia bisericii armene faţă de Sinodul de la Calcedon

 

 

 

La primul sinod ecumenic de la Niceea din anul 325 şi la al doilea sinod ecumenic de la Constantinopol din anul 381 au fost definite exact învăţăturile despre natura divină a lui Hristos şi despre Sfânta Treime. De aici a rezultat o problemă teologică, în care biserica lui Hristos a fost încurcată vreme îndelungată: problema referitoare la unitatea firilor, cea umană şi cea divină în Hristos. În anul 432, al treilea sinod ecumenic de la Efes, sub conducerea Sfântului Chiril al Alexandriei a condamnat învăţătura lui Nestorie despre cele două naturi şi cele două persoane în Hristos. Adepţii lui Nestorie de la al treilea sinod ecumenic au găsit refugiu în Persia. Aici ei au tradus şi au răspândit lucrările lui Nestorie, Diodor de Tars şi Teodor de Mopsuestia, care nu au fost condamnaţi la sinodul de la Efes. Acachie, episcop de Melitene şi Proclu, patriarhul Constantinopolului l-au avertizat pe catolicosul armean Sahak în scrisori. Catolicosul Sahak le-a răspuns că predicatorii unei asemenea erezii nu au apărut încă în Armenia. Scrisorile sale arată că hristologia armeană se bazează pe învăţăturile şcolii alexandrine. Scrisoarea Sfântului Sahak către Patriarhul Proclu a fost citită la al cincilea sinod ecumenic de la Constantinopol în anul 553 ca exemplu de dreaptă credinţă.

 

Koriun, autorul biografiei lui Maştoţ, relatează că „au apărut nişte cărţi înşelătoare, tradiţii absurde unui anume Teodor din Armenia”. După ce Sfântul Sahak şi Sfântul Mesrop ar fi aflat despre acest lucru, ar fi luat imediat măsuri pentru a-i condamna pe cei care răspândeau asemenea învăţături eretice şi pentru a le distruge scrierile. Acestea se referă cu siguranţă la operele lui Teodor de Mopsuestia.

 

În anul 451, la sinodul de la Calcedon, a fost adoptată o nouă definiţie a credinţei despre cele două „naturi” din Hristos.

 

Biserica armeană se afla în acei ani în încordare extremă în apărarea războinică împotriva religiei lui Zoroastru din Persia. Biserica armeană nu a avut posibilitatea să urmărească de aproape disputele hristologice care aveau loc în Imperiul Roman şi să-şi stabilească poziţia. Armenia şi biserica armeană abia puteau să respire în acest timp, când Vahan Mamikonian a devenit guvernatorul Armeniei.

 

În acea vreme biserica creştină era de fapt împărţită în trei categorii mari, cu trei definiţii diferite ale credinţei: Învăţătura sinodului de la Calcedon conducea în Roma şi în tot vestul, monofizitismul în spiritul Henoticon-ului împăratului roman Zenon (474-75, 476-491) domnea în Bizanţ, nestorianismul în Persia.

 

La primul sinod de la Dvin, catolicosul Armeniei Babghen (490 până în 516) a participat cu treizeci şi doi de episcopi, la fel Gabriel, catolicosul Georgiei cu treizeci şi trei de episcopi şi episcopii din Aghvank. Henoticon-ul a fost adoptat de biserica armeană şi de bisericile vecine. Sinodul de la Dvin a condamnat atât nestorianismul cât şi definiţiile de credinţă ale sinodului din Calcedon drept un factor, ce ar putea conduce la nestorianism.

În anul 518 Iustinian I a urcat pe tronul de împărat al Bizanţului (527). El a condamnat Henoticon-ul predecesorului său Zenon, pentru a restabili astfel relaţiile cu Roma. El a numit sinodul de la Calcedon „sfânt şi ecumenic”. Biserica armeană era în afara graniţelor Imperiului Roman, aşadar liberă de orice presiune din partea puterii împăratului din Bizanţ. Definiţia credinţei de la sinodul de la Calcedon care fusese adoptată în Imperiul Roman nu putea deci să exercite nicio influenţă asupra bisericii armene.

 

 

 

2. Încercarea de a uni bisericile armene şi bizantine pe baza învăţăturii unei singure voinţe

 

 

În războiul dintre Persia şi Imperiul Roman de la începutul secolului al şaptelea succesul a fost mai întâi de partea Persiei. În anul 610 întreaga Armenie se afla deja sub domnie persană. Persanii au cucerit Siria, Palestina şi alte ţări. Cu eforturi eroice împăratul roman Heracle a reuşit să unească ţările sale răsăritene de dinainte cu imperiul: Siria, Palestina şi o parte din Armenia.

 

„Monofiziţii” trăiau în principal în acele ţări. În urmărirea scopurilor sale politice împăratul a încercat să-i mulţumească şi să unească mai strâns Siria, Palestina, Egiptul şi Armenia cu Imperiul Roman.

 

Heraclius l-a numit pe episcopul iacobit Sergiu patriarh al Constantinopolului. Pe patriarhul Antiohiei l-a întronizat drept catolicos pentru monofiziţii sirieni, ca astfel să-i unească cu patriarhatul Antiohiei. Chiril, un anti-calcedonean fervent, a fost numit patriarh al Alexandriei.

 

Pentru a restabili pacea în viaţa bisericească, care acum se afla de peste un secol şi jumătate în tulburare, Sergiu a susţinut ca patriarh al Constantinopolului învăţătura unei singure voinţe, monotelitismul, conform căreia Hristos are două naturi, o persoană, o voinţă şi o energie. Împăratul Heraclius a acceptat această învăţătură şi a propus ca bisericile Imperiului Roman să o adopte. Patriarhul Chiril al Alexandriei scrie într-una din scrisorile sale către patriarhul Constantinopolului că graţie monotelitismului, care era susţinut de împărat şi de patriarhul Sergiu, adversarii lui din Egipt s-ar fi putut uni.

 

Monotelitismul a fost adoptat atât în Bizanţ cât şi în vest, şi de episcopul roman Honorius (625-638). Dar de ambele părţi această învăţătură a fost respinsă de reprezentanţi ai poziţiilor extreme.

 

Împăratul Heraclius a apelat şi la biserica armeană, cu propunerea de a adopta

monotelitismul. Catolicosul Ezr (630-641) l-a rugat pe împărat să-i trimită textul acestei

învăţături a împăcării. Arhimandriţii bisericii armene au discutat textul şi au ajuns la

concluzia, că în general corespunde principiilor dreptei credinţe şi că ar fi acceptabilă, dar

că nu conţine nicio condamnare categorică a sinodului de la Calcedon. La sinodul din

Karin 631/632 au venit împăratul, catolicosul Ezr şi alaiurile lor pentru un acord.

 

Atât în Imperiu cât şi în Armenia existau adversari ai monotelitismului. În această perioadă au apărut arabii pe scena istoriei. Ei au cucerit în anul 638 Siria, care aparţinea Romei şi Egiptul în 640. Imperiul Roman a pierdut definitiv ţările în care trăiau monofiziţii. Astfel monotelitismul şi-a pierdut semnificaţia politică şi în curând a fost necunoscut atât în Imperiul Roman cât şi în Armenia.

 

 

 

 

3. Legăturile bisericeşti armeno-bizantine din a doua jumătate a secolului al doisprezecelea

 

 

 

 

De-a lungul secolelor bisericile armene şi bizantine au încercat tot mereu să se reunească.

 

Mai întâi în anul 654 în Dvin în zilele catolicosului Nerses al III-lea (641-661) şi ale împăratului Constantin al II-lea al Bizanţului (641-668).

 

În secolul al VIII-lea în zilele patriarhului German (715-729) al Constantinopolului şi ale catolicosului Armeniei David I (728-741).

 

În secolul al nouălea în zilele patriarhului Fotie al Constantinopolului (858 până în 867, 877 până în 886) şi ale catolicosului Zaharia I (855 până în 876).

 

Dar încercarea cea mai de luat în serios a reunificării bisericilor a avut loc în secolul al

doisprezecelea.

 

Pentru istoria Armeniei este caracteristică migraţia poporului armean în direcţia

provinciilor din est ale Imperiului Roman în secolul al unsprezecelea. În anul 1080 Ruben

era guvernator al regiunii muntoase din Cilicia; el era o rudă a regelui Gagik al II-lea,

ultimul rege al Armeniei. Şi-a unit proprietăţile din Cilicia şi a întemeiat un principat

armean cilician pe ţărmurile nord-estice ale Mării Mediterane. În anul 1199 principatul

lui a devenit regat şi a existat până în 1375. Reşedinţa patriarhului Armeniei s-a mutat în

Cilicia.

 

La începutul anului 1165 episcopul Nerses Şnorhali (Harismaticul), fratele catolicosului

Grigore al III-lea (1113 până în 1166), a avut o discuţie teologică cu trimisul bizantin

Alex, ginerele împăratului Manuel Comnenus, despre diferenţele dintre bisericile armene

şi cele bizantine. Alex i-a înmânat lui Nerses un chestionar cu rugămintea, să noteze pe el

rezultatele discuţiei şi să răspundă la întrebările pe care i le dăduseră arhimandriţii greci.

 

Nerses Şnorhali i-a predat mai târziu „mărturisirea de credinţă a bisericii armene”, care

conţine două părţi. În prima parte vorbea despre Sfânta Treime şi despre Întruparea

Domnului nostru Iisus Hristos şi în a doua parte despre deosebirile de ritual ale bisericii

armene.

Alex i-a predat personal acest text împăratului Manuel. Împăratul şi patriarhul Luca al

Constantinopolului (1156-1169) au studiat textul şi au ajuns la concluzia că aceasta e baza

adevărată pentru reunificarea bisericilor armene şi bizantine.

Între timp Nerses Şnorhali a devenit catolicosul Armeniei (1166-1177) şi i-a trimis împăratului o a doua hârtie, în care şi-a expus şi mai exact punctele şi s-a referit la faptul că reunificarea bisericilor nu trebuie să aibă loc între maestru şi slujitor, ci între egali pe baza Sfintei Scripturi şi a Sfintei Tradiţii. Acolo unde existau abateri teologice sau de ritual atât în bisericile armene cât şi în cele bizantine, acestea trebuiau respinse.

 

Împăratul Manuel şi patriarhul Mihail al III-lea (1169-1177) i-au răspuns lui Nerses în anul 1172 şi au propus, ca pentru unire armenii să accepte următoarele nouă condiţii:

1. să-i condamne pe cei care îl mărturisesc pe Hristos numai cu o natură (Eutichie, Dioscur, Sever, Timotei Aelurus);

2. să mărturisească faptul că Hristos are o persoană, două naturi, două voinţe şi două energii;

3. Crăciunul, Întâmpinarea Domnului, Bunavestire şi alte sărbători trebuie sărbătorite după calendarul bizantin;

4. să cânte trisaghionul fără cuvintele „răstignit pentru noi”

5. să folosească pâine dospită pentru Sfânta Liturghie şi vin amestecat cu apă;

6. în timpul Liturghiei oamenii să stea în biserică, nu în pronaos, cu excepţia penitenţilor;

7. să adopte mărturisirile celui de-al patrulea, al cincilea, al şaselea şi al şaptelea sinod ecumenic;

8. împăratul trebuie să aprobe alegerea catolicosului Armeniei;

9. Sfântul Mir trebuie pregătit din ulei de măsline.

Nerses a fost foarte dezamăgit de acest răspuns, pentru că era un mare promotor al gândului unirii bisericilor. El i-a răspuns soliei împăratului şi patriarhului Theorianus, că nu stă în puterea sa să rezolve asemenea probleme şi a pus în vedere convocarea unui sinod naţional bisericesc.

 

Catolicosul Grigore al IV-lea (1173-1193) a convocat acest sinod promis în anul 1179 la Romkla. În scrisoarea sa către episcopii şi arhimandriţii din est avertiza: „Să nu vă gândiţi că grecii sunt eretici, au părinţi bisericeşti foarte prestigioşi. Nu trebuie dispreţuiţi, ci trebuie avută o relaţie prietenoasă cu ei. Dacă sunt în eroare, trebuie sfătuiţi şi trebuie să li se arate drumul cel bun sau cel puţin să li se arate, că noi suntem rezonabili. Astfel le vom face un mare serviciu acelor armeni, care sunt persecutaţi de greci din motive religioase.”

 

Sinodul de la Romkla i-a adunat pe episcopii Armeniei Mari, ai Ciliciei şi ai ţărilor învecinate, pe catolicosul de Aghvank şi pe reprezentanţii patriarhului bisericii siriene iacobite. Pe de o parte sinodul a condamnat forma extremă a monofizitismului, pe de altă parte a respins şi învăţătura despre două naturi, două voinţe, două energii. Sinodul a aprobat interpretarea bisericii armene cu privire la O Natură a Cuvântului lui Dumnezeu întrupat.

 

Înainte ca hotărârile sinodului de la Romkla să fie cunoscute la Constantinopol, împăratul Manuel a murit în anul 1180. Succesorii săi nu au arătat niciun fel de interes referitor la o uniune cu biserica armeană.

 

 

 

 

 

4. Legăturile bisericeşti armeno-latine din secolul al doisprezecelea până în cel de-al paisprezecelea

 

 

 

În acelaşi timp biserica armeană a stabilit pentru prima oară în istoria ei legături şi cu biserica latină de la Roma.

 

În timp ce au luat naştere cruciadele, o serie întreagă de principate latine şi de reşedinţe patriarhale din est au fost ocupate cu episcopi occidentali. La un sinod al bisericii latine de la Ierusalim din anul 1141/1142 a fost prezent şi catolicosul Grigore al III-lea. Au fost discutate diferenţele teologice şi de ritual dintre bisericile armene şi cele latine. Când trimisul Papei, episcopul Alleric, s-a întors la Roma, l-a lăudat pe catolicosul armean şi pe fratele său Nerses Şnorhali în faţa Papei Inocenţiu al II-lea.

 

Episcopul Romei, Inocenţiu al II-lea, i-a scris o scrisoare catolicosului armean, în care recunoştea dreapta credinţă a bisericii armene. El a propus, ca pentru o unire deplină a bisericii armene şi a celei latine, armenii trebuie să amestece apa şi vinul la euharistie şi să sărbătorească Crăciunul pe 25 decembrie. Inocenţiu al II-lea i-a dăruit catolicosului armean un toiag arhieresc. De atunci acest toiag arhieresc latin se întrebuinţează în biserica armeană. Forma greco-capadociană răsăriteană a toiagului a fost folosită de atunci de arhimandriţii armeni.

 

În anul 1145 catolicosul Grigore al III-lea Pahlavouni a apelat la Papa Eugen al III-lea cerându-i ajutor politic. Catolicosul Grigore al IV-lea a apelat cu aceeaşi rugăminte la Papa Lucius al III-lea (1181-1185). Papa a ajutat şi a propus din nou, să se amestece apa cu vinul la euharistie şi să se sărbătorească Crăciunul la 25 decembrie.

 

În curând a început a treia cruciadă. În anul 1189 episcopul Romei Clement al III-lea i-a cerut ajutorul catolicosului Armeniei şi guvernatorului Ciliciei Leon. Armenii i-au sprijinit într-adevăr şi pe cruciaţi în mare măsură.

 

Împăratul roman Henric al IV-lea l-a aprobat în anul 1195 pe prinţul Leon ca rege al Ciliciei. Şi împăratul Alexius al III-lea (1195-1203) al Bizanţului i-a trimis lui Leon în anul 1196 o coroană. Încoronarea însăşi a fost însă amânată. Leon a vrut să fie încoronat în vest, pentru a sta într-adevăr sub protecţia vestului. Toate ţintele politice vestice trebuiau aprobate şi binecuvântate de papă. În cele din urmă trimisul papei, cardinalul Conrad, a venit la încoronarea lui Leon în Cilicia. Papa însuşi nu putea încorona şi binecuvânta pe cineva

care nu avea aceeaşi mărturisire de credinţă. De aceea cardinalul a susţinut încă o dată ideea unei uniuni între bisericile armene şi latine în următoarele condiţii:

 

1. Sărbătorile Domneşti şi zilele sfinţilor să fie sărbătorite în zile fixe (armenii fixează date noi în fiecare an)

2. Toate slujbele să fie oficiate în biserică; armenii oficiau slujbele în încăperi alăturate, numai Sfânta Liturghie în biserică propriu-zis.

3. La privigherea dinaintea Crăciunului şi a Paştelui să se folosească peşte şi ulei de plante, nu mâncăruri cu lapte şi ouă.

 

Leon a convocat un sinod care a refuzat propunerile Romei. Nu este cunoscut în ce condiţii, în orice caz reprezentantul Romei şi cei doisprezece episcopi, care purtau răspunderea pentru statul Cilicia, au semnat un acord. La data de 6 ianuarie 1199 cardinalul Conrad l-a încoronat pe Leon şi l-a întronizat şi pe catolicosul armean, şi anume după ritul bisericii latine, dar tradus special în armeană de Nerses al Lambronului, arhiepiscopul Tarsului.

În 1244 Inocenţiu al IV-lea a scris o scrisoare catolicosului Constantin I cu propunerea ca şi la ungerea bolnavilor să se folosească ulei adevărat, ca în biserica latină.

În 1243 a avut loc al doilea sinod de la Sis cu participarea clerului din Cilicia. Acesta a adoptat douăzeci şi patru de canoane despre viaţa credincioşilor. În 1246 aceste canoane au fost trimise în Armenia de Est împreună cu o scrisoare a catolicosului, în care acesta recomanda ca Sfântul Maslu să se facă cu ulei. Papa Inocenţiu al IV-lea nu a fost mulţumit cu acest lucru, el l-a trimis pe episcopul Timanch în 1248 în Cilicia, care trebuia să le prezinte armenilor, ce avantaje politice ar aduce unitatea bisericilor.

Regele Hethum l-a rugat pe catolicos să răspundă la scrisoarea papei. Deşi catolicosul recunoştea reşedinţa episcopală de la Roma, nu a putut accepta condiţiile papei. Catolicosul a trimis aşadar un mesaj cu cincisprezece puncte regelui Hethoum, în care refuza să accepte învăţătura bisericii catolice şi care îl sfătuia pe rege să nu aibă încredere în vest. Într-un nou răspuns episcopul roman a renunţat la toate condiţiile scrisorii din 1250 şi a cerut numai ca „Filouque” să fie recunoscut, şi anume că Duhul Sfânt purcede nu numai de la Tatăl, ci şi de la Fiul. În acea perioadă aceasta era considerata adevărata controversa dintre bisericile greceşti şi cele latine.

 

Catolicosul Constantin a convocat al treilea sinod de la Sis, pentru a răspunde acestei propuneri. Nu era în situaţia de a ajunge la o hotărâre definitivă, sinodul întreba care era părerea conducătorilor bisericii din estul Armeniei. Acum aceasta era o nouă problemă pentru biserica armeană şi fireşte că existau păreri diferite. De aceea era foarte dificil să se ajungă la o hotărâre.

 

În 1262 episcopul Wilhelm a venit ca trimis al Papei Urban al IV-lea în est şi s-a stabilit la Achaja. El a fost întâmpinat de regele Hethum prin fratele acestuia Oşin. Catolicosul l-a trimis pe arhimandritul armean Mâkhitar Skevraţi, care a purtat o discuţie cu trimisul papal. Episcopul a insistat asupra faptului că episcopul Romei este capul biserici. Mâkhitar Skevraţi a citat din Biblie şi a stăruit că nu episcopul Romei este capul bisericii, ci Hristos însuşi.

 

În anul 1292 Grigore al VII-lea (1293-1306), episcop de Anavarza a devenit catolicosul bisericii armene. El a fost încântat de ideea unităţii tuturor bisericilor creştine. Pentru a atinge acest ţel, a vrut să sacrifice şi tradiţii ale bisericii armene. În acea perioadă Hethum al II-lea, un adept al unirii bisericilor, era rege al Ciliciei. Catolicosul Grigore de Anavarza a stabilit calendarul bisericii conform tradiţiilor latine şi greceşti. La dorinţa regelui Hethum a stabilit sărbătoarea Tuturor Sfinţilor la 1 noiembrie, ca în biserica latină. El a încercat şi să schimbe nişte rânduieli, care au împiedicat mereu unitatea dintre bisericile armene şi cele bizantine şi latine.

Aceste schimbări au întâmpinat însă obiecţii serioase în Armenia de Est. Acolo mitropolitul de Siunik a convocat un sinod, care îi cerea catolicosului să nu admită modificări în tradiţiile bisericii armene.

 

Opoziţia clerului din Armenia de Est a domolit entuziasmul lui Grigore de Anavarza faţă de greci, mai ales în legătură cu un eveniment neplăcut din anii 1295/96. Mariam, soţia armeană a prinţului moştenitor al Bizanţului şi sora ei au fost rebotezate la cerinţa bisericii bizantine, ca şi când ar fi fost indivizi care ar fi venit de la o biserică eretică la adevărata credinţă.

 

Grigore şi-a îndreptat acum atenţia spre vest în speranţa de a primi ajutor politic pentru Cilicia. Era pregătit să introducă nişte schimbări în viaţa liturgică a bisericii armene. Scrisese de exemplu imne deosebite pentru Crăciun şi Epifanie şi plănuia să sărbătorească cele două sărbători separat.

 

Imediat ce şi-a dat seama că era imposibil să primească ajutor de la latini, nu a vrut să continue nici cu unirea bisericilor, pentru a nu crea dificultăţi în propria sa biserică. Dar regele Hethum şi Leon au sperat mai departe să primească ajutor din vest şi au stăruit asupra catolicosului, să promoveze unificarea bisericilor. Catolicosul a refuzat. El a fost depus din scaun şi trimis în exil. A murit în exil în anul 1306 cu constatarea: „Sunt un armean şi mor ca un armean.”

 

După moartea lui Grigore de Anavarza regele Leon a convocat în anul 1307 un sinod la Sis. În istorie este numit al şaptelea sinod de la Sis. Au participat 43 de episcopi şi principi din Cilicia. Regele Leon a prezentat sinodului o scrisoare, presupus scrisă de Grigore de Anavarza. Această scrisoare indica următoarele modificări teologice şi de ritual:

 

1. Să se amestece apă în potir.

2. Să se accepte cele şapte sinoade ecumenice.

3. Să se recunoască faptul că Hristos are două naturi, două voinţe, două energii.

4. Să sărbătorească cu grecii şi cu latinii sărbătorile domneşti, Crăciunul pe 25 decembrie, Întâmpinarea Domnului pe 14 februarie, Stretenia pe 2 februarie, Bunavestire pe 25 martie.

5. Să se folosească numai peşte şi ulei de măsline la privegherea dinaintea Crăciunului şi a Paştelui.

6. Trisaghionul să se cânte astfel, încât numele lui Hristos să fie inclus: „Hristos, care s-a răstignit pentru noi”

Participanţii la sinod cu excepţia a cinci episcopi au acceptat aceste modificări. Constantin, episcopul Cezareeii, un susţinător al unirii, a fost ales catolicos (1307-1322).

 

Hotărârile sinodului de la Sis s-au lovit de opoziţii serioase atât în Armenia de Est cât şi în Cilicia. Succesorul regelui Leon, Oşin (1307-1320) a încercat totul pentru a da viaţă hotărârilor de la sinod. Regel Oşin a încercat să facă linişte prin convocarea unui sinod la Adana în anul 1316. Acolo s-au adunat treisprezece episcopi, şapte arhimandriţi şi zece principi. Toate obiecţiile împotriva sinodului de la Sis au fost respinse ca fiind necorespunzătoare adevărului. Hotărârile sinodului de la Sis au fost confirmate încă o dată.

Dar toate aceste sinoade nu au putut schimba tradiţiile în biserica armeană. Nu au avut un efect permanent în biserică.

 

După sinodul de la Adana regel Oşin a apelat în anul 1318 la Papa Ioan al XXII-lea şi la Filip de Franţa şi a cerut ajutorul promis ca un contraserviciu pentru unirea bisericilor – în zadar. Singurul rezultat acestei politici pro-latine a fost reacţia neprietenoasă a musulmanilor din vecinătate, în special a mamelucului Egiptului. Invaziile lor numeroase în Cilicia au condus în anul 1375 la sfârşitul statului armean.

 

Catolicosul Mesrop I de Artaz (1359 până în 1372) a fost foarte dezamăgit de faptul că vestul nu-şi ţinuse promisiunea şi a convocat în 1361 al optulea sinod de la Sis. Toate inovaţiile politicii pro-latine a regilor Ciliciei au fost din nou anulate.

 

Regatul armean al Ciliciei a luat sfârşit în anul 1375. Ţara era ruinată, a început o emigraţie în masă. Reşedinţa patriarhală a devenit o jucărie în mâinile străinilor. Astfel a învins gândul de a schimba din nou reşedinţa patriarhală în Armenia. Aşa a ajuns în 1441 reşedinţa patriarhului şi a catolicosului tuturor armenilor din nou la Etchmiadzin.

 

 

5. Problema unităţii celor două naturi în Hristos

 

 

Unitate bizantini -vechi orientali

 

În 1990 ambele familii „bisericile răsăritene bizantine” şi „vechi orientalii” (copţi, sirieni, armeni, etiopieni, indieni) au declarat comuniunea deplină după aproximativ 1500 de ani de despărţire şi condamnare ca eretici în mod reciproc începând cu sinodul de la Calcedon din 451. În 1990 s-a declarat la Geneva: Am constatat că ambele familii au păstrat neîncetat în mod fidel aceeaşi credinţă hristologică autentică ortodoxă şi continuitatea neştirbită a tradiţiei apostolice, chiar dacă au fost folosite noţiuni hristologice în mod diferit. Paragraful 9 din „Declaraţia Comisiei Comune de dialog teologic dintre Biserica Ortodoxă şi Bisericile Orientale-Ortodoxe, Chambesy, din 23 până în 28 septembrie 1990. Receptarea de fiecare sinod în parte încă lipseşte. Importanţa acestei Declaraţii Comune a Bisericilor Răsăritene este mult mai mare decât de exemplu Declaraţia Comună privind Justificarea din 31 octombrie 1999. La declaraţia bisericilor răsăritene nu este vorba despre nici mai mult nici mai puţin decât de unitatea bisericească deplină .

 

 

 

III.

Biserici episcopale armene autonome

 

 

Anumite circumstanţe istorice au dus la întemeierea, pe lângă catolicosatul tuturor armenilor, a reşedinţelor episcopale, care erau autonome în zona lor şi care recunoşteau autoritatea supremă a catolicosului tuturor armenilor.

 

 

1. Catolicosatul de Aghvank

 

 

Diverse zone geografice au fost numite în diferite perioade Aghvank. La începutul secolului al cincilea teritoriul Aghvank se afla între ţărmul nordic al râului Kur până la trecătoarea de la Derbent. După sfârşitul regatului armean de Arşakuni în anul 428 diferite teritorii din Armenia Mare au intrat în regiunea Aghvank, Utik şi Arţakh. O reşedinţă guvernamentală a luat fiinţă pentru Aghvank în oraşul Partaw în regiunea Utik.

 

În timpuri străvechi zonele tuturor bisericilor erau determinate de zonele politice. Astfel încât a fost de la sine înţeles ca odată cu întemeierea unei conduceri politice proprii să se alăture şi reşedinţele episcopale de la Utik şi Artzakh la reşedinţa episcopală de la Aghvank şi astfel să alcătuiască biserica de la Aghvank, care a devenit treptat regiunea unui catolicos. De la întemeierea din Partaw din anul 460, episcopul său avea o poziţie aleasă. El devenea aşadar capul bisericii din Aghvank, care a prins contur treptat. La începutul secolului al şaptelea episcopul de Partaw a devenit catolicos al bisericii din Aghvank. În cadrul bisericii armene a fost întemeiată aşadar o biserică ce era complet independentă în administraţia sa şi al cărei cap era numit tot la fel, catolicos. Toate tradiţiile, credinţa, rânduielile, limba bisericii din Aghvank erau armene. Reşedinţa catolicosului din Aghvank a existat până în 1813, apoi a devenit reşedinţă mitropolitană, împărţită mai apoi în două eparhii, eparhia de Karabakh şi eparhia de Şamakh.

 

 

2. Patriarhatul de la Ierusalim

 

 

Primul patriarh al bisericii de la Ierusalim a fost Sfântul Apostol Iacob. La al doilea sinod ecumenic de la Constantinopol din anul 381 episcopul Ierusalimului a devenit unul dintre cei cinci patriarhi.

 

După adoptarea creştinismului în anul 301 în Ierusalim se aflau mulţi pelerini armeni. Principi armeni şi episcopi armeni au construit mănăstiri spre folosul pelerinilor şi au format comunităţi religioase. În secolul al şaselea existau aproximativ şaptezeci de biserici armene în Ierusalim.

După adoptarea hotărârilor de la Calcedon din anul 451 prin patriarhatul universal de la Ierusalim, organizaţiile armene din Ierusalim au fost despărţite tot mai mult de patriarhatul de la Ierusalim şi conducătorul lor a devenit un patriarh propriu al Ierusalimului. Conform mărturiei istoricului arab Zeki Al Din, primul patriarh oficial armean al Ierusalimului a fost Abraham, care s-a dus personal la Mohammed şi a primit de la el un document oficial în legătură cu siguranţa bisericii armene şi a bunurilor sale în oraşul Ierusalim.

 

Când regele Oşin şi catolicosul Constantin al III-lea al Cezareei au încercat să impună modificările dogmatice şi rituale ale sinodului de la Sis în anul 307, patriarhul armean de atunci al Ierusalimului, Sarkis, a cerut din nou un document oficial de la sultanul Egiptului. Sarkis a vrut să menţină autenticitatea învăţăturilor bisericii armene şi cu sprijinul sultanului în anul 1311 a putut să-şi conducă patriarhatul fără controlul catolicosului tuturor armenilor.

 

Patriarhul de la Ierusalim este păzitorul locaşurilor sfinte, care sunt vizitate împreună în Ţara Sfântă de toate bisericile. Astăzi el este responsabil pentru bisericile din Israel, Palestina şi Iordania.

 

 

 

 

 

 

 

3. Catolicosatul de la Akhthamar din 1113 până în 1895

 

 

În anul 1113 catolicosul Barsegh se afla pe patul de moarte în Karmir Vank, „mănăstirea roşie” în principatul Kesun. El l-a propus celor care se aflau în jurul său pe episcopul Grigore, în vârstă de douăzeci de ani, ca succesor al său. După moartea catolicosului Barsegh sinodul de la Kamir Vank l-a ales într-adevăr pe Grigore drept succesor al său.

 

Episcopul David de Akhthamar, o insulă în lacul Van, era împotriva unei asemenea alegeri. Un sinod din cinci episcopi a considerat că Grigore este prea tânăr pentru rangul de catolicos, că reşedinţa sa se află în afara Armeniei, că din 927 până în 947 Akhthamar a fost reşedinţa patriarhului şi de atunci posedă toiagul lui Grigore Luminătorul şi alte moaşte. Ei l-au ales pe David de Akhtamar catolicos al armenilor. Deja un an mai târziu, în anul 1114, s-au adunat două mii cinci sute de episcopi, monahi şi principi din Cilicia, din noile ţări armene şi principate din Armenia Mare, au aprobat alegerea lui Grigore al III-lea drept catolicos şi au desfiinţat reşedinţa catolicosului din Akthamar. În Akhtmar a existat din nou o reşedinţă episcopală locală până în 1895.

 

 

 

4. Catolicosul Marii Case a Ciliciei din 1446

 

 

 

În anul 1441 reşedinţa catolicosului tuturor armenilor din Cilicia a fost mutată din nou în Sfântul Etchmiadzin, reşedinţa originală.

 

Catolicosul Grigore al IX-lea nu a plecat din Cilicia la Etchmiadzin din cauza vârstei înaintate şi a bolii sale, ci a convocat la Etchmiadzin un sinod bisericesc naţional care a ales în anul 1441 un nou catolicos, Kirakos Virapeţi (până în 1443).

 

Pentru oamenii din Cilicia a fost foarte greu să renunţe atât de brusc la reşedinţa patriarhală. Ei s-au folosit de prezenţa vechiului catolicos Grigore al IX-lea şi au instituit în Sis, vechea capitală a Ciliciei, o nouă reşedinţă a catolicosului, catolicosatul „Marii Case a Ciliciei”.

După persecuţia şi deportarea armenilor din Cilicia, din 1915 până în 1920, reşedinţa catolicosului s-a mutat cu poporul dintr-un loc în altul şi din 1930 se află în Antelias în Liban.

Reşedinţa şi-a pierdut aproape toate episcopiile cu excepţia eparhiei din Aleppo şi din acest motiv a fost pe punctul de a se stinge. Catolicosul tuturor armenilor din Etchmiadzin a cerut patriarhului de la Constantinopol să-i lase catolicosului din Cilicia eparhiile Damasc şi Beirut, pentru menţinerea reşedinţei istorice a catolicosului din Cilicia. Patriarhul de la Constantinopol i-a lăsat eparhia Ciprului. Astăzi jurisdicţia catolicosului Ciliciei cuprinde tocmai aceste eparhii din Libia, Siria şi Cipru.

 

 

 

 

 

 

 

 

5. Patriarhatul de la Istanbul din 1461

 

 

În anul 1461 sultanul Muhammad al II-lea Fatih a întemeiat patriarhatul de la Istanbul şi l-a făcut patriarh pe episcopul Hovakim. Pentru că Etchmiadzin-ul, centrul bisericii armene, se afla în Persia, sultanul a vrut să păstreze controlul asupra armenilor din cadrul Imperiului Otoman prin patriarhatul de la Istanbul.

 

Patriarhul de la Istanbul avea autoritate totală asupra tuturor armenilor, fie spirituală, fie pentru legea stării civile. El era etnarhul pentru toate deciziile practice. Atât catolicosul de Akthamar cât şi catolicosul Ciliciei au fost aşadar subordonaţi patriarhului de la Istanbul în toate chestiunile administrative, până la primul război mondial.

 

Până la primul război mondial patriarhul de la Istanbul avea în jurisdicţia sa cincizeci şi două de eparhii, dintre care cele din Bagdad, Cipru, Egipt, Bulgaria, România şi Grecia.

 

Astăzi patriarhul de la Istanbul are în jurisdicţie bisericile armene din Turcia şi din insula Creta.

 

 

 

 

 

 

IV.

Sfânta Liturghie, Slujbe, Taine, Ierarhia Episcopală, Relicve

 

 

 

1. Sfânta Liturghie

 

 

 

Slujba la care se administrează Sfânta Împărtăşanie se numeşte Sfânta Liturghie, în armeană „Patarag”.

 

Liturghia bisericii armene se bazează pe ordinele Sfântului Vasile cel Mare al Cezareei şi a Sfântului Grigore de Nazianz. Ea s-a dezvoltat în continuare în limba armeană, cu rânduieli speciale şi cântări armeneşti, şi a căpătat un caracter propriu. La Sfânta Liturghie se foloseşte pâine nedospită şi vinul nu este amestecat cu apă. Sfânta Împărtăşanie este administrată credincioşilor sub forma pâinii sfinţite, care este cufundată în vin. La fiecare liturghie se sfinţeşte o pâine. Un preot poate săvârşi numai o Sfântă Liturghie pe zi, numai o Sfântă Liturghie poate fi săvârşită zilnic într-un altar.

 

Toţi cei care nu primesc Sfânta Împărtăşanie participă la Sfânta Liturghie cu rugăciunea lor şi cu gândul permanent la Domnul Nostru Iisus Hristos. La sfârşitul patarag-ului, se împarte „mas-ul”, bucăţi mici şi subţiri de pâine nedospită. Toţi cei care nu s-au împărtăşit iau această pâine. Aceasta este pe de o parte o amintire a agapei, masa comună, care era obişnuită înainte după Sfânta Liturghie, pe de altă parte este un semn al comuniunii pentru toţi cei care nu au primit Sfânta Împărtăşanie.

 

 

Biserica armeană are nouă laude

 

 

În biserica armeană miezonoptica este considerată prima rugăciune, în timp ce în biserica ortodoxă vecernia (rugăciunea de seară) este prima rugăciune a serii după tradiţia că ziua nouă începe seara, „şi a fost seară şi a fost dimineaţă: ziua întâi” (Facerea 1,5) În funcţie de momentele zilei se roagă astfel:

Miezonoptica este o preamărire a lui Dumnezeu Tatăl. Începe la miezul nopţii. „Somnul este un dar al lui Dumnezeul. Îi mulţumim lui Dumnezeu pentru acest dar binecuvântat şi îl rugăm ca restul nopţii să treacă în pace şi linişte şi ca ziua cea nouă să fie petrecută în puritate şi sinceritate.”

 

Utrenia îl preamăreşte în special pe Dumnezeu Fiul. Zorii zilei sunt momentul potrivit pentru această rugăciune. Simbolizează faptul că Hristos s-a arătat înaintea mironosiţelor şi ne aminteşte astfel de Învierea Sa şi de actul Său mântuitor.

 

Rugăciunea de la răsăritul soarelui slăveşte Duhul Sfânt. Înainte era parte a rugăciunii de dimineaţă. Simbolizează Învierea lui Hristos şi arătarea înaintea ucenicilor Săi. Se rosteşte la vremea răsăritului soarelui şi este identică cu Învierea lui Hristos. Catolicosul Ezr I. (630-641) a introdus această perioadă a zilei şi ea a fost îmbogăţită în secolul al XII-lea de imnele Sfântului Nerses Şnorhali (†1173).

 

Ceasul al treilea, terţa, se rosteşte la ora 9. Şi ea este dedicată Duhului Sfânt. Ea simbolizează faptul că mama primordială Eva a mâncat din fructul oprit şi că a fost eliberată de Iisus Hristos. Această rugăciune a ceasului al treilea are un deosebit aspect de căinţă.

 

Ceasul al şaselea, sexta, se rosteşte la ora 12. Este adresată Tatălui şi simbolizează răstignirea lui Hristos. Îi cerem ajutor lui Dumnezeu pentru firea noastră umană slabă.

 

Ceasul al nouălea, nona, se rosteşte la ora 15. Este adresată Fiului şi simbolizează moartea lui Hristos şi eliberarea umanităţii de puterea răului.

 

Slujba de seară, vecernia, este adresată lui Dumnezeu Fiul şi simbolizează îngroparea Sa. Vecernia trebuie săvârşită înainte de apusul soarelui. Înainte de începutul nopţii credinciosul, obosit de munca sa şi de efortul spiritual din ziua ce a trecut, îi cere lui Dumnezeu o noapte liniştită şi un somn în pace.

 

Ceasul împăciuirii este adresat Sfântului Duh. Simbolizează coborârea lui Hristos în iad şi eliberarea tuturor drepţilor din chinuri. Se săvârşeşte cu apusul soarelui.

 

Rugăciunea liniştii, ultima slujbă de peste zi, este adresată lui Dumnezeu Tatăl. Înainte era o continuare a ceasului împăciuirii. Nu are o semnificaţie specială şi se rosteşte înainte de a merge la culcare.

 

În vechime aceste nouă slujbe se săvârşeau în fiecare zi, mai ales în mănăstiri. Astăzi ordinea slujbelor zilnice în biserici este astfel:

 

Dimineaţa: Miezonoptica şi rugăciunea de dimineaţă împreună.

 

Seara: slujba de seară.

 

În perioada postului slujbele zilnice sunt următoarele, în afară de sâmbătă şi duminică: Dimineaţa miezonoptica, rugăciunea de dimineaţă, rugăciunea de la răsăritul soarelui. După-amiaza terţa, sexta, nona. Seara lunea, marţea, joia ceasul împăciuirii; miercurea, vinerea rugăciunea liniştii; sâmbăta şi duminica vecernia.

 

 

2. Tainele

 

 

Taina este o acţiune sfântă, prin care mila Domnului şi puterea Sa mântuitoare influenţează fiinţa umană în mod misterios. Există şapte taine: botezul, mirungerea, spovedania, împărtăşania, hirotonia, cununia, maslul.

 

 

Botezul

 

Botezul este taina prin care credinciosul este eliberat de păcatele sale, născut din nou din Duhul Sfânt, el devine creştin şi fiu al lui Dumnezeu. „de nu se va naşte cineva din apă şi din Duh, nu va putea să intre în împărăţia lui Dumnezeu” (Ioan, 3, 5)

 

Botezul se săvârşeşte în două feluri: după sfinţirea apei prin semnul crucii şi prin sfântul mir fie se cufundă copilul de trei ori în apă fie apa se toarnă de trei ori peste capul adultului care urmează să se boteze şi care îşi şi spală şi faţa cu aceasta.

 

În fiecare caz preotul spune: „(numele) rob al lui Dumnezeu care vine din pruncie întru botez, se botează în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, se răscumpăre prin sângele lui Hristos din robia păcatului, primeşte înfierea al tatălui ceresc, devine moştenitor dimpreună cu Hristos şi templu al Duhului Sfânt.”

 

Mărturisirea de credinţă stabileşte că există numai un botez. Botezul nu se repetă aşadar niciodată, este o naştere spirituală. Un om se naşte numai o dată, de aceea este botezat numai o dată.

 

Biserica armeană recunoaşte toate botezurile, care sunt săvârşite în biserică, care cinstesc Sfânta Treime şi botează în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Un creştin din bisericile ortodoxe, catolice sau alte biserici care doreşte să devină membru al bisericii armene, nu este botezat aşadar o a doua oară.

Pentru botez este necesar un naş; el trebuie să garanteze pentru credinţa persoanei care este botezată, să o ia sub răspunderea sa şi să contribuie la educaţia ei în dreapta credinţă.

 

Botezul trebuie să aibă loc în biserică. Unde nu există biserică sau dacă cel care urmează să fie botezat este bolnav, botezul se poate săvârşi şi în locuinţă sau în altă parte. Botezul este prima taină. Cel care nu este botezat nu poate primi altă taină. Imediat după botez se săvârşesc şi Mirungerea şi Sfânta Împărtăşanie.

 

 

 

Mirungerea

 

 

Mirungerea este o taină, în care cel botezat primeşte darul Sfântului Duh prin ungerea cu untdelemn sfinţit. Untdelemnul sfinţit se numeşte miron în armeană şi este produs din ulei de măsline şi din uleiuri diferite, substanţe parfumate şi flori. În Biserica Apostolică Armeană mirul se sfinţeşte o dată la şapte ani de catolicosul tuturor armenilor sau de catolicosul Marii Case a Ciliciei.

 

Ungerea cu mir dăruieşte mila Sfântului Duh, ne întăreşte duhul, ne sfinţeşte posibilităţile spirituale şi ne înzestrează cu curaj în lupta împotriva tuturor ispitelor.

 

Câteva părţi ale corpului sunt denumite în special la ungerea cu mir în acest act de îndurare.

 

Frunte: Ulei dulce se varsă peste tine în numele Domnului nostru Iisus Hristos ca pecete a darurilor cereşti indestructibile.

 

Ochi: Această pecete în numele Domnului nostru Iisus Hristos să-ţi lumineze ochii ca niciodată să nu te scufunzi în somnul morţii.

 

Urechi: Această ungere să-ţi fie spre băgare de seamă la poruncile divine.

 

Nas: Această pecete în numele Domnului nostru Iisus Hristos să-ţi fie o bună mireasmă din viaţă spre viaţă.

 

Buze: Această pecete în numele Domnului nostru Iisus Hristos să-ţi fie păzitor al gurii tale şi o poartă puternică pentru buzele tale.

 

Mâini: Această pecete în numele Domnului nostru Iisus Hristos să-ţi fie motiv de iubire de aproape şi putere pentru toate faptele bune şi pentru viaţă.

 

Inimă: Această pecete în numele Domnului nostru Iisus Hristos să te întărească cu o inimă curată şi să te înnoiască într-un duh sincer.

 

Spate: Această pecete în numele Domnului nostru Iisus Hristos să-ţi fie scut al puterii ca să poţi stinge săgeţile încinse ale răului.

 

Picioare: Această pecete în numele Domnului nostru Iisus Hristos să-ţi conducă paşii spre viaţa veşnică, fără ca vreodată să te împiedici.

 

 

 

Spovedania

 

 

Spovedania este taina, în care omul îşi mărturiseşte păcatele, obţine iertare prin preot, pentru că el este absolvit de păcate în mod invizibil de însuşi Domnul nostru Iisus Hristos.

 

Cel care se spovedeşte este conştient de păcatele sale şi le regretă, mărturisindu-le în faţa lui Dumnezeu şi a bisericii. Penitentul trebuie să aibă voinţa de a-şi schimba viaţa, de a crede în Hristos şi de a spera în mila Sa. La spovedanie penitentul citeşte o rugăciune specială de cerere, în care sunt enumerate toate păcatele posibile. Cine vrea să primească această taină, se pregăteşte prin post, abstinenţă şi rugăciune.

 

 

 

Împărtăşania

 

 

Sfânta Împărtăşanie este taina, în care credinciosul primeşte trupul şi sângele lui Hristos sub forma pâinii şi a vinului spre mântuirea veşnică. La cina cea de taină Domnul nostru Iisus Hristos a luat pâinea, a binecuvântat-o, a rupt-o în bucăţi şi le-a dat-o ucenicilor spunând: „Luaţi, mâncaţi, acesta este Trupul Meu, cel ce se dă pentru voi; aceasta să faceţi întru pomenirea Mea.” Apoi a luat paharul, a mulţumit şi a dat ucenicilor zicând: „Beţi dintru acesta toţi. Acesta este Sângele Meu, al Legii celei Noi care pentru voi şi pentru mulţi se varsă spre iertarea păcatelor” (Mt 26-28, Mc 14,22, Lc 22,19) Când Domnul le-a dat ucenicilor Săi împărtăşania, le-a dat în acelaşi timp şi porunca, să săvârşească din nou această taină.

 

Oricine doreşte să primească Sfânta Împărtăşanie trebuie să-şi cerceteze conştiinţa în faţa lui Dumnezeu şi să o purifice prin rugăciune şi post, prin taina spovedaniei.

 

 

Hirotonia

 

 

 

Hirotonia dă prin Duhul Sfânt oamenilor aleşi dreptul de a săvârşi taine şi de a hrăni turma lui Hristos.

 

Există trei grade principale ale hirotoniei bisericeşti: diacon, preot şi episcop. Deosebirile sunt:

 

Diaconul slujeşte în timpul săvârşirii tainelor, dar nu le săvârşeşte; preotul săvârşeşte toate tainele cu excepţia hirotoniei; episcopul săvârşeşte toate tainele şi are autoritatea să hirotonească diaconi şi preoţi.

 

La sfinţirea ca preot episcopul îşi pune mâna pe capul candidatului. Aceasta se numeşte hirotonisire sau hirotonie. La hirotonirea preoţilor şi a episcopilor există şi o sfinţire deosebită cu mir. Hirotonia are loc în cadrul Sfintei Liturghii. Episcopul îl îmbracă pe candidat cu veşmintele preoţeşti , îi unge fruntea şi mâinile cu mir în forma crucii.

 

Un episcop poate fi hirotonit numai de catolicos, asistat de doi sau mai mulţi episcopi. Catolicosul este hirotonit de doisprezece episcopi. Taina hirotoniei nu se repetă. Dacă un preot este oprit de la slujire, cere iertare şi poate din nou să slujească, nu este hirotonit a doua oară. Tainele pe care le-a săvârşit în timpul opririi de la slujire nu sunt valabile.

 

 

 

Taina Cununiei

 

 

 

Taina este unirea a doi oameni într-un trup. Mirele şi mireasa trebuie să fie sănătoşi şi capabili pentru viaţa de căsnicie. Căsătoria este permisă numai de la o anumită vârstă: optsprezece ani pentru mire, şaisprezece pentru mireasă. Rudele au voie să se căsătorească numai de la al cincilea neam. O căsătorie prin constrângere nu este valabilă.

 

 

 

 

Sfântul Maslu

 

 

 

Bisericile catolice şi ortodoxe au Sfântul Maslu drept a şaptea taină. Taina se săvârşeşte celor grav bolnavi, care cred în mila Domnului şi au încredere că uleiul sfânt le produce vindecarea sau le uşurează moartea inevitabilă. În biserica armeană Sfântul Maslu nu se practică în prezent. Unii teologi au încercat să interpreteze tradiţia vizitării bolnavului şi a ultimii ungeri a trupului mort al preoţilor drept această a şaptea taină. Vizitarea bolnavului nu este o taină proprie, la aceasta se săvârşesc taina spovedaniei şi euharistia. Ungerea unui preot mort este o amintire a ungerii trupului lui Hristos cu uleiuri preţioase şi cu tămâie. Trupul mort nu are nevoie de darurile Sfântului Duh. Uneori teologii armeni explică faptul că prima ungere la botez se poate compara şi cu taina Sfântului Maslu, în această interpretare se săvârşesc aşadar patru taine la botez.

 

 

 

 

 

 

3. Ordinea ierarhică a bisericii armene

 

 

 

Catolicosul se află în vârful scării ierarhice a bisericii armene. Când el primeşte darul Sfântului Duh pentru conducerea bisericii, primeşte şi autoritatea de a transmite mai departe acest dar episcopilor, care o transmit din nou mai departe preoţilor la hirotonia acestora. Ierarhia bisericii armene are trei grade ale hirotoniei. Se primesc darul Sfântului Duh şi puterea de a transmite acest dar prin taine, prin hirotonie şi prin ungerea cu mir.

 

Preoţia este gradul de bază al structurii ierarhice. Preotul este păstorul care trebuie să se ocupe de înnoirea spirituală a oamenilor, de educaţia spirituală a credincioşilor, de săvârşirea tainelor, a slujbelor şi a liturghiei. Preotul primeşte autoritatea de la episcop prin hirotonie şi miruire.

 

Există preoţi căsătoriţi şi necăsătoriţi în biserica armeană, la fel ca şi în alte biserici. Dacă un bărbat căsătorit vrea să devină preot, ar trebui să fie deja căsătorit de minim un an şi să aibă din această căsnicie cel puţin un copil. Un preot văduv poate deveni călugăr sau se poate căsători din nou, conform hotărârilor pe care le-a dat catolicosul Kevork al V-lea (1911-1930).

 

Ieromonahul, preot celibatar, depune jurământul celibatului în seara dinaintea hirotoniei sale, primeşte apoi veghar-ul un obiect special pentru acoperirea capului ce simbolizează renunţarea la lumea aceasta. Preoţii căsătoriţi pot primi titlul de stavrofor.

 

Episcopul se află cel mai sus în ierarhie. Rangul de episcop simbolizează unitatea bisericii. Episcopul este conducătorul suprem şi spiritual al tuturor bisericilor unei regiuni geografice, eparhie. Episcopul poate hirotoni preoţi şi poate unge cu mir, poate sfinţi biserici. În biserica armeană episcopul este hirotonit şi miruit de catolicos. În timpul hirotoniei episcopul primeşte toiagul arhieresc şi un inel ca semn al autorităţii sale. Episcopii sunt aleşi dintre preoţii necăsătoriţi, care au rang de arhimandrit. Episcopii cu misiuni excepţionale pot primi titlul de arhiepiscop.

Spre deosebire de celelalte biserici ortodoxe, în biserica apostolică armeană catolicosul este capul bisericii, un rang mai înalt decât episcopii, şi este hirotonit şi miruit de doisprezece episcopi. Catolicosul reprezintă autoritatea centrală a bisericii armene. El este judecătorul suprem şi capul adunării legislative. Responsabilităţile sale sunt hirotonirea episcopilor, sfinţirea mirului, proclamarea sărbătorilor, convocarea unui sinod naţional bisericesc, decrete despre administrarea bisericii armene, întemeierea de eparhii. Un sinod bisericesc naţional alege catolicosul pe viaţă.

 

Există încă două hirotoniri de grad inferior în biserica armeană, care se săvârşesc prin punerea mâinilor. Punerea mâinilor pentru a deveni cleric (dpir) uneşte în prezent răspunderea diferitelor servicii ale bisericii vechi: cel care citeşte psalmul, acolitul, paznicul, cel care aprinde lumânările.

 

Diaconul este ales în mod normal din dpir. El trebuie să-l ajute pe preot atât la slujbe cât şi să se îngrijească de suflete.

 

 

 

Grade ştiinţifice ale bisericii armene

 

 

 

Biserica armeană are două grade bisericeşti care îl desemnează pe preot drept „învăţător bisericesc”. Ceva asemănător are şi ordinul dominicanilor.

 

1. Vardapet: este conferit pentru cunoştinţe ca având master în teologie. În contact cu celelalte biserici vardapetul este numit deseori arhimandrit.

2. Tzairaguin Vardapet: comparabil cu un grad de doctor în teologie. Numai preoţii necăsătoriţi pot obţine aceste grade ştiinţifice. Numai episcopii, care înşişi sunt Tzaraguin Vardapet pot hirotoni ca vardapet sau tzaraguin vardapet.

 

Când un asemenea grad este conferit, vardapetul primeşte un toiag arhieresc, care este închis sus de un şarpe cu două capete, simbolizând înţelepciunea şi autoritatea de a-i învăţa pe alţii şi de a predica.

 

 

 

4.Relicve în biserica armeană

 

 

 

Biserica armeană păstrează multe relicve, unele sunt menţionate în mod special.

 

 

 

Suliţa care a străpuns coasta lui Iisus Hristos

 

 

 

După mărturia Apostolului Ioan unul dintre soldaţi a străpuns cu o suliţă coasta lui Iisus Hristos aflat pe cruce. (Ioan, 19, 34).

 

Conform tradiţiei Apostolul Tadeu a adus suliţa în Armenia. În Evul Mediu a fost venerată în mănăstirea Airivank, care din acest motiv a primit numele „Sfânta suliţă” „Surp Geghard”. În prezent această relicvă este păstrată în Etchmiadzin. Catolicosul sfinţeşte la fiecare şapte ani mir cu această suliţă.

 

Şi mâna dreaptă a Sfântului Grigore Luminătorul este folosită la sfinţirea mirului.

 

 

O bucată din arca lui Noe

 

 

 

Cartea Facerii (Facerea 8,4) relatează că arca s-a stabilit pe muntele Ararat. O veche tradiţie relatează faptul că episcopul Iacob de Nisibis (†350) a încercat să ajungă la vârful de neatins al muntelui Ararat, să găsească arca lui Noe şi să ia cu el o bucată din ea. După multe peregrinări anevoioase ziua, episcopul Iacob a adormit pe o pantă acoperită cu zăpadă. În vis a văzut un înger care i-a dat o bucată din arca lui Noe ca dar al lui Dumnezeu pentru perseverenţa şi încrederea sa. Iacob s-a trezit şi a găsit această bucată de lemn pietrificat. L-a lăudat pe Dumnezeu şi s-a întors acasă.

 

Bucata din arca lui Noe este păstrată în Sf. Etchmiadzin. În anul 1776 catolicosul tuturor armenilor, Simeon de Erevan, i-a dăruit împărătesei Ecaterina o bucată mică din arca lui Noe, pentru a exprima reginei ruse recunoştinţa pentru grija ei pentru Armenia.

 

În Etchmiadzin se cinstesc de asemenea următoarele relicve: moaştele Sfântului Ioan Botezătorul, ale Sfântului Ştefan Protomartirul, ale Sfinţilor Apostoli Tadeu, Bartolomeu, Andrei, Toma şi ai altor mari sfinţi ai bisericii creştine, la fel şi o mică bucată din sfânta cruce şi din cununa de spini.

 

 

 

 

 

 

V.

Calendarul bisericii armene

 

 

 

Când în anul 301 creştinismul a fost preluat ca religie de stat în Armenia, s-a înlocuit calendarul uzitat până atunci cu calendarul pe care îl dezvoltase Iulius Cezar în anul 45 înainte de Hristos pe baza anului tropic. Iuliu Cezar calculase anul la 365 de zile şi şase ore. Aceste şase ore fac un o zi o dată la patru ani; această zi a fost adăugată lunii februarie, iar acest an bisect are aşadar 366 de zile.

 

Pe vremea împăratului Iulius nu a fost discutată reforma, dar au rezultat inexactităţi prin faptul că anul este compus numai din 365 de zile, cinci ore, 48 de minute şi 46 de secunde, aşadar are o zi mai puţin în răstimp de 128 de ani.

 

Papa Grigore al XIII-lea (1572-1585) a corectat greşelile calendarului iulian, care între timp crescuseră la zece zile. Echinocţiul de primăvară, care a avut loc pe vremea sinodului ecumenic în anul 325 pe 21 martie, a fost devansat între timp pe 11 martie. Un sinod a hotărât să se preia calculul lui Perugi Luigi şi Lilio (1520-1576). După data de 4 octombrie 1582 a fost socotită imediat data de 15 octombrie. Din 1583 a căzut aşadar din nou începutul primăverii pe 21 martie.

 

Calendarul gregorian evită aşadar greşelile calendarului iulian, de exemplu anii divizibili prin o sută vor fi ani bisecţi numai dacă sunt divizibili şi prin patru sute. Calendarul iulian are aşadar la fiecare 128 de ani o zi prea mult, calendarul gregorian numai la fiecare 3280 de ani. În anul 1582 calendarul iulian a fost numit cel vechi şi calendarul gregorian cel nou, deşi de fapt este invers: cel gregorian stabileşte vechea concordanţă între calendar şi constelaţiile cereşti, calendarul iulian are la fiecare 128 de ani un nou raport faţă de ordinea cerească.

 

Până în 1924 biserica armeană a folosit calendarul iulian. Catolicosul Kevork al V-lea (1911-1930) a hotărât în enciclica sa nr. 349 din 6 octombrie 1923, ca de la 1 ianuarie 1924 calculul calendarului bisericesc armean să se facă după calendarul gregorian. Catolicosul a spus în enciclică: „Noi, catolicos al tuturor armenilor, cap al bisericii armene, hotărâm cu acest decret să începem cu calendarul gregorian în anul 1924 şi să calculăm toate sărbătorile bisericeşti divine şi naţionale după calendarul gregorian.”

 

Episcopiile armene din Georgia, Rusia, Ierusalim urmează calendarul iulian în acord cu bisericile locale.

 

 

 

Bazele stabilirii calendarului bisericii armene

 

 

 

Toate bisericile creştine îşi celebrează sărbătorile după anul tropic, cele mai multe sărbători au aşadar date fixe pe lună, independent de ziua săptănânii în care cade sărbătoarea. De exemplu Adormirea Maicii Domnului se sărbătoreşte pe 15 august, Înălţarea Sfintei Cruci pe 14 septembrie. Numai Paştele şi acele sărbători domneşti care au legătură cu Înălţarea şi Rusaliile se sărbătoresc în zile fixe ale săptămânii.

Biserica armeană are un calendar deosebit. Cele mai multe sărbători sunt cu dată schimbătoare, adică nu se sărbătoresc la o dată fixă din lună, ci într-o zi fixă a săptămânii, au aşadar în fiecare an o altă dată. Există numai puţine zile de sărbătoare fixe:

 

Epifania, Naşterea şi Botezul Domnului întotdeauna pe 6 ianuarie

Tăierea Împrejur a Domnului pe 13 ianuarie

Întâmpinarea Domnului pe 14 februarie

Bunavestire pe 7 aprilie

Naşterea Maicii Domnului pe 8 septembrie

Intrarea Maicii Domnului în biserică pe 21 noiembrie

Neprihănita Zămislire pe 9 decembrie

 

Baza pentru calendarul bisericesc armenesc o reprezintă Paştele, o sărbătoare cu dată schimbătoare între 22 martie şi 25 aprilie. Alte patru sărbători fixează împreună cu Paştele datele altor zile de sărbătoare:

 

 

Adormirea Maicii Domnului, în duminica cea mai apropiată de 15 august

Înălţarea Sfintei Cruci în duminica cea mai apropiată de 21 noiembrie

Prima duminică advent între 15 şi 21 noiembrie

Epifania, Naşterea Domnului şi Botezul pe 6 ianuarie

 

Celelalte sărbători şi zile de post se stabilesc în dependenţă faţă de aceste date. Se calculează în ciclu de şapte zile. De exemplu Postul Catehumenilor durează o săptămână şi începe cu zece săptămâni înainte de Paşte. În următoarele două săptămâni se sărbătoresc sfinţi. Apoi începe Postul Mare şapte săptămâni, în care sfinţii se sărbătoresc numai duminica. Sărbătoarea Paştelui durează din nou şapte săptămâni, din Duminica Paştelui până la Rusalii, nu există nici zile de post, nici zile de sărbătorire a sfinţilor până la o săptămână după Rusalii. Următoarele cinci săptămâni au sărbătoriri de sfinţi. Apoi începe în a şaptea zi postul dinainte de Înălţarea Sfintei Cruci. Aceste 24 de săptămâni, 171 de zile de la Postul Catehumenilor până la Postul Schimbării la Faţă a Domnului (în tradiţia apuseană sărbătoarea este pe 6 august) formează ciclul pascal în fiecare an. Toate duminicile au fie o sărbătoare domnească fie sunt o rememorare a Învierii Domnului.

 

Fiecare miercuri şi fiecare vineri sunt zile de post. Miecuri este zi de post în amintirea patimilor Domnului şi vineri în amintirea morţii sale. Nu sunt zile de post miercurea şi vinerea în cele şapte săptămâni ale perioadei pascale, în toate sărbătorile domneşti, în cele nouă zile de Epifanie, în cele şapte zile de Rusalii, în cele trei zile de Schimbarea la Faţă a Domnului, în cele nouă zile de Adormirea Maicii Domnului. Când o sărbătoare domnească cade într-o zi de post, se serbează sărbătoarea.

 

Zile ale sfinţilor sunt aşadar numai lunea, marţea, joia şi sâmbăta, dacă în aceste zile nu se nimereşte nici o sărbătoare domnească şi nici o zi de post. Fiecare sâmbătă de peste an are o zi de sărbătorire a sfinţilor şi în Postul Mare sau în alte posturi. Calendarul bisericii armene poate fi împărţit în grupe:

a) sărbători domneşti: 136 de zile

b) sărbătoriri ale sfinţilor: 112 zile

c) zile de post: 117 zile

 

 

Perioade de post

 

 

 

Calendarul armenesc are pe lângă postul de miercuri şi de vineri anumite perioade de post:

− Postul Mare şapte săptămâni înainte de Paşte

− Postul Crăciunului de pe 30 decembrie pe 5 ianuarie

− Postul Catehumenilor în a treia săptămână înainte de Postul Mare de luni până vineri

− Postul Schimbării la Faţă a Domnului o săptămână înaintea sărbătorii de luni până vineri

− Postul Adormirii Maicii Domnului o săptămână înaintea sărbătorii de luni până vineri

− Postul Înălţării Sfintei Cruci o săptămână înaintea sărbătorii de luni până vineri

− Postul Adventului scurtat la o săptămână de luni până vineri.

 

Există încă trei perioade de post de luni până vineri, când totuşi pot fi celebrate zile ale sfinţilor:

 

Săptămâna dinaintea sărbătorii găsirii moaştelor lui Grigore Luminătorul,

Săptămâna dinaintea sărbătorii apariţiei sfintei cruci pe muntele Varag în anul 623

Şi săptămâna dinaintea sărbătoririi sfântului Iacob de Nisibis (†350).

 

Apoi mai există un post de o săptămână „al profetului Ilie” din a doua până în a şasea zi a săptămânii Rusaliilor.

 

 

Sărbători domneşti

 

 

 

Sărbătorile domneşti sunt numite zilele care amintesc de viaţa pământească a Domnului Nostru Iisus Hristos şi a Maicii Domnului, la fel şi de sărbători ale sfintei cruci şi a sfintei biserici.

 

a) Arătarea şi Paştele

 

Încă din primele secole ale creştinismului găsim în calendarul bisericii două sărbători domneşti, Arătarea Domnului şi Paştele.

 

Sărbătoarea Arătării Domnului sintetizează primele evenimente din viaţa pământească a lui Iisus Hristos, era sărbătorită între 5 şi 13 ianuarie şi sărbătoarea principală era pe 6 ianuarie. Din aceasta s-au format diverse sărbători. În prezent biserica armeană sărbătoreşte Ajunul Crăciunului pe 5 ianuarie, Naşterea şi Botezul Domnului pe 6 ianuarie, timp de şapte zile zilele de Crăciun de pe 7 pe 12 ianuarie, Tăierea Împrejur a Domnului pe 13 ianuarie şi Întâmpinarea Domnului pe 14 Februarie.

 

Un al doilea ciclu al sărbătorilor domneşti îl constituie Învierea, denumită Paşte. Începe cu Intrarea Domnului în Ierusalim şi se termină cu sărbătoarea Pogorârii Duhului Sfânt şi include rememorarea ultimelor zile a vieţii pământeşti a lui Iisus Hristos. Arătarea Domnului şi Paştele sunt sărbători diferite. Biserica armeană sărbătoreşte în perioada Paştelui Floriile ca ziua Intrării Domnului în Ierusalim, Săptămâna Sfântă, Învierea Domnului, Înălţarea şi Pogorârea Duhului Sfânt.

 

Schimbarea la Faţă a Domnului este una dintre sărbătorile principale ale bisericii armene şi una dintre cele mai mare sărbători naţionale. Când Mântuitorul a urcat cu cei trei apostoli Petru, Iacob şi Ioan pe Muntele Taborului, li s-au arătat profeţii Moise şi Ilie. În timp ce vorbea cu ei, Hristos s-a schimbat la faţă. Hainele lui s-au arătat mai albe decât zăpada. În tradiţia bisericii armene Grigore Luminătorul a fixat sărbătoarea Schimbării la Faţă drept primă zi a calendarului armenesc în data de 11 august. În acea zi se serba o sărbătoare păgână. Elementele sale sunt conţinute în tradiţiile sărbătorii Schimbării la Faţă. Oamenii se stropesc reciproc cu apă şi dau drumul la porumbei să zboare. Biserica a dat tuturor acestor obiceiuri o explicaţie creştină, de exemplu în amintirea potopului, porumbelul lui Noe care aducea veşti bune.

 

În secolul al şaselea catolicosul Movses al II-lea (574-604) a schimbat calendarul. Pentru că sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului se serba în august, a stabilit sărbătoarea Schimbării la Faţă în ciclul Paştelui, în a şaptea duminică după Rusalii. Astfel această sărbătoare a devenit cu dată schimbătoare între 28 iunie şi 1 august.

 

b) Sărbători dedicate Maicii Domnului

 

1. Zămislirea Maicii Domnului 9 decembrie

2. Naşterea Maicii Domnului 8 septembrie

 

Ioachim şi Ana, drepţii părinţi ai Fecioarei Maria nu au avut copii până la o vârstă înaintată. Ei se rugau neîncetat pentru a avea descendenţi. Domnul le-a ascultat rugăciunea şi Ioachim şi Ana au avut o fiica, ce a fost numită Maria, ceea ce înseamnă „Cea mai puternică, femeie, speranţă”.

Sărbătoarea Zămislirii Maicii Domnului se celebra în Roma răsăriteană deja din secolul al şaselea, în vest din secolul al nouălea.

 

Sărbătoarea Naşterii Domnului se serbează deja de la sfârşitul secolului al cincilea în Ierusalim în legătură cu construcţia bisericii Sfintei Fecioare din Probatica. Sărbătoarea a ajuns în secolul al şaptelea la Roma prin călugări, care fugiseră de arabi şi de interzicerea cinstirii icoanelor. Papa Sergiu I (687-701) a pus sărbătoarea Naşterii Fecioarei Maria în calendarul bisericii romane. În biserica armeană aceste sărbători se celebrează din secolul al doisprezecelea.

 

3. Intrarea Maicii Domnului în biserică

 

Când Maria avea trei ani, părinţii ei au dus-o la templu în Ierusalim. Părea imposibil ca mica Maria să urce cele cincisprezece trepte înalte până la templu. Dar cum a fost pusă pe prima treaptă, a şi ajuns repede cu ajutorul lui Dumnezeu sus. Zaharia, tatăl Sfântului Ioan Botezătorul, a dus-o pe Maria în Sfânta Sfintelor, unde are voie să meargă numai arhiereul ca să aducă jertfe. Intrarea Maicii Domnului în Sfânta Sfintelor atestă vocaţia deosebită ca maică a lui Dumnezeu.

Împreună cu alte fecioare Maria a locuit la templu până a împlinit cincisprezece ani, a citit Sfânta Scriptură, s-a rugat şi a crescut în dragostea ei pentru Dumnezeu.

 

Originea sărbătorii este legată de construcţia unei biserici pe locul unui templu iudaic de către Împăratul Iustinian (527-565). Această biserică a Maicii Domnului a fost sfinţită la 21 noiembrie 543. Mai târziu biserica a devenit moschee şi întreaga creştinătate a început să celebreze pe 21 noiembrie Intrarea Maicii Domnului în biserică.

 

La sfârşitul secolului al şaptelea şi începutul secolului al optulea s-a sărbătorit acest praznic în Constantinopol, din secolul al zecelea şi al unsprezecelea este cunoscut în apus, în secolul al paisprezecelea a fost inclus oficial în calendarul roman.

 

Biserica armeană serbează sărbătoarea din secolul al optsprezecelea. Toate bisericile sărbătoresc praznicul pe data de 21 noiembrie.

 

 

4. Bunavestire

 

Această mare sărbătoare aminteşte de bunavestire făcută Mariei de către arhanghelul Gavriil că va da naştere Mântuitorului lumii, fiului lui Dumnezeu. Despre acest fapt povesteşte Evanghelia după Luca în primul capitol 26-38. În biserica veche, când Arătarea nu se descompusese în diverse sărbători, Bunavestire se sărbătorea în ajunul acestui praznic. E greu de zis, când Bunavestire a devenit o sărbătoare de sine stătătoare. Elena, mama împăratului Constantin, a construit o biserică în Nazaret pe locul unde după tradiţie Mariei i s-a arătat îngerul Gavriil. Această biserică joacă un rol important pentru sărbătoarea Buneivestiri. Ziua de sfinţire a acestei biserici şi repetarea ei anuală au fost mai întâi o sărbătoare locală, care s-a extins din secolul al şaptelea asupra întregii biserici creştine. Biserica armeană sărbătoreşte praznicul pe 7 aprilie, celelalte biserici pe 25 martie.

 

 

5. Adormirea Maicii Domnului

 

Adormirea Maicii Domnului este una dintre cele cinci mari sărbători ale bisericii armene. Se sărbătoreşte în duminica dintre 12 şi 18 august, aşadar în apropierea datei de 15 august. Conform tradiţiei, apostolii au venit, fără să se înţeleagă în mod deosebit, cu puţin timp înainte de moartea Mariei la casa acesteia. În cea de-a treia oră a zilei o lumină strălucitoare lucea peste casă. Iisus Hristos, înconjurat de îngeri, a coborât din cer şi a luat cu Sine sufletul mamei Sale. Apostolii i-au îngropat trupul într-o peşteră, pe care au închis-o cu o piatră mare.

 

Abia după a treia zi a venit apostolul Toma. El a hotărât să deschidă peştera ca să se roage şi a constatat că aceasta era goală.

 

Din secolul al cincilea în Ierusalim se sărbătoreşte Adormirea Maicii Domnului pe 13 august, într-o biserică aflată la aproximativ două mile de Ierusalim pe drumul spre Betleem. Mai târziu sărbătoarea s-a serbat pe 15 august în Gheţimani la mormântul Fecioarei Maria. În secolul al şaselea sărbătoarea s-a extins până în Siria. La sfârşitul secolului al şaselea împăratul Mauricius a ordonat sărbătoarea în întreg Imperiul Roman, în secolul al şaptelea această sărbătoare a fost cunoscută şi în apus.

 

 

 

 

 

6. Descoperirea Brâului Maicii Domnului

 

În timpul domniei împăratului roman Arcadius, în Bizanţ (395-408) a fost descoperit în Ierusalim brâul Fecioarei Maria. A fost construită o nouă biserică în Constantinopol, acolo a fost expus de către credincioşi acest brâu spre cinstire. Sărbătoarea găsirii brîului a fost fixată pe 31 august.

 

În vremuri vechi cei care au făcut calendarul bisericii armene au adăugat această sărbătoare, „sărbătoriţi-o când vreţi”. Întâi catolicosul Simeon al Erevanului (1763-1780) a transformat această sărbătoare într-o zi de amintire obligatorie în duminica dintre 26 august şi 1 septembrie. Bisericile ortodoxe sărbătoresc Punerea în raclă a Brâului pe 31 august. Brâul este păstrat astăzi în domul din Prato lângă Florenţa şi este arătat credincioşilor de Crăciun, de Paşte, pe 1 mai, pe 15 august „Adormirea Maicii Domnului” şi deosebit de solemn pe 8 septembrie de „Naşterea Maicii Domnului”.

 

 

7. Descoperirea raclei cu veşmântul Maicii Domnului

 

În secolul al cincilea pelerini din Ierusalim au venit prin Galileea şi au văzut în Nazaret o mulţime de oameni în apropierea casei unei femei iudaice. În casă au văzut o raclă. Femeia le-a explicat că aceasta este racla cu veşmântul Mariei. Pelerinii au pus să se confecţioneze o raclă exact la fel, au făcut schimb şi au dus originalul la Constantinopol la patriarh. El a pus să se ducă această raclă în Biserica Fecioarei Maria şi a fixat sărbătoarea pe 2 iunie. Catolicosul Simeon al Erevanului a declarat această sărbătoare obligatorie în a cincea duminică după Rusalii. Bisericile ortodoxe sărbătoresc evenimentul pe 2 iulie, în vest se numeşte „Vizita Sfintei Fecioare Maria la Elisabeta”.

 

 

 

 

c) Sărbători ale Sfintei Cruci

 

Sărbătorile Sfintei Cruci îmbină bucuria şi tristeţea, tristeţea pentru moartea lui Hristos pe cruce, bucurie pentru învierea Sa.

 

1. Arătarea Sfintei Cruci în Ierusalim în anul 351

 

Pe 19 mai 351 s-a arătat în Ierusalim în plină zi o cruce strălucitoare peste Golgota până la Muntele Măslinilor. Bisericile apusene nu serbează această sărbătoare, cele ortodoxe o sărbătoresc pe 7 mai, iar biserica armeană a cincea duminică după Paşte, aşadar între 19 aprilie şi 23 mai.

 

2. Înălţarea Crucii de viaţă dătătoare a Domnului nostru

 

Iacob, fratele Domnului şi primul episcop al Ierusalimului a găsit o bucată a crucii, a înălţat-o şi a arătat-o credincioşilor. Atunci a cântat: „Ne înclinăm în faţa crucii Tale, o Hristoase”.

 

O altă tradiţie spune că acea cruce pe care a găsit-o Sfânta Împărăteasă Elena a fost înălţată de Macarie, episcopul Ierusalimului şi a fost cinstită de credincioşi. Asta s-a întâmplat în anul 326.

 

În anul 335 împăratul Constantin a construit Biserica Învierii, Surp Harutjun, pe locul mormântului lui Hristos. Această biserică a fost sfinţită pe 13 septembrie.

 

Sărbătorirea sfinţirii acestei biserici a fost celebrată în fiecare an timp de opt zile la rând. Credincioşii se adunau pe 14 septembrie pe Golgota, iar crucea era înălţată pentru cinstire.

 

Înălţarea crucii a primit o nouă semnificaţie după ce s-a întors în prima jumătate a secolului al şaptelea de la cucerirea persană. În anul 641 persanii ocupaseră Ierusalimul şi cuceriseră crucea lui Hristos. După un război îndelungat, împăratul Heraclius (610-641) a învins şi a eliberat sfânta cruce. O trupă armeană sub conducerea lui Mzhezh Gnouni, guvernatorul Armeniei romane, a participat la această luptă.

 

Crucea a fost dusă în procesiune solemnă prin Armenia la Constantinopol şi de acolo înapoi la Ierusalim.

 

Bisericile apusene şi cele răsăritene sărbătoresc Înălţarea Sfintei Cruci pe 14 septembrie, biserica armeană în duminica dintre 11 şi 17 septembrie şi în lunea, vinerea şi sâmbăta ce urmează.

 

 

3. Găsirea crucii din Varag în anul 653

 

Conform tradiţiei scrise, însoţitoarele Sfintei Hripsime au putut scăpa masacrului şi au putut găsi refugiu în apropierea muntelui Varag pe malul sud-estic al lacului Van. Înainte să ajungă la Vagharşapat, Sfânta Hripsime ascunsese o bucăţică din sfânta cruce, pe care o purta pe lănţişor, într-o peşteră în muntele Varag. În anul 653 pustnicul Todik a descoperit această bucată din sfânta cruce şi acolo a fost întemeiată o mănăstire: Surp Nshan. Catolicosul Nerses al III-lea (641-661) a stabilit sărbătoarea crucii din Varag în duminica cea mai apropiată de 28 septembrie, aşadar între 25 septembrie şi 1 octombrie.

Această părticică din cruce a rămas în mănăstirea Varag până în 1021. Apoi regele Senekerim Artzrouni a adus relicva în Sevastia. După moartea lui Senekerim, conform ultimei sale dorinţe, crucea a fost adusă din nou în Varag, în 651 a fost furată şi dusă la Kosbab. De acolo a fost eliberată în 1655 şi adusă din nou în catedrala Sfintei Cruci, la Surp Nshan în Varag până în 1915.

 

 

4. Descoperirea Sfintei Cruci în anul 326

 

În anul 326 împărăteasa Elena a pornit spre Ierusalim pentru a căuta crucea lui Hristos. Golgota, locul răstignirii lui Hristos, devenise între timp o mlaştină din cauza dispreţului faţă de creştini. Un evreu mai în vârstă, Judas, a arătat locul crucii. Au fost găsite trei cruci. Pentru a consta care era crucea cea adevărată, Elena a pus trupul fără viaţă al unui bărbat tânăr pe fiecare cruce. Când s-a aflat pe crucea lui Hristos, tânărul bărbat a fost din nou viu.

 

Biserica armeană sărbătoreşte acest eveniment în duminica cea mai apropiată de 26 octombrie, aşadar între 23 şi 29 octombrie, bisericile ortodoxe pe 6 martie, bisericile latine pe 3 mai.

 

 

d) Sărbători ale Sfintei Biserici

 

Numai biserica armeană celebrează sărbători dedicate sfintei biserici, ca premiză pentru mântuirea noastră.

 

1. Duminica Nouă, prima Duminică după Paşte, în amintirea întemeierii bisericii prin predicile apostolilor şi convertirea păgânilor,

2. Ashkharhamatran Duminica Verde, a doua Duminică după Paşte, în amintirea.întemeierii bisericii din Ierusalim de către apostoli,

3. Sărbatoarea catedralei Sfântului Etchmiadzin (303) după viziunea Sfântului Grigore Luminătorul,

4. Shoghagath „inundarea cu razele luminii” conform viziunii Sf. Grigore Luminătorul, sâmbata dinaintea Adormirii Maicii Domnului (d.ex. 10 august 2002).

5. Amintirea arcei legământului Vechiului Testament şi sărbătoarea noii Sfinte Cruci în sâmbăta dinaintea sărbătorii Schimbării la Faţă a Domnului, arca Vechiului Legământ simbolizează noua biserică sfântă,

6. Sfinţirea Bisericii Învierii din Ierusalim în 335 de Constantin în sâmbăta dinaintea sărbătorii Înălţării Sfintei Cruci,

7. Sfinţirea Biserica Naşterii din Betleem în marţea după sărbătoarea Înălţării Sfintei Cruci,

8. Sfinţirea Bisericii Înălţării din Ierusalim în miercurea după sărbătoarea Înălţării Sfintei Cruci,

9. Sfinţirea Bisericii Adormirea Maicii Domnului în Ierusalim în joia după Înălţării Sfintei Cruci.

 

În seria sărbătorilor domneşti cinci sunt considerate deosebit de importante: Arătarea Domnului, Paştele, Schimbarea la Faţă, Adormirea Maicii Domnului şi Înălţarea Sfintei Cruci. În lunile după aceste cinci zile de sărbătoare sunt zile de pomenire a morţilor.

 

 

Zile de pomenire ale sfinţilor

 

 

În calendarul bisericii armene sunt dedicate 112 zile sfinţilor. În total sunt 400 de sfinţi trecuţi în trei grupe:

 

a) Sfinţi biblici: puteri cereşti, strămoşi, profeţi, apostoli, evanghelişti, mironosiţe;

b) Sfinţi ai întregii biserici: martiri, pustnici, ierarhi, părinţi ai bisericii şi învăţători bisericeşti din secolul întâi până în cel de-al cincilea;

c) Sfinţi din Armenia: mai mult de şaizeci, îi numim pe câţiva din această a treia grupă.

 

 

Sfinţii Anton şi Cronid

 

Ei sunt primii eremiţi din istoria bisericii armene. Provin din Cezareea Capadociei, au venit cu Grigore Luminătorul în Armenia în 302, au întemeiat o mănăstire a Sfântului Ioan Botezătorul în regiunea Taron. Apoi au plecat amândoi în munţi, au lucrat acolo patruzeci de ani, au vizitat mănăstirile şi i-au întărit pe fraţi prin exemplul lor bineplăcut lui Dumnezeu. Au murit în anul 355. Ziua când se pomenesc este a cincea luni după sărbătoarea Înălţării Sfintei Cruci.

 

 

Martirul Sargis, fiul său Martiros şi paisprezece soldaţi

 

Au fost torturaţi la sfârşitul secolului al patrulea în Persia sub împăratul Shapur (310 până în 380). Sargis a fost un ofiţer roman din Capadocia. A fost un vestitor zelos al creştinismului. În timpul persecuţiei lui Iulian Apostatul (361-363), Sargis a dăruit bunurile sale săracilor şi a fugit cu fiul său în Armenia în palatul regelui Tiran. De la Tiran a plecat în Persia şi acolo a devenit comandat suprem. Pentru că a convertit mulţi soldaţi la creştinism, a fost adus în faţa justiţiei. Fiul său a fost ucis în timpul unei dispute cu vrăjitorii. Sargis a fost şi el decapitat. Paisprezece soldaţi creştini l-au îngropat şi au fost din acest motiv ucişi. Sărbătoarea are loc sâmbăta după Postul Catehumenilor.

 

 

Martira Shushanik

 

Shushanik (secolul al cincilea) era fiica Sfântului Vardan Mamikonean, care la rândul său era nepotul catolicosului Sahak Partev. Ea era soţia prinţului Vazken Vdeshkh din Gugark, care a renunţat la religia creştină din interese politice şi a adoptat religia lui Zoroastru. Şi soţia sa trebuia să-l urmeze. Shusshanik, o creştină credincioasă, a fost din acest motiv foarte chinuită de soţul ei. Când totul a fost în zadar, a fost dusă într-o temniţă într-o cocioabă şi a fost legată la perete cu un lanţ de fier în jurul gâtului. A trăit acolo timp de şase ani, a ţinut post, s-a rugat şi a ajutat mulţi oameni care au venit la ea să ceară sfat, consolare şi vindecare. Ea a cerut mila Domnului pentru toţi cei care au venit la ea, ca dorinţele lor să se îndeplinească. În cel de-al şaptelea an al detenţiei în temniţă a murit de epuizare.

 

Ziua de pomenire este marţea postului sfintei cruci de la Varag. Bisericile ortodoxe o pomenesc pe 28 august.

 

 

Martirul Vahan Goghthnatsi

 

El a fost martirizat în Sergiopolis de califul arab Esham în anul 737. Vahan era fiul lui Chosroes, principele de Goghthn, care a fost ars cu alţi principi armeni în biserica din Nakhicheva în anul 706 de arabi. Fiii săi, printre care Vahan în vârstă de patru ani, au fost luaţi în capitala Damascului şi acolo au primit o educaţie islamică foarte bună.

 

Catolicosul Hovhan Odzentsi a putut ajunge la eliberarea prizonierilor din anul 719. Califul Omar l-a lăsat chiar şi pe secertarul său Vahan să plece, dar numai cu promisiunea să se întoarcă înapoi. Vahan a auzit de moartea lui Omar şi a rămas din acest motiv în Armenia, a devenit creştin, s-a căsătorit, a trăit aproximativ zece ani în Goghthn. Apoi a aflat în Damasc de desprinderea lui Vahan de Islam. Vahan şi-a părăsit casa şi s-a ascuns cinci ani la rând în mănăstiri. Apoi a plecat la Sergiopolis, pentru a dobândi dreptul la credinţa sa creştină sau pentru a suferi moarte martirică pentru Hristos. La 18 martie 737 a fost torturat şi decapitat. Peste mormântul său, episcopul sirian a pus să se construiască o capelă.

Ziua de pomenire are dată schimbătoare.

 

 

Martirii Sahak şi Hamazasp Artrouni, morţi în 785

 

La sfârşitul secolului al optulea Armenia era parte a califatului arab. Hamazasp era principele suprem al ţării şi conducătorul regiunii Vaspourakan.

 

În 785 califul l-a trimis pe solul Khazm în Armenia. Când cei trei fraţi Hamazasp, Sahak şi Meruzhan îşi făceau vizita obişnuită, au fost prinşi şi siliţi să adopte Islamul. Kazhm a vrut să le verifice supunerea, pentru că îi suspecta că simpatizează cu Imperiul Roman. Meruzhan, care era îngrozit de torturi, a trecut la Islam. Pe drumul spre casă a fost decapitat ca trădător de principele David Mamikonean, succesorul lui Hamazasp.

Sahak şi Hamazasp au preferat moartea pentru Hristos. Înainte să fie ucişi, Hamazasp i-a spus fratelui său: „Am fost primul născut până acum, dar acum îţi revine ţie onoarea. Să nu-ţi fie frică, du-te la călău şi primeşte cununa martirilor.” Astfel a fost decapitat mai întâi Sahak şi apoi Hamazasp, de aceea Sahak este trecut primul în calendar. Imediat după moartea lor au fost trecuţi în rândul sfinţilor de catolicosul Esai Eghipatrushetsi. Imaginile lor se află din 915 ca semireliefuri înalte de trei metri pe peretele sudic al bisericii Sfintei Cruci, Surp Khach, pe insula Akthamar.

 

În vieţile sfinţilor moartea lor este datată pe 8 aprilie. Ziua lor de pomenire este mierucrea după sărbătoarea sfintei cruci de la Varag.

 

 

Grigore de Narek

 

Grigore s-a născut în jurul anului 950 şi şi-a trăit toată viaţa în mănăstirea din Narek în apropierea lacului Van.

 

Opera principală a lui Grigore de Narek este Cartea plângerii, o carte de rugăciuni, probabil scrisă în 1003, care astăzi îşi are locul său împreună cu Biblia în inima credincioşilor armeni şi anume a doua carte după Biblie în fiecare familie armeană. Bolnavii o pun sub pernă şi se roagă pentru vindecare. Multe rugăciuni ale slujbelor sunt extrase din Cartea plângerii.

 

Încă din timpul vieţii sale pe pământ Grigore era considerat sfânt. El a năzuit spre unitatea bisericii şi a încercat să stabilească din nou legile bisericii, care din neglijenţa multor clerici fuseseră date uitării. Astfel a fost şi criticat de unii şi suspectat drept eretic. Episcopi şi principi s-au adunat la un sinod şi au pus să fie adus, pentru a-l condamna şi a-l trimite în exil. Ambii delegaţi ai sinodului au ajuns la mănăstiri şi Grigore i-a invitat la masă. Deşi era vineri, le-a pus în faţă doi porumbei fripţi. Acest lucru a întărit suspiciunea delegaţilor, că Grigore este eretic. „Vardapet, azi nu e vineri?” El a răspuns, ca şi când ar fi uitat ceva: „Fraţilor, iertaţi păcatul, iertaţi păcatul, am uitat ziua de post de astăzi.” Apoi le-a ordonat ambilor porumbei fripţi: „Zburaţi acasă în porumbarul vostru, azi este post”. Abia rostise aceste cuvinte, că porumbeii s-au aşezat pe farfurie în picioare şi au zburat din faţa ochilor lor. Când delegaţii au văzut această minune, au fost îngroziţi, au căzut la pământ, l-au lăudat pe Domnul şi au cerut iertarea păcatelor lor. Ziua de pomenire a Sfântului Grigore este împreună cu ziua de pomenire a Sfinţilor Traducători, în sâmbăta celei de-a patra săptămâni după sărbătoarea Înălţării Sfintei Cruci.

 

 

 

 

VI.

Rânduielile bisericii armene

 

 

 

1. Sărbătoarea Crăciunului şi a Botezului lui Hristos pe 6 ianuarie

 

 

Biserica armeană sărbătoreşte Crăciunul pe 6 ianuarie împreună cu Botezul lui Hristos sub numele comun de Teofanie. Alte biserici vechi sărbătoresc Crăciunul pe 25 decembrie şi Arătarea Domnului pe 6 ianuarie. În timpuri străvechi, de la sfârşitul secolului al treilea, toţi sărbătoreau împreună Naşterea şi Botezul pe 6 ianuarie. În oraşul Roma totuşi s-a început încă din anul 336 să se sărbătorească Naşterea separat pe 25 decembrie. Creştinii au înlocuit cu aceasta sărbătoarea păgână a „Soarelui invincibil” în ziua în care soarele răsare din nou dimineaţa mai devreme. Hristos este adevăratul soare. Sărbătoarea s-a extins repede în vest. În estul Imperiului Roman şi în Armenia nu a existat o asemenea sărbătoare păgână. Cu toate acestea multe biserici răsăritene au preluat propria sărbătoare a Naşterii pe 25 decembrie, de exemplu în Antiohia din 376 (PG 49, 353), din 433 în Alexandria (PG 77, 1433), din 549 în Ierusalim (PG 88, 197). Noul obicei nu a pătruns până în Armenia.

 

Sărbătoarea Devenirii întru Fiinţă a lui Iisus Hristos, Bunavestire, o sărbătoresc şi armenii cu nouă luni înainte de Crăciun, aşadar pe 7 aprilie. Tăierea Împrejur a Domnului a opta zi după Crăciun, aşadar pe 13 ianuarie, Întâmpinarea Domnului la 40 de zile după Crăciun, aşadar pe 14 februarie.

 

 

 

 

 

2. Pâinea euharistică

 

 

Biserica armeană săvârşeşte, la fel ca biserica catolică apuseană, Euharistia cu pâine nedospită, bisericile catolice răsăritene cu pâine dospită. În răsăritul ortodox, bisericile catolice răsăritene, folosirea pâinii dospite are o semnificaţie teologică şi mai deosebită: pâinea trebuie să conţină două componente ca amintire a celor două firi ale lui Hristos. Astfel scria în 1995 A.I. Georgievski în cartea sa „The Ceremonial of the Divine Liturgy”, Nizni Novgorod, pagina 24. În Evul Mediu teologii bisericilor catolice răsăritene le-au reproşat mereu armenilor, că folosesc pâine nedospită pentru a nega cele două naturi din Hristos. Un reproş nefondat, pentru că întreaga biserică catolică apuseană foloseşte pâine nedospită, deşi nu-şi deosebeşte în niciun fel învăţătura referitoare la ambele naturi de tradiţia catolică răsăriteană. Biserica armeană nu atribuie folosirii pâinii nedospite niciun fel de semnificaţie dogmatică. Poate obiceiul confirmă unitatea ambelor firi, acest lucru îl aminteşte I. Troitski din St. Petersburg în 1865 „Mărturisirea de credinţă a bisericii armene”, la paginile 178 şi următoarea, 184, 187.

 

 

 

 

 

3. Sfântul Potir

 

 

Toate bisericile vechi amestecă puţină apă în vinul care se transformă în sângele lui Hristos. Episcopul Alexandru al Romei (105-115) dă explicaţia că acest amestec este o amintire a sângelui şi a apei, care a curs din coasta Mântuitorului nostru pe cruce, Ioan 19, 34. Toate bisericile au preluat acest obicei, numai armenii accentuează mai puternic simbolul sângelui pentru Sfânta Euharistie, simbolul apei pentru Sfântul Botez.

 

 

 

4. Trisaghionul

 

 

Toate bisericile au în liturghie tot mereu trisaghionul, biserica catolică apuseană de exemplu în litughia din Vinerea Mare „Sfinte Dumnezeule, Sfinte Tare, Sfinte fără de moarte, miluieşte-ne pe noi”. Patriarhul Peter Cnafevs al Antiohiei a adăugat cuvintele: „care a fost răstignit pentru noi”.

 

Bisericile catolice din răsărit şi din apus ale Imperiului Roman au înţeles şi înţeleg trisaghionul ca o laudă adusă Sfintei Treimi, biserica armeană ca o laudă adusă lui Hristos. Cu toate acestea în Evul Mediu bisericii armene i s-a reproşat că afirmă un martiriu al întregii Sfintei Treimi, erezia teopaşiţilor. Teologi armeni cum este Mathusagha în secolul al şaptelea, Khosrovik în secolul al optulea, Nerses Şnorhali în secolul al doisprezecelea au confirmat: „Sigur, dacă noi armenii am îndrepta trisaghionul ca laudă a Sfintei Treimi, am face o greşeală periculoasă şi grea prin adăugarea cuvântului „răstignit”. Dar noi îndreptăm trisaghionul numai spre o persoană, spre Fiu, pentru marea bunătate pe care ne-a arătat-o. De aceea I ne adresăm: „Sfinte Dumnezeule, Sfinte Tare, Sfinte fără de moarte, care ai fost răstignit pentru noi, miluieşte-ne pe noi”.

 

 

 

5. Semnul crucii

 

 

Semnul crucii înseamnă pentru creştini, că Mântuitorul ne-a împăcat pe noi creştinii cu Dumnezeu prin moartea sa pe cruce, că puterea răului a fost nimicită pe cruce, că prin Patimile lui Hristos ni se acordă tot ceea ce cerem. Creştinii cred că semnul crucii este o protecţie faţă de forţele diabolice, care au fost alungate prin crucea lui Hristos.

Armenii îşi fac cruce cu trei degete, al patrulea şi al cincilea ating podul palmei. Cele trei degete ale mâinii drepte ating fruntea „În numele Tatălui”, apoi pieptul „şi al Fiului”, apoi umărul stâng „şi al Sfântului”, umărul drept „Duh”. Pentru a confirma sinceritatea acestui semn, îşi pun apoi mâna pe piept şi spun „Amin”.

 

 

 

 

 

 

 

6. Postul Catehumenilor

 

 

Postul Catehumenilor este un lucru specific bisericii armene. Începe cu trei săptămâni

înainte de perioada de căinţă din răsărit, Postul Mare. În timpuri străvechi oamenii mâncau în acest post numai pâine cu sare. Sfânta Liturghie nu se săvârşea. Bisericile Luterane au până astăzi înainte de Miercurea Cenuşii cele trei duminici Septuagesimae, Sexagesimae, Estomihi. În biserica catolică apuseană s-au sărbătorit până în 1973 înainte de Miercurea Cenuşii cele trei duminici Septuagesimae, Sexagesimae, Quinquagesima în culoarea violet a perioadei de post. Bisericile tradiţiei siriene au în această perioadă postul Ninive în amintirea postului profetului Iona. Semnificaţia Postului Catehumenilor este purificarea celor cinci simţuri ale oamenilor de impuritatea păgână. În biserica veche cei care urmau să fie botezaţi trebuiau să postească cinci zile înainte de botez. Se relatează astfel cum Grigore Luminătorul îi poruncise regelui Tiridates şi celorlalţi să postească ca să se elibereze de rău. Uneori din acest motiv Postul Catehumenilor se numeşte şi „Postul Salvării de Diavol”. Numele Postul Catehumenilor are o explicaţie dublă: precede Postul Mare, este primul post armenesc.

În a cincea zi a Postului Catehumenilor vineri, se sărbătoreşte amintirea profetului Iona, dar nu ca sărbătoare a profetului, ci ca amintirea unui exemplu de mare căinţă şi abstinenţă, pe care l-a cerut profetul Iona.

 

În mod greşit acest post a fost numit şi postul Sfântului Sarkis, pentru că sărbătoarea Sf. Sarkis se celebrează mereu în sâmbăta după post. Bisericile răsăritene şi georgiene au atacat biserica armeană în Evul Mediu, pentru că la ei Sarkis era considerat vrăjitor. Teologii armeni au arătat că şi grecii şi latinii cunoşteau acest post.

 

 

7. Biserica armeană şi sfintele icoane

 

 

În secolul al zecelea teologii armeni au atacat bisericile răsăritene ale Imperiului Roman din cauza cinstirii exagerate a icoanelor. Invers, există atacuri ale bizantinilor, sirienilor, georgienilor şi ruşilor din cauza duşmăniei faţă de icoane. Biserica armeană era iconoclastă? E greu de judecat, dacă reprezentanţii „firii unice în Hristos” aveau opinii iconoclaste sau dacă li s-au reproşat aceste opinii iconoclaste de către celelalte biserici.

 

În biserica armeană există nenumărate icoane şi imagini din secolul al cincilea până în cel de-al optulea. Există mărturii ale teologilor armeni ai acelei perioade, care se întorc împotriva iconoclasmului, pe care îl aveau diferite secte şi mişcări din Armenia. Din secolul al nouălea până în cel de-al doisprezecelea în Armenia existau anumite imagini de foarte mare importanţă pentru cinstirea credincioşilor: imaginea Mântuitorului de la Havouts Tar din secolul al zecelea, icoana Maicii Domnului din mănăstirea Varak din 972, o mănăstire din principatul lui Philaretos Brachamios Varazhnouni (1071-1166), biserica crucii Surp Khat Zoravorats din Anavarza (1104), catedrala din Tarsus (1197). Din acea perioadă există numeroase fresce, statui şi miniaturi.

 

A luat naştere o singură slujbă a sfinţirii icoanelor înainte ca icoanele să fie date spre cinstire.

 

În secolul al zecelea existau totuşi şi în Armenia duşmani ai icoanelor, tendinţe iconoclaste. Pentru aceasta doi factori joacă un rol important.

 

1.Arabii erau stăpâni în Armenia în secolele al optulea şi al nouălea. Islamul interzice reprezentarea de figuri umane. Califul Jezid al II-lea de exemplu a ordonat în 716 distrugerea tuturor icoanelor din Armenia. De atunci există şi tradiţia armeană a unei picturi decorative.

2.Opoziţie faţă de cinstirea icoanelor exista şi din cauza triumfului „dreptei credinţe” în problema cinstirii icoanelor la sinodul de la Niceea din 781 cu decretele împărăteşti succesive din 843.

Pentru că atunci creştinii din Imperiul Roman şi creştinii armeni îşi reproşau reciproc faptul că sunt eretici, armenii au fost criticaţi pentru că cinsteau atât de puţine icoane, în timp ce invers, armenii făceau reproşul că în Imperiul Roman se cinsteau prea mult imaginile. În Armenia acest lucru era valabil în special pentru regiunea Shirak cu graniţa ei comună cu Imperiul Roman. Acolo se neglijau icoanele ca să se distanţeze de vecini. În regiunile foarte îndepărtate ale Armeniei, de exemplu în Vaspourakan şi Siunik, exista o cinstire vie a icoanelor. În secolul al doisprezecelea se termină tendinţele critice faţă de icoane în Armenia cu lucrările lui Johannes Sarkavag: icoanele îl ajută pe om în drumul spre Dumnezeu, nu te înclini în faţa materialului icoanei, ci în faţa lui Hristos însuşi şi a exemplelor lucrării milei Sale ce singură te face fericit.

 

 

8. Matagh

 

În faţa multor biserici armene se află o piatră unde sunt tăiate animale. Ele sunt considerate darul lui Dumnezeu, carnea lor trebuie să-i întărească pe cei săraci. Creştinii au transmis acest obicei mai departe încă din primele timpuri creştine. Când Sf. Grigore Luminătorul i-a câştigat pe regele Tiridates şi întregul popor pentru creştinism, a fost adusă o jertfă de mulţumire la biserica Sf. Ioan Botezătorul din Taron. Multe animale au fost tăiate şi împărţite săracilor. De atunci există Matagh la sărbătorile mari la sfinţiri de biserici, la sfinţiri de khatchcar (pietre funerare). Pentru acest lucru trei realităţi joacă un rol: mulţumire Domnului pentru mila arătată, rugăciune pentru pacea sufletelor morţilor şi rugăciune pentru iertarea păcatelor.

 

E nevoie de două lucruri pentru Matagh: un animal şi sare. Animalul trebuie să fie mascul, un bou, un berbec, un cocoş, un porumbel. Un bou este împărţit la patruzeci de familii, un berbec la şapte, un cocoş la trei. Nu este voie să rămână nimic până în ziua următoare. Porumbelul nu este ucis, ci eliberat.

 

Sarea trebuie să fie binecuvântată. Această sare este pentru armeni un semn important al diferenţei faţă de jertfele păgâne dinainte. Carnea este gătită numai în saramură.

 

Până azi creştinii le reproşează armenilor că Matagh-ul este un reminiscenţă a iudaismului, a păgânismului, a barbariei. Dar acest Matagh armenesc este un obicei uman profund creştin de a mulţumi lui Dumnezeu şi de a-i ajuta pe săraci. Matagh-ul datează de la Abel, Noe, Abraham , Isac şi alţi patriarhi. Hristos Însuşi a mâncat mielul pascal la Cina Cea de Taină, Matagh-ul profetului Moise.

 

Nume

Email

Mesaj

Cod

1