Cu tot subiectul, în aparenţă pur religios, al acestei come­morări, este o strânsă legătură între acest subiect şi arta muzi­cală. Şi în adevăr, dacă ne-am întoarce la originea cea mai în­depărtată pe care am putea-o atinge în materia aceasta, la docimentele lăsate de civilizaţia armeană a evului mediu, trebuie să ne adresăm bisericii.

N’am putea spune cu preciziune care au fost întocmai temele melodice care datează din vremea când, — în primele secole creştine, — Sf. Mesrob şi Sf. Sahak întocmiră liturghia armeană. Dar prin trăsăturile neşterse, pe care modurile antice le-au lăsat în aceste melodii, prin rânduirea lor tradiţională în opt tonuri sau scări „plagale” şi „autentice” este uşor de văzut că biserica armeană şi-a adaptat de timpuriu cele mai caracteris­tice dintre motivele orientale ale bisericei siriene, sau cum şi-a păstrat ceva mai multă vreme şi mai corect decât biserica bizantină, linia şi farmecul vechilor moduri elenice.

Mai ales după marile compoziţii poetice din vremea lui Moise din Khoren s’au văzut muzicieni liturgici preocupaţi să sta­tornicească rânduirea părţilor bucăţii muzicale, grupările ritmice şi de ornament ale cântecului lor.

Numele unui arhimandrit din Taron, călugărul Haciadur, în secolul Xll-lea, este legat de alăcătuirea definitivă a notaţiei interesante şi ciudate a neumelor armeneşti.

Trebuie să fi studiat, cum am făcut eu, manuscrisele minunate ale timpului acesta, care cuprind cântecele Liturghiei, me­lodiile „Cărţii Orelor” sau ariile „Cărţii Imnurilor”, pentru ca să-ţi poţi da seama de respectul cu care notatorii vechi priveau muzica, ale cărei taine căutau să le transmită.

Nu numai fiindcă e vorba de cărţile destinate cultului divin, dar pentru arta melodică în ea însăşi, lineamentele acestor note sunt înfăţişate cu o nemărginită grijă, minunat scoase în relief cu purpuriu şi violet auriu şi argintiu.

Şi călugării francezi, Dominicanii mai ales, cari la sfârşitul secolului următor, întemeiară mănăstiri ale ordinului lor reli­gios în aceste ţări, îşi însuşiră aceeaş notaţiune şi multe din aceste cântece, au fost adăugate Ceaslovului lor romano-dominican, tradus în limba armeană.

Dar, vai! cu trista soartă a Armeniei care i-a adus ruina politică, înţelesul precis al acestor neume a fost uitat puţin câte puţin. Va trebui să se mulţumească de aci încolo cu o tradiţie orală, ici colo deosebit influenţată. Dar în întregimea ei melodia liturgică a ritului armean şi modurile ei de executare s’au perpetuat în de-ajuns, pentru ca în secolul nostru un rrmzicolog du­blat de un mare artist să fi putut reconstitui o parte din ea; am numit de ilustrul Komitas Vartapet, a cărui pierdere recentă o plângem.

Se poate vorbi cu acest prilej de interesul reciproc pe care l-au arătat savanţii occidentului cântecului armean tocmai de când cunoaşterea notaţiei antice s’a pierdut.

Fără îndoială ar trebui să citim diferiţi autori, cari de trei sute de ani s’au ocupat de istoria muzicii şi au consacrat mă­car câteva paragrafe artei armene.

Să notăm, cu toate acestea, socotindu-l aparte, pe Olandezul Schroeter în secolul XVII-lea, în minunatul său Thesaurus, în secolul XVIII-lea pe Francezul Villoteau, apoi pe Italianul Bianchini, care în timpul secolului următor puse pe note cânte­cele tradiţionale ale liturghiei armene, diferite imnuri şi cântece bisericeşti cu câteva greşeli şi cu nesiguranţă; şi iată patru zeci de ani de.când compatriotul nostru (şi prietenul meu personal) Pierre Aubey, mort prea de timpuriu, care dela începutul aces­tor studii orientale, năzuia să înalţe frumuseţea şi farmecul artei muzicale armene, fie liturgică, fie populară. Am spus bine: po­pulară. În adevăr acolo, pe ţărmurile anticei Frigii, sau pe câm­piile lui Urartu se găseşte unul din aspectele cele mai pure, cele mai clare, cele mai vii ale melodiei.

Tradiţie transmisă din generaţie în generaţie, purtată prin dife­ritele provincii ale Armeniei de către lăutarii poporului („aşug”) păstrând fie accentele însăşi ale vechilor cântece destinate unei sau altei sărbători, fie ariile de dans proprii cutărei provincii, şi pe care le executau din zurna sau cimpoiu, cu micul flaut de salcie sau cu arcuşul kemanciştilor lor, făceau să vibreze melodiile dragi, care erau acompaniate de tamburine.

Un autor vechiu a spus că un armean cântă tot aşa de natural ca şi o privighetoare.

De-alungul vremurilor şi a nestatorniciei ciudate a existen­ţei lui risipite, poporul acesta a rămas minunat înzestrat pentru toate manifestările artistice.

Să sugerăm că este un folklor armean, o artă provenind mai cu seamă din popor sau dela muzicanţii dela ţară, artă variată de o mare însemnătate, rând pe rând plăcută sau tragică, una din artele populare cele mai caracteristice care există în acest domeniu

Acolo a trebuit să intervină înaintea celor din urmă nenoro­ciri mari ale naţiunii, un artist luminat care a cules şi a făcut cunoscute aspectele cele mai vesele ale acestui folklor armean.

Acolo găsim iarăşi numele pe care l-am citat mai sus cu cinste, acela al lui Komitas.

În al treilea rând trebuie să ţinem seamă de ceeace muzica armeană datoreşte, fie educatorilor săi, fie compozitorilor mai noi, cari s’au pătruns de învăţământul european. Chiar din anul 1700 şi ceva, profesorii şcoalei armene din Constantinopole, ri­valizau cu emulii lor greci sau români, Petros Peloponesias şi Dimitrie Cantemir, şi, erau preţuiţi în deosebi la curtea sultanu­lui ca compozitori şi cântăreţi.

Fiecare din ei, cu arta sa deosebită sau cu temperamentul său propriu naţiunii sale, trebuia să desfete, variind plăcerile lor pe mai marii zilei.

Aceşti muzicanţi armeni, folosind o parte din semnele vechei notaţii uitate, avură meritul să creeze una nouă, după imitaţia muzicii occidentale arătând cu mare exactitate intervalele, timpii, ritmul cântecelor lor.

Astfel ei putură să transmită generaţiilor următoare, adevărul unei tradiţii statornicite a timpului lor.

Să numim cel puţin între aceştia pe unul din cei mai vechi, Ohanesian şi elevii săi, până la celebrul Baba Hamparţum.