(Tradus şi adaptat după „Armenian Holy Apostolic Church” de

de Pr. B.P. şi diacon Zareh Arachelian)

În 301 d.Hr., când creştinismul a fost adoptat ca religie de stat în Armenia, vechiul calendar existent a fost înlocuit de calendarul Iulian.

Iulius Caesar a reformat calendarul roman în 45 d.Hr., având la bază anul solar, constând în 365 de zile şi 6 ore. Aceste 6 ore formează o zi pe timpul a 4 ani, zi ce a fost adăugată lunii februarie odată la 4 ani. Astfel anul bisect are 366 de zile.

Mai exact însă, anul solar nu constă în 365 de zile şi 6 ore, ci în 365 de zile, 5 ore, 48 de minute şi 46 de secunde. Astfel diferenţa de 11 minute şi 14 secunde pe an, aduce, odată la 128 de ani, la pierderea unei zile din calendar.

În timpul Papei Grigorie XIII (1572 – 1585) diferenţa cauzată de imperfecţiunea calendarului Iulian a crescut la 10 zile. Ziua echinocţiului de primăvară, ce a fost considerată a fi la 21 martie de Sinodul Ecumenic de la Niceea (325) a coincis cu 11 martie. Papa Grigorie XIII a întrunit un sinod, ce a recomandat să se admită soluţia lui Perugi Luigi (Aloisia) şi Lilio (1520 – 1576). Această soluţie consta în a elimina cele 10 zile acumulate începând cu 325, data Sinodului Ecumenic de la Niceea, începând cu ziua următoare datei de joi 4 octombrie 1582, dată ce urma să fie considerată vineri 15 octombrie 1582. Astfel, începând din 1583, data de 21 martie a redevenit ziua echinocţiului de primăvară.

Diferenţa dintre cele două calendare, Iulian şi Gregorian, este că odată la 400 de ani, în cadrul calendarului Gregorian, în anii bisecţi, doar 97 de zile sunt adăugate şi nu 100 de zile cum se întâmpla în calendarul Iulian. Rezultatul apropie mai mult calendarul Gregorian de timpul astronomic. În timp ce calendarul Iulian are o discrepanţă de o zi la fiecare 128 de ani, calendarul Gregorian are o discrepanţă de o zi doar după 3280 de ani.

În 1582 calendarul Iulian a fost denumit vechiul calendar, iar calendarul Gregorian noul calendar.

Biserica Armeană a folosit vechiul calendar până în 1924.

Trecerea la noul calendar a fost realizată prin ordinul Catolicosului Kevork V (1911 – 1930) în enciclica sa N. 349 din 6 octombrie 1923. Începând cu 1 ianuarie 1924, calcularea calendarului în Biserica Armeană este făcută pe baza noului calendar. În enciclică, Catolicosul afirmă: “Noi, Patriarhul Suprem şi Catolicosul Tuturor Armenilor şi Capul Sfintei Biserici Armene, cu acestă enciclică decretez să se folosească noul calendar începând cu anul 1924 şi să celebrăm toate sărbătorile Bisericii Divine şi naţionale în acord cu noul calendar”.

Cu toate astea, Dioceza din Georgia, din Noul Nahicevan, în Caucazul de Nord şi Astrahan, în prezent Dioceza din Sudul Rusiei, Grecia, la fel ca şi Patriarhatul din Ierusalim, continuă să folosească vechiul calendar pentru a răspunde nevoilor locale.

Componentele Calendarului Bisericii Armene

Toate bisericile creştine celebrează sărbătorile bazându-se pe lunile solare, iar majoritatea sărbătorilor au date fixe ce nu ţin cont de zilele săptămânii. De exemplu, Adormirea Maicii Domnului se celebrează întotdeauna pe 15 august; Înălţarea Sfintei Cruci la 14 septembrie. Doar Paştele şi acele sărbători ale Domnului ce sunt legate de Paşte, Înălţare şi Rusalii (Cincizecime) sunt celebrate în zile fixe ale săptămânii.

Biserica armeană are un calendar special. Majoritatea sărbătorilor sunt mobile, ceea ce înseamnă că ele sunt celebrate în zile fixe ale săptămânii şi de aceea data lor calendaristică se schimbă de la an la an. Sărbătorile fixe sunt următoarele:

(Prima dată aparţine noului calendar, iar cea de-a doua vechiului calendar)

Naşterea Domnului – 6/19 ianuarie.

Tăierea Împrejur cea după trup a Domnului – 13/26 ianuarie.

Intrarea în Templu a Domnului – 14/27 februarie.

Buna Vestire – 7/20 aprilie.

Naşterea Sfintei Fecioare – 8/ 21 septembrie.

Intrarea în Templu a Sfintei Fecioare – 21 noiembrie/4 decembrie.

Zămislirea Sfintei Fecioare – 9/22 decembrie.

Baza ciclului calendarului Bisericii Armene o reprezintă Paştele, o sărbătoare mobilă ce poate fi celebrată în perioada 22 martie – 25 aprilie. Biserica Armeană din România face excepţie de la această regulă deoarece în anii 1890, când Eparhia Armeană din România era scaun Episcopal aparţinător de Patriarhia Armeană de Constantinopole, credincioşii de aici au făcut o cerere către Patriarhul armean de Constantinopole, în care solicitau fixarea datei Sfântului Paşte în aceiaşi zi cu a Bisericii Ortodoxe Române. De aici diferenţele din calendarul Bisericii Armene din România, în special faţă de sărbătorile legate de Sfântul Paşte.

Pe lângă sărbătoarea Paştelui, alte 4 sărbători joacă un rol important în fixarea celorlalte sărbători. Acestea sunt:

Adormirea Maicii Domnului – în cea mai apropiată duminică de 15/28 august.

Înălţarea Sfintei Cruci – în cea mai apropiată duminică de 14/27 septembrie.

Ajunul postului Intrării în Templu – duminica, în cursul perioadei de 15/28 noiembrie – 21 noiembrie/4 decembrie.

Naşterea şi Botezul Domnului – 6/19 ianuarie.

Astfel, zilele de comemorare a sfinţilor şi cele de post sunt stabilite după zilele acestor sărbători. Calculul se bazează pe ciclul de 7 zile. De exemplu, Postul Catehumenului începe cu 10 săptămâni înaintea Paştelui. În timpul următoarelor 2 săptămâni sunt celebrate zilele de comemorare a sfinţilor, apoi începe Postul Mare, ce durează 7 săptămâni, timp în care comemorările sfinţilor sunt celebrate doar Sâmbăta. Sărbătoarea Învierii lui Hristos durează 7 săptămâni, de la Paşte la Rusalii (Pentecost sau Cincizecimea), timp în care nu există posturi sau zile de comemorare a sfinţilor, urmată de o altă săptămână de sărbătoare a Rusaliilor. În următoarele 5 săptămâni sunt celebrate sărbătorile dedicate sfinţilor, apoi în a 7-a zi începe Postul Schimbării la Faţă. Aceste 24 de săptămâni, ce însumează 171 de zile, de la Postul Catehumenului până la Postul Schimbării la Faţă, formează ciclul Paştelui, şi se repetă în fiecare an.

Toate zilele de duminică sunt dedicate sărbătorilor Domneşti.

Toate zilele de miercuri şi vineri sunt zile de post: postul de iercuri este în memoria suferinţelot Mântuitorului, iar postul de vineri este în memoria morţii lui Hristos. miercurea şi vinerea nu sunt zile de post timp de 7 săptămâni, de la Paşte la Rusalii, ca şi în timpul altor sărbători ale Domnului: 9 zile de la “Asdvadzahaidnutiun” (Revelaţia Divină), 7 zile după “Duminica Albă” (Rusalii), 3 zile de la Schimbarea la Faţă, 9 zile de la Adormirea Maicii Domnului. Dacă o sărbătoare a Domnului coincide cu un post, sărbătoarea este celebrată în continuare.

Zilele de comemorare a sfinţilor sunt celebrate lunea, marţea, joia şi sâmbăta, dacă nu există sărbători ale Domnului sau posturi. Toate zilele de sâmbătă de peste an sunt dedicate sfinţilor, chiar şi în timpul Postului Mare sau altor posturi.

Toate zilele calendarului Bisericii Armene sunt divizate în 3 grupe:

<!--[if !supportLists]-->a) <!--[endif]-->sărbători Domneşti – 136 zile

<!--[if !supportLists]-->b) <!--[endif]-->zile de comemorare a sfinţilor – 112 zile

<!--[if !supportLists]-->c) <!--[endif]-->zile de post – 117 zile

Posturile

În calendarul Bisericii Armene, pe lângă zilele de post ale săptămânii, miercurea şi vinerea, există şi zile speciale de post.

Postul Mare – 7 săptămâni înaintea Paştelui.

Postul Crăciunului – de la 30 decembrie/12 ianuarie până la 5/18 ianuarie.

Postul Catehumenului – a treia săptămână înaintea Postului Mare , de luni până vineri.

Postul Schimbării la Faţă – săptămâna înaintea sărbătorii Schimbării la Faţă a Domnului, de luni până vineri.

Postul Adormirii Maicii Domnului – o săptămână înainte de Adormirea Maicii Domnului, de luni până vineri.

Postul Înălţării Sfintei Cruci – o săptămână înainte de Înălţarea Sfintei Cruci, de luni până vineri.

Postul Crăciunului – în prezent postul este scurtat la o săptămână, de luni până vineri.

Pe lângă posturile menţionate, există posturi săptămânale, ce încep lunea, marţea sau joia, în care este permis să se celebreze zilele de comemorare a sfinţilor. Acestea includ:

Postul Sfântului Grigorie Luminătorul – săptămâna înaintea sărbătorii Descoperirii relicvei Sf. Grigorie, (secolul V), de luni până vineri.

Postul Sfintei Cruci din Varag – săptămâna înaintea sărbătorii Apariţiei Crucii pe Muntele Varag, (623), de luni până vineri.

Postul Sf. Iacob – săptămâna înaintea sărbătorii Sf. Iacob din Nisibis (+350), de luni până vineri.

Există un singur post săptămânal ce coincide cu o zi de sărbătoare a Domnului, Postul Sfântului Prooroc Ilie – din a doua până în a şasea zi de Rusalii.

Sărbătorile Domnului

Sărbătorile ce sunt dedicate memoriei vieţii pământeşti a Domnului nostru Iisus Hristos şi Sfintei Fecioare, la fel ca şi sărbătorile dedicate Sfintei Cruci şi Sfintei Biserici sunt denumite Sărbători Domneşti.

Sărbătorile dedicate Domnului nostru Iisus Hristos

În timpul primului secol al creştinismului, în calendarul Bisericesc existau două sărbători ale Domnului: „Revelaţia Divinităţii lui Hristos (Acesta este Fiul meu Prea-Iubit)” (Theophania) şi Învierea.

Theofania Domnului, ce include celebrările primelor evenimente din viaţa pământească a lui Iisus Hristos, era celebrată între 5-13 ianuarie, ziua principală fiind 6 ianuarie. Treptat, au fost formate diferite sărbători, fiecare reprezentând evenimente separate.

În prezent Biserica Armeană celebrează:

Theofania, Naşterea şi Botezul lui Hristos – 6/19 ianuarie

Ajunul Crăciunului – 5/18 ianuarie

Zilele Crăciunului (6 zile) – 7/20 – 12/25 ianuarie

Tăierea cea după trup a Domnului – 13/26 ianuarie

Intrarea în Templu – 14/27 ianuarie

Al doilea ciclu din cadrul sărbătorilor Domnului, dedicate Domnului nostru Iisus Hristos, a fost denumit al Învierii. El începe cu celebrarea Intrării Domnului în Ierusalim şi se termină cu Rusaliile, ce include rememorarea ultimelor zile ale vieţii pământeşti ale lui Iisus Hristos. Sărbătorile celor două cicluri ale Theophaniei şi Învierii erau celebrate separat, ca două sărbători diferite.

Următoarele sărbători sunt celebrate azi în Biserica Armeană:

Floriile – Duminica Intrării Domnului în Ierusalim.

Săptămâna Sfântă

Învierea lui Hristos – Paştele.

Înălţarea Domnului

Duminica Albă – Coborârea Sfântului Duh, Rusaliile.

Schimbarea la Faţă a Domnului (Vardavar) este una dintre principalele sărbători ale Bisericii Armene şi una din sărbătorile naţionale favorite. Când Mântuitorul cu trei apostoli, Petru, Iacob şi Ioan au urcat pe Muntele Tabor, profeţii Moise şi Ilie le-au apărut. În timp ce vorbea cu ei Hristos era transfigurat, şi hainele Sale deveniseră mai albe ca zăpada. După tradiţia Bisericii Armene, Sf. Grigorie Luminătorul a fixat sărbătoarea Schimbării la Faţă în prima zi a Calendarului Armean, (1 Navassard), 11 august. O sărbătoare păgână era celebrată în această zi şi câteva din elementele ei se regăsesc în riturile celebrărilor naţionale a Schimbării la Faţă. Oamenii se stropesc unii pe alţii cu apă şi dau drumul porumbeilor să zboare. Biserica a dat o interpretare creştină acestor obiceiuri pentru a păstra în memorie Potopul şi porumbelul lui Noe, ce a adus ştirea cea bună.

În secolul VI, Catolicosul Movses II (574 – 604), a luat în considerare faptul că Adormirea Maicii Domnului era deasemenea celebrată în august, a combinat sărbătoarea Schimbării la Faţă cu ciclul Paştelui si a aşezat-o în a şaptea Duminică după Rusalii. În felul acesta sărbătoarea devenea mobilă (28 iunie – 1 august).

În România, datorită sărbătoririi Paştelui la aceeaşi dată cu cel al Bisericii Ortodoxe Române, Schimbarea la Faţă poate depăşii data de 1 august (exemplul din acest an), dar se încearcă prin rearanjarea sărbătorilor din calendar ca aceasta să cadă cât mai departe de sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului, înspre începutul lunii august.

Sărbătorile dedicate Sfintei Fecioare

Zămislirea Sfintei Fecioare (9 decembrie), Naşterea Sfintei Fecioare (8 septembrie)

Ioachim şi Ana, părinţii Sfintei Fecioare Maria, ajunseseră la o vârstă înaintată fără a avea copii. Dar ei s-au rugat neîncetat lui Dumnezeu, cerând un copil. Domnul le-a auzit rugile, Ioachim şi Ana dând naştere unei fete, ce a fost denumită Maria, ce înseamnă „supremaţie, doamnă, speranţă”.

Sărbătoarea Zămislirii Sfintei Fecioare a fost observată în Bizanţ mai devreme de secolul VII şi a început să fie celebrată în Vest din secolul IX.

Sărbătoarea Naşterii Sfintei Fecioare a început să fie observată la sfîrşitul secolului V şi începutul secolului VI în Ierusalim şi a fost pusă în legătură cu construcţia Bisericii Sfintei Fecioare din Probatica. Practica celebrării acestei sărbători a fost adusă la Roma în secolul VII de călugări Bizantini evadaţi de la Arabi. Papa Sergius I (687 – 701) a inclus sărbătoarea Naşterii Sfintei Fecioare în calendarul Bisericii Romano-Catolice.

Aceste sărbători au fost celebrate în Biserica Armeană din secolul XII.

Intrarea în Templu a Sfintei Fecioare

Când Sfânta Fecioară avea trei ani, părinţii ei au dus-o la Templul din Ierusalim. Micuţa Maria părea incapabilă să urce singură cele 15 trepte ce duceau la Templu. Dar când a pus piciorul pe prima treaptă, a ajuns imediat în vârful scărilor, purtată de către puterea lui Dumnezeu. Preotul Zaharia, viitorul tată al lui Ioan Botezătorul, a luat-o pe Maria la Sfântul Sanctuar, unde numai Înalţii Preoţi aveau autoritatea să intre odată pe an pentru a oferii sacrificiul. Intrarea ei în Sfântul Sanctuar demonstrează predestinarea Sfintei Fecioare de a ajunge Maica Domnului (Theotocos-Asdvadzadzin).

Împreună cu alte fecioare pioase, Sfânta Fecioară a trăit în Templu până la vârsta de 15 ani, citind Scriptura, rugându-se mereu şi crescând în dragostea sa înaintea lui Dumnezeu.

Originea sărbătorii este pusă în legătură cu faptul că, pe locul unui vechi templu iudaic, Biserica Sfintei Fecioare a fost construită de Împăratul Iustinian (527 – 565), şi a fost sfinţită (târnosită) la 21 noiembrie 543. Când Biserica a devenit moschee musulmană, în rândul lumii creştine ziua sfinţirii sale a început să fie celebrată ca sărbătoarea Intrării Sfintei Fecioare în Templu.

La sfârşitul secolului VII şi începutul secolului VIII această sărbătoare a început să fie celebrată la Constantinopol, iar din secolele X-XI a fost observată în Vest. Oricum, abia în secolul XIV a fost inclusă oficial în ciclul sărbătorilor Bisericii Romano-Catolice.

Biserica Armeană a început să celebreze această sărbătoare din secolul XVIII. Toate Bisericile celebrează sărbătoarea pe 21 noiembrie/4 decembrie.

Buna Vestire

Această mare sărbătoare a rămas în memorie ca anunţarea Sfintei Fecioare de către Arhanghelul Gabriel, potrivit căruia Fecioara va da naştere Mântuitorului lumii, Fiului lui Dumnezeu. Acest eveniment este povestit în Evanghelia după Luca (1, 26-38).

La început, când sărbătoarea Theophaniei nu era separată în sărbători diferite, Buna Vestire era celebrată în ajunul sărbătorii. Este dificil de a afirma data exactă când Buna Vestire a devenit sărbătoare separată. Sfânta Elena, mama lui Constantin cel Mare, a construit o biserică în Nazareth, în acelaşi loc unde, conform tradiţiei, îngerul a apărut Mariei, şi care fără îndoială a jucat un rol important în celebrarea Bunei Vestiri. Ziua sfinţirii acestei biserici şi celebrarea anuală a devenit sărbătoarea locală a Bunei Vestiri, şi care treptat s-a răspândit în toată lumea Creştină începând din secolul VII.

Biserica Armeană celebrează Buna Vestire pe 7/20 aprilie.

Biserica Ortodoxă şi cea Romano-Catolică celebrează sărbătoarea pe 25 martie/7 aprilie.

Adormirea şi Ridicarea la cer a Maicii Domnului

Adormirea Maicii Domnului este una dintre cele cinci sărbători majore ale Bisericii Armene, şi este celebrată în cea mai apropiată Duminică de 15 august (12-18 august). Conform tradiţiei, la scurt timp după moartea Sfintei Fecioare, toţi apostolii fără un aranjament anterior s-au adunat împreună în casa Sa. Deodată, în a treia oră a zilei s-a arătat o lumină divină strălucitoare şi Iisus Hristos, Domnul Însuşi, înconjurat de îngeri, a coborât din cer şi a ridicat sufletul Mamei Sale Sfinte la ceruri. Apostolii i-au pus trupul sfânt într-o peşteră şi au închis intrarea cu o piatră uriaşă.

În a treia zi, Sf. Apostol Toma a venit să viziteze peştera. A decis să deschidă intrarea în peşteră pentru a-şi aduce omagiul trupului neînsufleţit. Când a mutat piatra, peştera era goală.

Adormirea şi ridicarea la cer a Maicii Domnului a fost celebrată la Ierusalim pe 13 august de la începutul secolului V. Locul celebrării era o Biserică la două mile depărtare de Ierusalim, pe drumul către Bethleem. Apoi sărbătoarea a început să fie celebrată pe 15 august la Ghetsmani, în locul mormântului Sfintei Fecioare. În secolul VI celebrarea sărbătorii s-a răspândit în Siria. La sfârşitul secolului, Împăratul Mauricius a ordonat celebrarea „Ridicării la cer” în tot Imperiul. Prin secolul VII sărbătoarea era deja celebrată şi în Vest.

Descoperirea Brâului Sfintei Fecioare

În timpul domniei lui Arcadius, Împăratul Bizanţului (395 – 408), brâul Sfintei Fecioare a fost găsit în Ierusalim. O nouă biserică a fost construită în Constantinopol, unde brâul Sfintei Fecioare a fost aşezat pentru ca credincioşii să o poată venera. Sărbătoarea în onoarea descoperirii a fost fixată pe 31 august.

În vechime, aceia care au creeat calendarul Bisericii Armene, au notat cu referire la această sărbătoare: „Celebraţi-o, dacă doriţi”. Oricum, Catolicosul Simeon din Erevan (1763 – 1780) a făcut observaţie asupra constrângerii celebrării sărbătorii şi a fixat data celebrării pentru Duminica dintre 26 august – 1 septembrie.

Biserica Ortodoxă celebrează Punerea Brâului la 31 august/13 septembrie.

Descoperirea Cutiei Sfintei Fecioare

În secolul V, doi pelerini, îndreptându-se spre Ierusalim, au trecut prin Galileea şi au văzut o mulţime de oameni în apropierea casei unei femei evreice. Cînd au intrat în casă, ei au văzut o cutie. După spusele deţinătoarei, el aparţinuse Sfintei Fecioare. Pelerinii au făcut o copie exactă a cutiei, şi schimbându-l cu originalul, l-au dus la Constantinopol unde i-a fost dat Patriarhului. Acesta a pus cutia în Biserica Sfintei Fecioare şi a stabilit sărbătoarea Descoperirii Cutiei Sfintei Fecioare la 2 iunie.

Celebrarea sărbătorii a fost impusă în Biserica Armeană de edictul Catolicosului Simeon din Erevan, ce a stabilit celebrarea în a cincea Duminică după Rusalii.

Biserica Ortodoxă celebrează sărbătoarea pe 2/15 iulie.

Sărbătorile dedicate Sfintei Cruci

Sărbătorile dedicate Sfintei Cruci combină bucuria şi tristeţea. Tristeţe pentru moartea lui Hristos şi bucurie pentru Învierea Sa.

Arătarea Sfintei Cruci la Ierusalim (351)

Sărbătoarea este celebrată în amintirea Apariţiei Semnului Sfintei Cruci la 19 mai 351. În întinsa lumină a zilei, o cruce strălucitoare a apărut pe cer lângă Golgota, întinzându-se până la Muntele Măslinilor.

Biserica Romano-Catolică nu celebrează această sărbătoare, Biserica Ortodoxă celebrează Apariţia Sfintei Cruci la 7 mai, iar Biserica Armeană celebrează sărbătoarea în a cincea duminică după Paşte, între 19 aprilie – 23 mai.

Înălţarea Sfintei Cruci

Conform tradiţiei, Iacob, fratele Domnului şi primul episcop al Ierusalimului, găsind o bucată din Crucea lui Hristos, a înălţat-o şi a arătat-o credincioşilor, cântând: „Ne plecăm Crucii Tale, O Hristoase!”.

Altă tradiţie menţionează că Împărăteasa Elena, găsind Crucea a înălţat-o în faţa oamenilor adunaţi de Macarius, episcopul de Ierusalim, pentru a fi văzută şi venerată (326).

În 335 Împăratul Constantin a construit Biserica Sfintei Învieri, (Sourb Haroutyoun), pe locul mormântului lui Hristos. Biserica a fost sfinţită la 13 septembrie. De atunci sărbătoarea sfinţirii bisericii a fost celebrată în fiecare an, pe durata a 8 zile. Oamenii se adunau pe Golgota în 14 septembrie, acolo unde în mod public, Crucea dătătoare de viaţă a fost înălţată pentru veneraţia poporului.

Sărbătoarea Înălţării Sfintei Cruci a devenit şi mai importantă atunci când Sfânta Cruce a fost readusă din captivitate din Persia, în prima jumătate a secolului VII. În 614 perşii au cucerit Ierusalimul şi au capturat Sfânta Cruce a lui Hristos. După un lung război armata Bizanţului, sub conducerea Împăratului Heraclius (610 – 641), a învins armata persană şi a eliberat Sfânta Cruce. Un detaşament Armean, sub conducerea lui Mzhezh Gnouny, guvernatorul Armeniei Bizantine, a participat deasemenea la aceste evenimente. Sfânta Cruce a fost transportată solemn într-o procesiune prin Armenia la Constantinopol, iar apoi a fost readusă la Ierusalim.

Biserica Ortodoxă celebrează sărbătoarea Înălţării Sfintei Cruci pe 14 septembrie, Biserica Armeană celebrează sărbătoarea duminica, între 11-17 septembrie, sărbătorind de asemenea evenimentul şi lunea, vinerea şi sâmbăta săptămânii următoare.

Descoperirea Crucii din Varag (653)

Sărbătoarea este celebrată pentru a comemora descoperirea unui fragment a Crucii dătătoare de viaţă a Domnului pe Muntele Varag. Conform unei tradiţii scrise, două fecioare din grupul Hripsime, ce scăpaseră de masacru, şi-au găsit adăpost în apropierea Muntelui Varag, pe malul de Sud-Est al Lacului Van. Aici Sf. Hripsime, înainte de a ajunge la Vagharshapat, a ascuns fragmentul din Crucea lui Hristos, pe care l-a scos de la gât, într-o peşteră pe Muntele Varag.

În 653 acest loc secret a fost descoperit de către pustnicul Todik. Mănăstirea Sfântului Semn (al Crucii) – Sourb Nshan, a fost fondată exact în acel loc.

Catolicosul Nerses III (641 – 661) a stabilit sărbătoarea Sfintei Cruci de la Varag în cea mai apropiată Duminică de 28 septembrie (25 septembrie – 1 octombrie).

Fragmentul Sfintei Cruci a rămas în Mănăstirea Varag până în 1021, când Regele Senekerim Artyrouny a dus relicva la Sebastia. După moartea regelui, conform dorinţei sale relicva a fost înapoiată Mănăstirii Varag, unde este păstrată până în 1651. Până în 1655 relicva a fost ţinută în captivitate la Khoshab, iar apoi plasată în Catedrala Sfântului Semn – Sourb Nshan, unde a fost păstrată până în 1915.

Descoperirea Sfintei Cruci în Ierusalim (326)

Sărbătoarea a fost stabilită pentru a comemora descoperirea Crucii Domnului, dătătoare de viaţă.

În 326, Împărăteasa Elena a plecat la Ierusalim intenţionând să găsească Crucea lui Hristos. Golgota, locul crucificării lui Hristos, a fost transformată în groapă de gunoi din cauza dispreţului faţă de creştini. Iuda, un evreu mai bătrân, i-a arătat locul unde Crucea Domnului a fost ascunsă. În timpul excavaţiilor au fost găsite trei cruci. Pentru a afla care dintre ele este Crucea Mântuitorului, ea a aşezat trupul fără viaţă a unui om tânăr lângă fiecare dintre cruci. Cînd corpul tânărului om a fost aşezat pe Crucea Domnului, acesta a înviat.

Biserica Armeană celebrează memoria acestui eveniment în cea mai apropiată Duminică de 26 Octombrie (23-29 octombrie), Biserica Ortodoxă celebrează pe 6 martie, iar Biserica Romano-Catolică pe 3 mai.

Sărbătorile dedicate Sfintei Biserici

Sărbătorile dedicate Sfintei Biserici, condiţie necesară a salvării noastre, sunt caracteristice doar Bisericii Armene.

Duminica Nouă – prima duminică după Paşte, Ashkharhamatran – Duminica Verde (a doua duminică după Paşte), Sărbătoarea Catedralei Sfântului Etchmiadzin (303), Shoghagath („inundarea cu razele luminii”) – luminarea Sfântului Etchmiadzin, conform versiunii Sf. Grigorie Luminătorul (sâmbăta înaintea Adormirii Maicii Domnului), Memoria Chivotului din Vechiul Testament (cortul adunării) şi Sărbătoarea Noii Sfinte Biserici, Sîmbăta înainte de Schimbarea la Faţă, Memoria Sfinţirii ”Catedralei Învierii lui Hristos” din Ierusalim (335), Memoria Sfinţirii ”Catedralei Naşterii lui Hristos” din Bethleem, marţi după Înălţărea Sfintei Cruci, Memoria Sfinţirii ”Catedralei Înălţării lui Hristos” din Ierusalim, miercuri după Înălţărea Sfintei Cruci, Memoria Sfinţirii ”Catedralei Ridicarea la cer Sfintei Fecioare” din Ierusalim, joi după Înălţărea Sfintei Cruci.

Există cinci sărbători, în seria sărbătorilor dedicate Domnului, ce sunt privite ca Majore: Theophania (Naşterea şi Botezul Domnului), Paştele, Schimbarea la Faţă, Adormirea Maicii Domnului şi Înălţarea Sfintei Cruci.

Zilele de luni ce urmează acestor sărbători Majore sunt zile memoriale.