Sec I-II
Creştinismul a apărut în Palestina şi s-a extins pe rutele comerciale ale Imperiului Roman, pe apă şi uscat, în acele oraşe unde existau comunităţi evreieşti.
Astfel, creştinismul a prins rădăcini în Egipt şi Africa de Nord până în Abisinia (Etiopia), în Siria, Anatolia (Cilicia, Frigia, Capodocia), în părţile Iranului, India, Asia Minor, Grecia, Macedonia şi Roma.
Dacă această răspândire a creştinismului datează din epoca apostolică, tradiţia bisercii şi istoria ne relatează prin istoricii Movses Horenaţi şi Eusebiu din Cesareea că ideea de creştinism a intrat în Armenia încă din timpul vieţii lui Hristos.
Legenda regelui Abcar din Edesa, denumit rege armean de către Movses Horenaţi, ni-l arată pe acesta ca fiind bolnav de lepră şi că, doritor de vindecare şi îmbrăţişare a perceptelor lui Hristos, îl invită pe acesta în Edesa. Ne-au rămas ca dovadă a acestui fapt un schimb de scrisori între Abcar şi Hristos.
Abcar scria: “Aceste minuni nu sunt ale unui om ci ale unui Dumnezeu. Nu, nu există nimeni printre oameni, care să învie morţii; Dumnezeu singur are această putere!”
Iar prin mâna apostolului Toma Hristos răspunde: “Ferice de cel ce crede în mine fără a mă fi văzut! Căci e scris despre mine Cei ce mă văd, nu cred în mine, dar cei care nu mă văd, vor crede şi vor vedea. Cât priveşte ceea ce îmi scrii, de a veni lângă tine, trebuie să îndeplinesc aici întreaga însărcinare pentru care am fost trimis, iar când voi fi îndeplinit totul, mă voi urca spre Cel ce m-a trimis şi când voi pleca, voi trimite pe unul dintre discipolii mei, care va lecui boala ta, îţi va da viaţă ţie şi tuturor acelora ce sunt cu tine”
Întradevăr, după înălţarea lui Hristos Tadeu pleacă în Armenia (34DH) ducând cu sine lancea cu care a fost străpuns Hristos pe cruce (se află în muzeul catedralei armene din Ecimiadzin-Armenia), îl vindecă pe Abcar şi îl creştinează, acesta devenind primul rege creştin. Deasemenea el a botezat pe mulţi şi l-a ordinat episcop de Edesa pe Zaharia (Atte).
În timpul domniei sale Abcar a trimis o scrisoare Împăratului Tiberius în care îl ruga să înceteze persecuţiile împotriva creştinilor.
Din păcate, la scurt timp după moartea sa, fiul său Sanatruc Apostatul ce i-a urmat la tron, a renunţat la creştinism şi a început persecuţiile împotriva creştinilor. În acest martiriu şi-a găsit sfârşitul şi apostolul Tadeu.
Sf. Apostol Bartolomeu îi urmează lui Tadeu în truda apostolică. El aduce în Armenia icoana Sfintei Fecioare pictată de Sf. Evanghelist Luca, o botează pe sora regelui Sanatruc şi la scurt timp este martirizat de către acesta.
Sfinţii apostoli Tadeu şI Bartolomeu sunt cunoscuţi ca “Primii Luminători ai Armeniei”
Continuitatea apostolică s-a păstrat în Armenia în pofida celor trei mari persecuţii din anii 110 (regele Ardaşes fiul lui Sanatruc), 236 ( regele Hosrov) şi 287 (regele Tiridates sau Dârtad). Arhiepiscopul Malachia Ormanian, istoric şi teolog armean, ne dă un număr de episcopi ce au ocupat scaunul episcopal al Armeniei: Zemedeos (77-81), Adrinerseh (81-97), Musias (97-128), Sahian (128-154) şI +avarş (154-175).
În scrierile lui Eusebiu din Cesareea găsim scrisoarea episcopului Alexandriei, Dionisie cel Mare (dec. 265) către episcopul armean Merujan.
Grigore Luminătorul (240-326) sec III-IV
S-a născut la Vagharşapat în familia nobilă a Partevilor, fiu al lui Anag, ce fusesetrimis în Armenia de către regele Persiei sasanidul Ardaşir pentru a pune capăt dinastiei Arşagunizilor prin uciderea regelui Hosrov.
Grigore îşi petrece primii ani ai copilariei la curtea lui Hosrov până la moartea acestuia după care, fiind singurul supravieţuitor al familiei sale în urma decimării ca pedeapsă pentru crima comisă de tatăl său Anag, este ajutat să ajungă la Cesareea.
Aici, acesta îmbrăţişează religia creştină şi capătă o înaltă educaţie. La vârsta maturităţii Grigore se întoarce în Armenia la curtea regelui Tiridates (Dârtad) fiul lui Hosrov, ascunzându-şi identitatea şi credinţa.
Convingerile sale religioase şi identitatea sa sunt dezvăluite în timpul unei sărbători păgâne, în momentul în care se aduceau ofrande zeiţei Anahid. Refuzând să se închine zeiţei, Grigore stârneşte mânia regelui şi acesta îl închide în Hor Virab, începând totodată prigoana asupra creştinilor (287).
Grigore stă închis în Hor Virab timp de şapte ani până când, Tiridates ce era bolnav îl eliberează şi îI cere să-l vindece. Copleşit de vindecarea miraculoasă, Tiridates îl trimite pe Grigore în Cesareea spre a fi ordinat episcop. La întoarcerea sa din Cesareea, Grigore aduce cu sine moaştele Sfântului Ioan Botezătorul pe care le înhumează la Muş. Ca episcop, Grigore îl botează pe Tiridates şi toată curtea sa regală. La scurt timp (301) Tiridates proclamă religia creştină religie de stat, Armenia devenind astfel primul stat creştin din lume, cu 11 ani inainte de “edictul de la Milan” prin care creştinismul înceta a mai fi o religie prigonită şi cu 70 de ani înainte ca în Imperiul Roman religia creştină să fie proclamată religie de stat.
În 325 Grigore este invitat la sinodul din Niceea unde l-a trimis ca delegat pe fiul său Aristaghes ce i-a urmat în scaunul Catolicosal. După Arsitaghes a urmat la tron alt fiu al lui Grigore, Vârtanes, Catolicosatul armean căpătând astfel un caracter dinastic.
Grigore a stabilit scaunul Catolicosal la Vagharşapat unde, în urma unei revelaţii a construit catedrala Ecimiadzin (se traduce “Coborârea Unului Născut), schimbând totodată şi denumirea cetăţii de scaun din Vagharşapat în Ecimiadzin.
Sf. Grigore a fost primul Catolicos al bisercii armene şi este cuoscut sub denumirea de “Grigore Luminătorul” datorită iluminării naţiei armene cu Evanghelia, Cuvântul Domnului.
Alfabetul şi traducerile sec V
Imediat după creştinarea Armeniei au început să se ridice biserici în care creştinii armeni participau la oficierea sfintei liturghii. Din păcate aceste slujbe se oficiau în limbile siriană şi greacă, fiind traduse simultan în limba armeana de un grup de clerici numiţi traducători sau translatori.
În timpul regelui Vramşabuh (389-415) şi a Catolicosului Sahag Partev (348-438), în epoca cunoscută ca “Epoca de aur a istoriei armene”, s-a simţit nevoia ca liturghia armeană, cărţile sfinte şi în general toată literatura acelui timp să fie scrise în limba armeană pentru a fi accesibile poporului de rând. Pentru aceasta ca factor esenţial era socotit inventarea a unui alfabet propriu, naţional. Astfel, în 406 Mesrob Maşdoţ (355-439), după o muncă de doi ani aduce la bun sfârşit alfabetul armean ce avea în componenţa sa 36 de litere.
Odată alfabetul existent, a început munca de traducere a Bibliei ce se numeşte în armeană Asdvaţaşunci ( Suflarea lui Dumnezeu). Mesrob Maşdoţ, Catolicosul Sahag Partev şi translatorii bisercii de până atunci au reuşit după o trudă de ani de zile să traducă Biblia din limba greacă. În anul 432, Catolicosul Sahag declară ca finalizată această trudă după ce în prealabil a comparat lucrarea cu o Biblie în limba greacă trimisă special pentru acest lucru de către Patriarhul Constantinopolelui Maksimilianos.
În paralel cu traducerea Bibliei s-a lucrat la traducerea Liturghierului, a Aghiasmatarului, a Ceaslovului şi a scrierilor Sfinţilor Părinţi ai bisercii, scrieri dintre care unele au rezistat în timp numai în limba armeană.
De remarcat este dăruirea acestor sfinţi traducători ce au lăsat ca testament spiritual următoarele cuvinte: ” De acum conştiinţa nu vă va mai lăsa, va trebuie să citiţi Evanghelia în limba armeană”.
Vartan Mamikonian.
Convertirea la creştinism a Armeniei a dus la inevitabile conflicte cu Persia mazdeistă. Persia a cărui rege era sasanidul Yazgherd a început o campanie de cucerire a Armeniei şi convertire la mazdeim. Sub această ameninţare nobilii armeni conduşi de Vartan Mamikonian i-au înfruntat pe perşi în bătălia de la Avarair (451). Acest război de independenţă religioasă şi naţională, cu toate că a fost pierdut de către armeni pe câmpurile de la Avarair, prin moartea lui Vartan Mamikonian şi a tovarăşilor săi, nu a avut ca finalizare şi o înfrângere spirituală. Vahan Mamikonian, nepotul lui Vartan, ducând o luptă de gherilă, reuşeşte să obţină de la perşi libertatea religioasă prin tratatul de la Nâvarsak (484).
Aceste confruntări armate şi imposibilitatea de exprimare a bisericii dintre anii 451- 484 au avut un o foarte mare influenţă asupra istoriei bisercii armene şi a poporului armean începând cu acea dată până în prezent. Epsicopii armeni nu au putut participa la sinodul ecumenic de la Calcedon unde s-a hotărt că în persoana lui Hristos sunt două naturi, una divină şi cealaltă umană.
Abia în anul 506 la sinodul bisericii armene de la Dvin, clerul armean a putut să-şi spună opinia, refuzând hotărârile sinodului din Calcedon şi rămânând fideli teoriei lui Ciril al Alexandriei de la sinodul din Efes, să declare că în natura lui Hristos există doar o singură natură divină şi umană. “Una este natura Cuvântului Întrupat”.
Monofisismul armean bazat pe teoria unei singure naturi a lui Hristos (Dumnezeu adevărat şi om adevărat), a fost mult timp confundată cu acel monofisism al lui Eutihie ce confesa o singură natură a lui Hristos aceea fiind divină.
Aceste neînţelegeri s-au înlăturat în timp, ajungând ca la începutul acestui secol biserica armeană împreună cu celelalte biserici non-Calcedonene (Etiopiană, Coptă, Siriană şi Malabar din India) să fie recunoscute ca biserici ortodoxe fiind denumite Biserici Vechi Ortodoxe Orientale.
În prezent biserica armeană se găseşte în relaţii de frăţietate cu toate bisericile tradiţionale.
Catolicosatele Armene din Ecimiadzin şi Cilicia
Scaunul Catolicosal de la Ecimiadzin a rămas pe aceiaşi locaţie de la înfiiţarea sa de către Grigore Luminătorul până în anul 485 când a fost mutat la Dvin de către Catolicosul Movses Mantaguni. Datorită istoriei zbuciumate prin care au trecut armenii, acest scaun şi-a schimbat locaţia de multe ori pentru scurte perioade de timp, astfel după 442 de ani acesta se mută din Dvin în Vaspuragan, Argina, Aghtamar, Ani, Sebastia, Tavplur, Dzomatav, +ugher, Dzovk şi în 1147 în castelul Romcla de pe râul Eufrat.
De la căderea regatului armean de la Ani, Catolicosatul a fost mutat din Armenia în Armenia Mică ( Cilicia), unde un mare număr de armeni organizaseră un puternic centru bisericesc şi naţional, ce este cunosacut în istorie sub denumirea de Regatul Armean de Cilicia.
Regatul Cilician a fost distrus de către mameluci în anul 1375 dar catolicosatul a continuat să dăinuie având scaunul la Sis.
La începutul secolului al XV-lea a apărut tendinţa de a readuce scaunul catolicosal pe locaţia sa de la început, la Ecimiadzin. Catolicosul Krikor Musabeghian nu a dorit să abandoneze scaunul său din Sis datorită marii populaţii de de armeni din acele locuri totuşi, el nu s-a opus reînfiinţării scaunului din Ecimiadzin şi deasemenea unei alegeri de Catolicos în Armenia. Astfel, în anul 1441 este ales Catolicos de Ecimiadzin Ghiragos Virabeţi.
De atunci, din anul 1441 până în prezent există două catolicosate în biserica armeană, fiecare dintre ele durând fără de încetare, fiecare dintre ele cu legi de funcţionare separate, amândouă independente.
Chiar şi după înfiinţarea Patriarhiei Armene de Constantinopole de către turcii otomani (1461), existau dioceze sub juristicţia scaunului Cilician. Acestea erau Sis, Adana, Hadjin, Baias, Peria, Maraş, Zeitun, Fernuz, Aintab, Antiohia, Melitena, Iozgat, Gorun şi Cipru.
Timp de cinci secole cele două scaune catolicosale au lucrat şi colaborat. Datorită împărţirii Armeniei şi Ciliciei între Rusia şi Turcia, acestea au început sa funcţioneze în acord cu legislaţiile în vigoare ale statelor ocupante şi după legislaţii proprii aprobate de acestea. În Armenia rusă funcţiona o constituţie bisericească numită polojenia iar în Turcia funcţiona “Constituţia Naţională” promovată de armeni şi aprobată de otomani în anul 1863.
În secolul XIX otomanii au încercat să înăbuşe mişcarea naţională armeană iar în primul război mondial a urmat genocidul armean în care au fost omorâţi 1.500.000 de armeni. Poulaţia armeană din Cilicia a fost evacuată după ce Franţa a părăsit regiunea. Majoritatea acestora a găsit refugiu în Liban şI Siria care mai erau încă sub dominaţie franceză.
Catolicosul Ciliciei Sahag II Khabaian a urmat şi el exodul neavând o reşedinţă stabilă din anul 1921 până în anul 1929.
Pe data de 4 martie 1929 a luat fiinţă Catolicosatul “Marea Casă de Cilicia” în Antilias Liban unde se găseşte şi astăzi.
Patriarhatul Ierusalimului
Din tradiţia bisercii ştim că după înălţarea lui Hristos apostolii s-au întâlnit şi l-au ales ca episcop pe Iacob cel Tânăr. Acesta şi-a stabilit reşedinţa în propria casă de pe Muntele Sion, pe care se află acum Patriarhia Armeană. Sub altarul principal al Catedralei Patriarhale Sfinţii Iacob, se crede ca se află moaştele lui Iacob cel Tânăr iar într-o capelă aparţninând aceleiaşi catedrale se află capul apostolului Iacob, fratele evanghelistului Ioan.
Când biserica era Universală în Ierusalim, începând de la Iacob cel Tânăr, episcopii erau aleşi pe scaunul episcopal al Ierusalimului indiferent de naţia lor. Interesant este faptul că nici schisma din 451 dintre monofiziţii armeni, sirieni iacobiţi, copţi, etiopieni şi duofiziţi, nici refuzarea conceptului duofizit de către armeni de la Dvin din 506, nu a afectat acest lucru. Abia în secolul VII când a început prigoana Împăratului Bizantin Iustinian I şi a Patriarhului de Calcedon asupra monofiziţilor, aceştia din urmă s-au strâns într-un cler aparte sub auspiciile bisericii armene. De atunci şi până astăzi bisericile coptă, etiopiană şi siriană au drepul să oficieze liturghii pe altarele unor anumite biserici armene din Ierusalim.
Secolele ce au urmat au fost bogate în evenimente ce au dus la schimbarea permanentă a influenţei bisericilor asupra locurilor sfinte.
După marea schismă acest lucru s-a accentuat deja existând în Ierusalim trei biserici ce îşi arogau supremaţia asupra acestor locuri de pelerinaj.
Ocupaţiile egipteană, arabă, laină şi otomană asupra Palestinei a făcut ca această supremaţie să treacă de la o patriarhie la alta în funcţie de simpatiile şi încrederea ocupanţilor.
De notificat în acesată scurtă istorie este personalitatea reginei Melisende a Ierusalimului care, deşi domnind în regatul Franc (Regatul Cruciat al Ierusalimiului) ce oferea întâietate scaunului latin, a jucat un rol deosebit pentru biserica armeană prin faptul că era de origină armeană.
Melisende era fica regelui Baldvin II al Ierusalimului şi a ficei guvernatorului armean de Melitena. S-a căsătorit cu Fulk de Anjou ce a domnit la Ierusalim între anii 1131-1143, dupa a cărui moarte a urmat la tron ca regentă pentru fiul său Baldvin III până în 1152.
Datorită ei biserica armeană a reuşit sa-şi păstreze proprietăţile şi tutela asupra locurilor sfinte (72 de biserici şi mănăstiri la acea data) şi mai mult, să capete influenţă şi drept de oficiere în acele lăcaşuri de cult ridicate din grija sa. Un exemplu este biserica de la mormântul Măicii Domnului.
Istoria zbucimată şi fricţiunile dintre biserici datorate schimbării de tutelă asupra locurilor sfinte au încetat odată cu înfiinţarea status quo-ului de către otomani în 1850. Toate bisericile existente în Ierusalim la acea dată au început să fie independente şi sa se administreze după legi proprii lucru ce se întâmplă şi astăzi. Prin acest nou statut s-au reglementat posesiunile asupra locurilor sfinte deţinute din vechime pe baza diverselor hrisoave sau firmane. Locurile sfinte ce se află sub tutelă comună (Sfântul Mormânt, Biserica Nativităţii din Betleem, Mormântul Măicii Domnului, etc.) sunt împărţite între biserci pe baza unor planuri şi documente păstrate şi respectate cu deosebită stricteţe.
Patriarhia Armeană a continuat să fie al doilea loc ca importanţă în Biserica Armeană după Sfântul Scaun de la Ecimiadzin datorită importanţei Ierusalimului în lumea creştină, a misiunii deosebit de dificile a clerului ce în afara vieţii monahale îi revine şi datoria de a păstra locurile sfinte, precum şi datorită faptului că aici găsesc adăpost şi siguranţă pelerinii armeni în drumul lor spre Sfântul Mormânt.
Patriarhia Armeană de Constantinopole
Când Constantinopole a căzut sub otomani în anul 1453, sultanii au continuat politica dusă de califii arabi în Palestina, Siria şi Egipt, aceea de a nu se amesteca în treburile religioase ale supuşilor ce nu erau musulmani. Aceştia au organizat pe supuşii creştini şi evrei în milete, comunităţi naţionale organizate pe criterii religioase. Au recunoscut pe şefii de cult drept conducători ai acestor comunităţi.
Sultanul Mehmet II a adunat din toate colţurile imperiului nu numai supuşi turci dar şi greci din insulele Egee, evrei refugiaţi de inchiziţia spaniolă şi armeni din Anatolia, Kaffa sau Crimea. Fiecare naţionalitate şi-a creat propriul său cartier. Armenii s-au aşezat la Sulumanastir (actualmente Kocamustafapaşa).
În secolul XV populaţia armeană era de 2000 la Constantinopole şi 300 la Galata, crescând în timpul lui Murad III (1574-1595). După capturarea Erevanului şi a Tabriţului armenii au emigrat de la graniţa Iranului şi la începutul secolului XVII din Caucaz.
In 1674 erau 8.000 de case armeneşti la Constantinopole. În 1895 armenii din Constantinopole erau estimaţi în număr de 104.856 dintr-o populaţie totală de 1.150.000 de locuitori.
Ca şi Patriarhatul grec, cel armean a început să sufere şi el de pe urma imixiunii statului în trebuirile interne ale bisericii, mai ales în cazul alegerii de patriarhi, astfel au existat 115 pontificate din 1461 dar au fost numai 84 de patriarhi. Karabed II a fost patriarh de cinci ori. 1676-1679, 1680-1681, 1681-1684, 1684-1687 şi 1688-1689.
În anul 1896, patriarhul Mateos II Izmirian a fost exilat în Ierusalim pentru faptul că a denunţat masacrul săvârşit asupra armenilor din acel an de către Abdul Hamid II. S-a întors în anul 1906. La întoarcerea sa, “Constituţia Naţională” acceptată de sultanul Abdul Aziz în 1861, ce fusese abrogată de Abdul Hamid II a fost repusă în vigoare.
În 1914 Patrarhatul de Constantinopole îşi exercita autoritatea asupra unui număr de 55 de dioceze sau districte cuprinzând 1.778 parohii, 1.634 de biserici şi un număr oficial de membrii de 1.390.000 acestea incluzând şi diocezele din Cipru, Bulgaria România şi Grecia. După primul război mondial şi genocidul armean s-a ridicat dreptul episcopilor de a administra diferite cartiere din Istanbul. După căderea Imperiului Otoman, Republica Turcă a abrogat “Constituţia Naţională” şi a deposedat Patriarhia Armenă de proprietăţile şi instituţiile ce le deţinea.
În prezent, singurul mod în care guvernul recunoaşte un patriarh nou ales (ce trebuie să fie de cetăţenie turcă), este acela de a-i trimite o scrisoare semnată de toţi membrii cabinetului ce îl autorizează să se îmbrace în public în haine preoţeşti.
Trebuie menţionat faptul că indiferent de religie sau confesiune, preoţilor nu le este permis a purta în public semnele sau uniforma proprie cultului de care aparţine.