PARTEA I

(sec. X-XIII)

967. S’a găsit o inscripţiune în armeneşte la Cetatea-Albă purtând această dată.

„Găsim cele dintâi biserici armene în ţările române la Cetatea Albă, care a fost întâia etapă pe drumul pribegiei lor din Asia, prin Crimeea, spre Polonia. Arolo am găsit pietre cu inscripţii armeneşti cu data de 416 era armeană, care echivalează cu data 416+551=967 eră a Mântuitorului. (Grigore Goilav: Bisericile Armene de prin ţările române, 1912, Bucureşti, p. 3.)

„Aici la Cetatea Albă se află multe alte inscripţiuni şi o piatră cu inscripţia: „Această cruce este gravată la 416". Dată este evident, cea a calendarului armean; era lor îiind cu 551 ani mai nouă, deci 416+551=967 al erei creştine." (Grigore Goilav: Armenii ca întemeitori de oraşe în părţile de răsărit ale Europei. 1909 p. 12).

Această dată este cea mai veche care indică o urmă armeană în ţările române.

Grigore Avakian, care a studiat inscripţiunile din Cetatea Albă, nu pomeneşte însă de aceste date.

972. După cronicari maghiari, la această dată se pomeneşte cea dintâi colonie armeană din Ardeal în timpul ducelui Gheza (972—997).

Păr. Christophorum Lucacsi (Historia Armenoram Transilvaniae, 1859, Viennae, p. 9) citează pe cronicarii Simonem de Kezo şi Thuroczii, după cari în timpurile contelui Gheza, a regelui Sf. Ştefan şi altor regi au intrat în Ungaria Bohemi, Poloni, Greci, Spanioli, Ismailiţi, Bezi, Armeni, cari locuind mai mult timp în regat, — deşi origina lor nu se cunoaşte, — s’au aliat prin căsă­torie cu Unguri şi au dobândit titluri de nobleţă.

„Praeterea (inquit) intraverunt Hungariam tam tempore Ducis Geizae et Sancti regis Stephani, quam diebus regum aliorum Bohemi, Poloni, Graeci, Hispani, Hismaelitae, Bessi, Armeni etc. qui diutius in regno commorando, quamvis illorum generatio nesciatur, per matrimonium diversorum contractus, Hungaris immixti ndbilitatem pariter et descensum sunt adepţi". (Simonem de Kezo: Cronicarum c, 8; Thuroczii: Cronic. Part. II. c. 22).

997. Se mai pomeneşte de către cronicarii unguri prezenţa unei colonii armene în Ardeal şi sub domnia regelui Sf. Ştefan (997 — 1038), după cum arată cronicarii citaţi, Simonem de Kezo şi Thuroczii.

Christ. Lucaczi (Hist. Arm. Trans. p. 12) spre a explica prezenţa elementului armenesc în Ardeal în secolul al X-lea citează versiunea istoricului armean Ghevond după care în secolul VIII-lea, Armenii erau în mare număr în armata lui Chagon Chazarul din Caucas, care cunoscând vitejia lor, le dăduse posturile de comandă în război (Ingigian, Antiquitatum Armeniacarum, t. I. p. 338) şi adăogând o altă versiune, după care şape rase chazare ale Ungurilor erau unite spre a căuta locuri noui în Europa, conchide că şi Armenii s’au alăturat Chazarilor şi Ungurilor şi au participat la cucerirea regatului.

Prezenţa Armenilor în Ardeal în secolul al X-lea se poate explica şi prin faptul că drumul Balcanilor nu le era necunoscut chiar din timpurile împăraţilor bizantini, din ale căror ordine mulţi Armeni au emigrat forţat acolo, prima dată în timpul şi din ordinul împăraţilor Moric (582 — 602) şi Focas (602 — 610) cum povesteşte istoricul armean Sebeos, a doua oară sub Constantin al V-lea (740—775), când din Armenia fură duşi în Bul­garia faimoşii sectanţi pauliciani, şi a treia oară din porunca împăratului Bazil II (976—1025), cum povesteşte istoricul armean Stepannos Asoghic (Istoria universală), S. Petersbourg, 1885, p. 201). Enumerând toate aceste date, Strzygowzki (Die Baukunst der Armenier und Europa, 1917, Wien, p. 736) ajunge la con cluzia că aceste evenimente politice pot dovedi că între Armenia şi ţările dunărene a existat probabil un trafic intens şi raporturi strânse.

1060. În acest an a venit în Moldova propriu zisă prima colonie compactă a Armenilor, după prăbuşirea oraşului Ani, capitala Armeniei.

„În anul 1060 când oraşul Ani a trecut în mâna străinilor, noroadele Anioţilor şi Armenilor din împrejurimi au părăsit solul Armeniei şi au pornit în drum spre Polonia şi Moldova" (Părintele Minas Păjişkian, Călătorie în Polonia, Veneţia, 1830, p. 63).

1062. O parte a pribegilor din Ani trece în Polonia, invitată fiind de către Teodor fiul ducelui Demîtriu al Rusiei roşii, spre a-1 ajuta în războiul său cu Polonezii. Armenii cari au participat cu vitejie la lupte se instalară la Kiev, care era atunci scaunul ducelui, ajungând la onoruri şi demnităţi. Părintele Păjişkian citează chiar decretul dat Armenilor de către Teodor, în traducere armenească.

„Iată din partea marelui duce Teodor fiul lui Demitriu către Armenii din Naşohaci cari doresc să vie aici. Ca să vie în ajutorul meu. Am să dau libertate pentru trei ani. Când veniţi la mine, fiecare este liber de a trece unde vrea. În anul 1062. (Păjişkian, Călătorie în Polonia, p. 84 — 85).

Această versiune este pomenită şi de misionarul Luigi Măria Pindou în anul 1669. {Breve Relazione dello stato, principii e progressi della missione Apostolica agii Armeni di Polonia e Valachia sin al 1 Aprile 1669).

Credem că această versiune nu este admisibilă, cum crede şi Prof. N. Iorga: „S’a vorbit mult de privilegiul ce l’ar fi dat oaspeţilor armeni un principe rus din veacul al XVIII, Teodor Dumitrievici de Chiev, la 1052, citându-se chiar contextul lui. Originalul n’a ieşit însă la iveală, şi o pătrundere a Armenilor pe acest timp în locuri aşa de îndepărtate şi cu o valoare comercială aşa de redusă nu e de admis" (N. Iorga: O paralelă istorică, p. 61).

1064. A doua emigrare din Ani.

„În anul 1064, când Perşii au ocupat şi năvălit în oraşul Ani, majoritatea locuitorilor au părăsit patria urmând pe primii refugiaţi spre Moldova şi de acolo spre Polonia. (Păjişkian, Călătorie în Polonia, p. 83).

1174. S'au găsit la Cetatea-Albă inscripţii armeneşti şi din acest an.

O inscripţiune spune: „Aceste semne sfinte sunt făcute întru pomenirea lui Sarkis, lui Calust şi a părinţilor lor la 623" adică 1174 (Grigore Goiiav: Armeniica îniemeitoride oraşe, p. p. 12- 13).

1239. A treia imigraţiune a Armenilor din Ani spre Moldova, când, după cum pomeneşte părintele Minas Păjişkian, „o mulţime imensă de Tătari a năvălit peste pământul Armeniei şi au dărâmat multe localităţi", şi când „puţini au putut să scape şi să fugă spre ţări îndepărtate". Părintele Păjişkian spune că o parte a pribegilor a trecut în Tataristan, la Aksara, lângă Astrahan, unde a rămas până la 1299, când au pornit spre Caffa Genovezilor. (Păjişkian: Călătorie în Polonia, p. 83).

7243. Martie 31. Regele Bela al IV-3ea (1235-1270) al Ungurilor reînoeşte privilegiile Armenilor din Ardeal.

„Încă dela 1243 regele Ungariei Bela al IV-lea dădea un privilegiu Armenilor din Gran, a căror ţeară fu dăruită apoi după năvălirea Tătarilor, cari-i împrăştie, cavalerului „Kunchilmius" şi apoi Augustinilor, pentru şcoala lor".

(N. Iorga, „O paralelă istorică", p. 60, după Cr. Lukăcsi „Historia Armenorum Transyluaniae", p. 10, BcnkO, „Milcovia" cartea. I, cap. IV).

După cronicarul ungur Georgius Fejer, „Procurorul oraşului Strigon a prezentat regelui Bela al IV-lea al Ungurilor nişte acte de privilegii, în anul 1243, Martie 31, în al 8-lea an al domniei sale. Scris sub duble peceţi de ale lui, actul spune: „Pentru că Armenii în timpul predecesorilor săi şi chiar în timpul lui au îost găzduiţi şi au căpătat libertăţi şi prilegii, — pe cari ei le-au pierdut din pricina Tătarilor, cari au năvălit peste Strigon şi l'au dărâmat din temelie, — regele Bela având în vedere punct cu punct libertăţile de care se bucurau şi considerând că aceste libertăţi au existat în adevăr, a hotărât să le reînoiască;"

„Procurator civitatis Strigoniensis exhibuit quasdam litteras olim Domini Belae quarti regni Hungariae Regis privilegiales anno incarnationis Dominica 1243 (MCCXLIII) secundo calendas Aprilis regni autem sui anno VIII. Sub suo majori authentico duplici sigillo exaratas, inter caetera exprimentes; quod cum Armeni praedecesorum ipsius Domini Regis et suo temporibus, în Stri-gonium ad hospitandum congregati, privilegium super libertate corum obtetum Tataris totam villam strigoniensem hostiliter in-vadentibus et cam funditus destruentibus amisissent, ipse Bela rex sicuti decuisset seriem libertatis ipsorum, per singulos Arti culos prae oculis habendo, cum fuisset notorium ipsos ea usos libertate, ipsum privilegium duxisset innovandum"'

(Georgius Fejer: “Codicis Diplomatici" Tom. IV vol. 1 p. 307)

1244. Pupa Gr. Goilav, (Bisericile Armene de prin ţările romane, p. 5), mânăstirea armeana din Hagigadar poseda un clopot adus din Armenia, avand ca inscripfie : nPomenirea lui Ghetrati Arakel, din manastirea Tadeos în anul 693 (= 1244); s’a scris într’o Joie". Ni se pare ca inscriptiunea şi data sunt citite greşit.

Inscripţiunea este compusă astfel;

,,Pomenirea lui Simon din Ghetrat

Fiul lui Simon

Din Mânăstirea Sf. Tadev

În anul 1193 (= 1744)

La întaiu Mai

Era o joie".

1265. Biserica armeană din Roman păstrează o evanghelie de 663 pagini, scrisă pe hârtie, în mărimea 19X14X8, o roată cu 4 semi-frontispicii Şi din loc în loc cu ornamente marginale şi legată cu piele. Evanghelia este scrisă în Cilicia, la mânăstirea Maskevor, de către diacontul Kiracos. Nu se ştie cum a ajuns la Roman. Este rău păstrată. Figurile evanghelijţilor sunt rupte.

Notiţa memorială spune :

,,Scrisu-sa această Evanghelie în mânăstirea Maskevor din Cilicia, cu hramul Sfintei Maria şi a Sfântului Garabet, de către diaconul Kiracos, asupra cererii calugărului Teodos, în anul 1265, catolicos fiind Constantin, sub domnia lui Hetum încoronat rege al Cilidei".

A doua notiţă pomeneşte de meşterul care a legat manuscriptul:

,,Aminţiti-vă de legătorul acesteia, de Arakel Hnazantenţ, în anul 714 (= 1269)”.

1281. Mânăstirea Armenilor (,,Monasterium Armenorum"), odată cu ţara Armenilor (,,terra Armenorum"), se face danie de către regele Ladislav IV al Ungariei (1262 - 1290,, Augustinilor din Gran.

“Idem Ladislaus (Cumanus) Monachis Augustinianis Strigonii terram Armenorum ad monasterium suum, studiorum Theologicorum gratia extendendum donat. Rex Ladislaus IV-tus donat Monachis Ordinis Sancti Augustini in Monasterio Sanctae Annaede Stngonio pro oedificatione seu potius extensione monasterii terram Armenorum, Kunchilmio comiti antea promissam, usque ad terram capituli Strigoniensis et ad aliquas aquas, ut studium Theologicum ibi alatur anno Domini 1281”.

(Georgius Fejer: “Codicis Diplomatici” Tom. V. vol. III p. 77).

1299. Armenii din Ani care trecuseră în anul 1239 în Tataristan, neputând suporta jugul Tătarilor au pornit spre Caffa (Crimeea) unde dominau Genovezii.

În această privinţă Părintele Pajiskian pomeneşte memoriul unui ceaslov.

,Cei cari au venit la Aksara, luând consimţământul Hanului tătar au stat acolo puţin timp, până în zilele noastre (748 = 1299). După ce au fost prigoniţi de către Tătari au trimis sol în Crimeea, la prinţul genovezilor, care locuia la Franghisar în Teodosia. După o convenţie cu prinţul din Teodosia, au pornit din Aksara notabili, nobili şi poporul de jos şi dând lupta cu Tătarii, au ajuns la Crimeea, unde locuesc la Teodosia". (Călătoria în Polonia, p. 84).

Această colonie armeană a păstrat mult timp legătura strânsă cu Armenii din Moldova.

“Armenii din Caffa treceau la Cracovia şi Lemberg, odată cu întemeierea, la jumătatea veacului al XIV-Iea, a acestor oraşe în Galiţia anexată de Casimir cel Mare, şi de aci în Cameniţa, în Moldova, în epoca întâielor începuturi ale principatului”. (N. lorga. O paralelă istorică, p, 62-63).

PARTEA II

(sec. IV)

1310. — În Muzeul armenesc din Gherla este păstrată „Lucrările Apostolilor”, de 808 pagini, în mărimea 19X13X9 scrisă pe pergament, în anul 1310, la Cipru. Are ornamente interne şi marginale, şi două frontispicii la începutul celor două evanghelii, celelalte două lipsind. Scrisul este cursiv, rândurile noui aurite. Nu este pomenit condeiul. Se cunoaşte numai primitorul care este D-na Alidz, fiica lui Hetum, stâpănitorul Lambronului. Este bine păstrată.

Primul memorial este greu de descifrat; următoarele trei memoriale spun:

„Sarkis nemernic servitor al Domnului şi preot numai cu numele, împreună cu părinţii şi rudele mele adormite într’u Domnul Nostru Isus Christos, pentru că am muncit mult la această carte legată şi am ornat-o cu aur până la sfârşit”.

„S’a legat din nou în anul 1328 „Lucrările Apostolilor” de mâna nemernicilor Serapion şi Sarkis”.

„Am dat la legat „Lucrările Apostolilor” în anul 1649”.

Nu se ştie calea ce a urmat-o acest manuscris spre a ajunge din Lambron (Cilicia) până la Gherla. Probabil a fost adus mai întăi în Moldova, şi de aici a fost dus în Ardeal.

După Evanghelia Bisericei Armene din Roman din 1265, manuscrisul pomenit vine în al doilea rând ca vechime între manuscrisele armeneşti aflate în România.

1313. — Un cutremur întâmplat în Ani, dă prilej unei noui caravane de Armeni să emigreze în Moldova (Dr. Goebert: „Die Armenier in Europa und insbesondere in Osterreich — Ungarn”, in „Ausland”, 1386, p. 482; Cristoforu Lukacsi „Historia Armenorum Transilvaniae”, Vienae, 1859, p. 4).

Un alt autor, Kurze, aşează acest cutremur la 1319, („Dastellung des gegenwartigen Zustandes des armenischen Volkes”, St. Petersburg, 1831).

Şi izvoarele armeneşti fixează la 1319 cutremurul. Pr. Minas Păjişkian, spune că ,,în anul Domnului 1319, a fost un cutremur atât de grozav, încât numeroase oraşe s’au scufundat. În acel an, vestita capitală Ani s’a ruinat cu totul: (Călătorie în Polonia” Veneţia, 1830, p. 67), E una din catastrofele cele mai mari pe care le-a suferit Ani şi pe care au jelit-o is­toricul armean Djeahkeţi şi poetul Nerses cel Graţios („Cântec de jelire pentru Edesia”).

După emigrările din 1060, 1064 şi 1239, e a treia aceasta, care vine din Ani în Moldova şi întăreşte nucleele formate în diferite centre.

1313. — Biserica armenească din Suceava posedă un ceaslov păstrat în Biblioteca centrală armeană din Bucureşti. Are 688 pagini în mărimea 33X25X13, legat cu piele. Scris pe hărtie, este ornat cu ornamente marginale. Este scris în anul 1313, la Erusalim, de către preotul Garabet. Este rău păstrată; are şi lipsuri. Diferitele memoriale spun:

„Eu preotul Garabet care am scris această carte am donat-o Bisericei Sfântului Iacob” (probabil Mânăstirei armene Sf lacob din Erusalim).

„Eu păcătosul rob al Domnului, Stepanos, fiu mai mare a preotului Garabet care a scris această carte, iar cu partea referitoare la slujbele din zilele de Duminică, Vineri şi Miercuri”.

„Păcătoasa şi nemernica roabă a lui Dumnezeu Asler care am primit această carte din avutul meu propriu”.

„S’a scris această carte, aici care se numeşte oraş, sub oblăduirea măreţei şi luminatei bisericei a Celor Patruzeci”.

„S’a scris în anul 762 (+551=1313), catolicos al Armenilor fiind Constantin cel schizmatic şi şef spiritual al Eparhiei noastre.

S. S. Sarkis şi în timpul Domniei lui Oşin, pe care D-zeu să-1 ocrotească într’u mulţi ani. Amin”.

(Susnumitul catolicos Constantin cel schizmatic, fiind învinuit că ar introduce ritualuri catolice în biserica armenească, a fost dat jos de pe scaunul de catoligos, iar după aceia în timpul Domniei lui Oşin s’a urcat din nou pe scaunul catolicosal).

S’a legat această sfântă carte care se numeşte anuar în
ţara Maghiarilor în oraşul Giurgiu, de mâna păcătosului Diacon
Stepanos din Cameniţa în anul 1136 (X551=1687)”.
1342. La data aceasta se pomeneşte despre o nouă imigrare

în Moldova din Ani. (N. Suţu, „Notiţii Statistice asupra Moldovei”, Iaşi, 1852, p, p, 50—51; Dr. Silbernaghel, „Verfassung samtlicher Kirchen des Orients”, Landshut, 1885, p. 189). Această imigrare este atribuită reocupării Aniei de către Perşii.

(Niegebuer: ,,Die Donau-Furstenthumer”, Breslau, 1854, I. Helt, p. 83).

După emigraţiunile din 1060, 1064, 1239 şi 1319 aceasta este a cincea emigrare din Ani spre Moldova.

1343. — Alişan pomeneşte de episcopul Martin al Armenilor din Tolmachy, al cărui pecete în latină era: „Martini Episcopi Armenorum de Tolmachy”. (Alişan: „Camenita”, p. VIII).

1345. — B. P. Hajdeu deasemeni pomeneşte de un episcop
armean în Ardeal, „Episcopus Armenorum de Tulmachy”. („Cuvinte din bătrâni”, t. II, p. 251).

1346. — Biserica armeană din Gherla poseda o evanghelie de
582 pagini, scrisă pe hârtie, în mărimea 23X17X7, în anul 1336,
la Surchat sau Sorghat (Crimeea), de către Ghiragos. Are ornamentaţii, ornamente marginale, şi 4 frontispicii cu 4 evanghelişti.
Este bine păstrată. Legat în scândură cu catifea ornată cu argint.

Memorialul spune:

„În anul şapte sute nouă zeci (= 1346) în provincia Crimeea, în capitala acesteia Sorgat, sub oblăduirea Maicii Dom­nului şi a Sfântului Grigore Luminatorul, în timpul Catolicosului Măchitar şi a episcopului părţii nordice Arhiepiscopul Stepanos, de mâna păcătosului diacon Ghiragos, în luna August, ziua 15, spre slavă de toţi binecuvântatului în veci vecilor Hristos. Amin. Rog pe toţi luminaţii cari veţi întâlni această dumnezeească evanghelie amintiţi-vă de prea cuviosul diacon Ghiragos, pe părintele meu preot Garabet, şi de mama mea adormiţi într’u Christos, de fratele meu preotul Minas, şi de soţia mea Haiat adormită într’u Christos, deasemeni şi pe preotul Grigore care ne-a procurat un exemplar”.

1350. — Dată probabilă a clădirei bisericei armene din Botoşani.

„Des le XI eme siecle, les Armeniens, abandonnant leurs foyers envahis par Ies Perses se refugierent en Pologne et en Moldavie. Des emigrations subsequentes eurent lieu en 1342 et en 1606. Ils ont des eglises en Moldavie, dont les plus anciennes sont celle de Botochany, bâtue en 1350, et celle de lassy, qui date de 1395” (le Prince Nicolas Soutzo: Notions statistques sur la Moldavie, 1849, Jassy, p. p. 52 — 53.)

În niciun alt izvor, n’am găsit vreo menţiune despre existenţa la această dată, a unei biserici armene în Botoşani.

Dar luând de bază împrejurarea cala 1365 Eparhia armeană stabilită la Lemberg îşi întindea raza jurisdicţiunii sale şi asupra Armenilor din Bucovina şi Moldova, se prea poate ca înainte de aceea dată Armenii să îi avut lăcaşurile lor de rugăciune, măcar în Botoşani şi Suceava.

În orice caz Biserica din Botoşani, sub forma ei actuală, poate să nu fie cea zidită la 1350 aşa cum relevă Papadopol Kalimaki, adăugând că:

,,Vechimea este mult mai încoace de pretinsul an de fondaţiune, 1350, şi că această biserică trebue cel mult să fie din veacul XVI, cum dovedeşte chiar arhitectura” („Notiţa istorică despre oraşul Botoşani”; în Analele Academiei Române, Seria II, Tim IX, 1887).

1351. — La biserica armeană din Iaşi se păstrează o evanghelie, de 578 pagini, în mărimea 24x17x8> scrisă pe hârtie, în anul 1351, la Caffa (Crimeea), de către preotul Garabet, pri­mitorul fiind diaconul Grigore, şi ultimii primitori Agopşa şi Ariudz. Este legată în argint, dar rău păstrată; ca ornamentaţii are 10 canoane, şi ornamente marginale la începutul capitolelor. Are 4 frontispicii la începutul celor 4 evanghelii şi figurile celor 4 evanghelişti. Scrisul este cursiv, şi rândurile noui încep cu roşu.

Memorialul spune:

„Scrisă în anul 1351 în Caffa sub oblăduirea Sfintei Treimi în timpul catolicosului Măchitar şi episcopului Stepanos, în timpul domniei lui Doda Păcătosul şi nemernicul preot Garabet, am scris această evanghelie cu mâna meaf pentru Diaconul Grigore şi în memoria părinţilor lui. Amin”.

Al doilea memorial spune:

„Amintiţi-vă de ultimii cari au primit sfânta evanghelie, de Agopşa, e fratele său Ariudz şi de părinţii lor, cari au primit-o din avutul lor propriu şi au dăruit-o ca pomenire Bisericei Maicei Domnului din Iaşi. Scris în anul 1451”.

După cum se vede din acest memorial, această evanghelie este scrisă în 1351. În 1451, o sută de ani după ce a fost scrisă, a fost donată bisericei armene din Iaşi, 56 de ani după întemeierea acestei biserici (1395). Manuscriptul este rău păstrat, însă scoarţa lucrată în argint este o capo d’ operă în arta legătoriei.

(H. Dj. Siruni: „Darea de seamă a Expoziţiei de artă armeană din 1930, în manuscris).

1352. — În timpul lui Dragoş Vodă, întemeietorul principatelor, în Moldova se aminteşte de o colonie armenească bine situată. (B. P. Haşdeu: „Istoria Toleranţei Religioase”, 1868, p. 62-64).

E clar că pe la jumătatea sec. XIV coloniile armeneşti din Moldova formau nuclee importante chiar înainte de întemeierea principatelor. Deasemenea e clar că numeroasele caravane cari au venit în diverse epoci, direct dela Ani, n’ar fi putut mări importanţa acestor nuclee, dacă părţi din coloniile armeneşti din Crimeea n’ar fi sosit în Moldova, după ce şi desvoltaseră însuşirile de negustori, în raporturile lor cu Genovezii.

„Cafa a dechu au XVe siecle; dans la seconde moitie elle a ete prise par les Turcs... Seulement, les Armeniens qui sont venus vers nous de Caffa, ne l’ont pas fait au XVe siecle; ils sont venus des le XlVe siecle, avant la fondation du pays moldave. De sorte que la principaute a irouve Ies Armeniens en Moldavie. Ce ne sont donc pas des colons qui eussent ete attires plus tard; ii sont Ies fondateurs, dans le vrai sens du mot, dans le sens d’une autonomie qui a ete soumise ensuite a l’autorite du prince”. (N. Iorga: Patru conferinţe, p. 90).

Rolul acesta al Armenilor este mai accentuat începând din sec. XIV, când Armenii din Caffa au utilizat ţinutul polon şi moldav pentru comerţul lor cu Apusul şi au trecut la Cracovia şi Lemberg, odată cu întemeierea, la jumătatea veacului al XIV-lea, a acestor oraşe în Galiţia, anexată de Casimir cel Mare, şi de aci în Cameniţa, în Moldova, în epoca întâielor începuturi ale principatelor. (N Iorga: O paralelă istorică, p. 62-63).

1354. — Biserica armeană din Botoşani păstrează o evan ghelie din pergament, de 256 pagini, cu legătura distrusă, în mărimea 22X16X6, rău păstrată, având lipsuri la început, colţurile marginilor tăiate, scrisă în anul 1354, la Caffa (Crimeea), de către dascălul bisericesc Grigore Sukiasian. Are ornamente marginale, şi litere cu ornamente, dar n’are frontispicii.

Memorialul spune:

„Scrisu-s’a aceasta în anul 803 (=1354), în ţara Crimeei, în capitala Caffa sub oblăduirea Sfintei Născătoare, pe scaunul catolicosatulul fiind Măchitar şi episcop al oraşului nostru S. S. Ştefan, de pana păcătosului şi nemernicului Grigore Sukiasian, din îndemnul preotului Toros, care a primit aceasta în urma nemărginitei sale dorinţi”.

(H. Dj. Siruni: „Darea de seamă a Expoziţiei de artă armeană din 1930”, în manuscris).

1356 Junie 17. — „Le roi de Pologne, Casimir le Grand, en donnant le 17 Junie 1356 a la viile de Leopol le droit de Magdebourg, reconnait aux Armeniens le privilege de garder leur rite, leur administration, leur tribunaux et meme une sorte de maire (voit), privilege quela municipalite de Leopol voyait d’un mauvais oeil; elle reussit en 1460 a le faire supprimer. Le roi Casimir Jagiellonezyk, en 11 avril 1469, restreignit Ies privileges des Armeniens de Leopol: dans leurs tribunaux, le bourgmestre de Ia viile doit prendre place a cote des Anciens, et ceux ci doivent juger exclusivement Ies Armeniens de Leopol; le 25 octobre 1476, on retire aux tribunaux armeniens les affaires de meurtres, coups et blessures dont la competence est rapportee au bourgmestre.

Ces mesures restrictives et leur mise en application entrainerent une lutte des Armeniens avec la municipalite, et le roi, le 17 fevrier 1513, du intervenir pour calmer les esprits. II demande aux Armeniens de rediger leur code qui fut approuve et publie en 1519 et complete en 1523. Ce code servit jusqu’au moment ou furent supprimes Ies tribunaux armeniens de Galicie en 1784.

(F. Macler, „Rapport sur une mission scientifique”, Revue des Etudes Armeniennes”, 1927, (p. 40-41).

Am amintit de drepturile administrative şi civile acordate Armenilor din Lemberg, de Curtea Polonă, fiindcă mai târziu şi fn Moldova Armenii s’au bucurat de drepturi similare, în deosebi în Suceava, unde spre a se asigura stabilirea Armenilor, li se permiseseră acestora privilegii asemănătoare cu cele ce aveau în Polonia.

„În Suceava, spune N. Iorga, ei formau o lume aparte, cu soituzul lor — Serchiz în 1445 — şi cu sfetnicii lui („O Paralelă Istorică", p. 63).

„Existenţa unei organizaţiuni comunale armene neatârnate de cea românească, ba încă tocmai în vechea reşedinţă princiară Suceava, demonstra ea singură înaltul grad de favoare nu numai religioasă, ci chiar politică, ceea ce este negreşit mult mai grav, pe care străbunii noştrii nu s’au sfiit d’a o acorda laborioşilor oaspeţi, veniţi aci de sub poalele Caucasului. Iar Armenii ştiau se arăta în împrejurările cele mai momentoase destul de buni patrioţi, spre a îi meritat cu tot dreptul o asemenea distincţiune” (B. P. Hajdeu: „Istoria Toleranţei religioase”, p. 62).

Această independenţă administrativă şi judecătorească, Armenii erau s’o ducă şi în Ardeal, obligându-i consacrarea din partea principilor locali, aşa cum dovedeşte decretul din 7 febr. 1696 din Alba lulia dat de Apafi al II-lea Armenilor din Elizabetopolşi cel din 14 dec. 1714 al lui Carol al VI-lea dat Armenilor din Gherla, ambele conferind diferite privilegii Armenilor veniţi din Moldova.

1365. — Înfiinţarea Eparhiei armene din Polonia, când Catolicosul tuturor Armenilor Mesrob (1359 — 1372) numeşte pe Episcopul Grigor ca şef al eparhiei, cu asentimentul regelui Cazimir cel Mare, eparhie, sub a cărui jurisdicţie au fost puse nu numai Armenii din Polonia şi Podolia, ci şi bisericile armene din Moldova şi Bucovina.

(S. Baracz, „Rys dziejow ormianskeih W Polsce", Tarnopol, 1865, p. 67).

E cea mai veche ştire pe care o avem despre existenţa unei eparhii armene în Europa, şi a cărei enciclică de întemeiere, a ajuns până în zilele noastre şi publicat, împreună cu alte en­ciclice, de Păr. Leonce Alişan („Cameniţa” Veneţia, 896, p. 5-8).

Înfiinţarea unei Eparhii armene în Polonia, e legată în deosebi de istoria coloniei armene din România, deoarece ea a păstorit aproape un secol întreg pe credincioşii armeni din Moldova, iar după aceea a fost una din principalele mijloace de legătură dintre cele două colonii.

1375 Januarie 15. — Catolicosul Constantin V a reconfirmat pe Grigor ca episcopia Lembergului, al cărui jurisdicţie se întindea şi peste Armenii din Moldova. (Alişan: „Cameniţa”, p. 8, 215-216).

Precum se vede din enciclicele publicate de Alişan, Catoligoşii noui aleşi aveau obiceiul de a întări în posturile lor pe episcopii numiţi de predecesorii lor.

1384 Aprilie 2. — Catolicosul Teodoros (1389-1392) a instalat pe Hovhannes în funcţiunea de episcop al Lembergului, punând sub jurisdicţia lui, cum este pomenit în condacul de numire, şi „Lovul (=Lemberg), Luţka, Mankrman (=Akkerman= Cetatea-Albă)” (Alişan, „Cameniţa”, p. 217-220).

Se vede că Grigor primul Arhiepiscop al Lembergului fusese destituit şi chiar în viaţă fiind, un altul fusese desemnat în locul său.

1384. – Petru Muşat (1378-1393) supune pe Armenii din Moldova, de oarece erau puţini la număr, episcopului din Lemberg (Goilav: „Bisericele armene”, p. 5) şi consfinţeşte astfel deciziile catolicoşilor Mesrob şi Teodoros.

(S. Baracz,, “Rys dziejow ormianskich W Polsce”, Tarnopol, 1869, p. 55).

1384. — Se pomeneşte o biserică armeană la Cetatea Albă.

Data clădirii trebue să fie mai veche, cum dovedesc inscripţiunile rămase din anii 967, 1142, 1152, 1174 şi 1176.

1388 August 16. — Catolicosul Teodoros blamează pe primul episcop al Armenilor din Lemberg, Grigor, ca impertinent şi rebel şi îl invită să se supuie episcopului Hovhannes numit de către Catolicosul Constantin şi reinstalat de el, şi cu această ocazie enumără oraşele dependente de această eparhie, „Lov (=Lemberg), Sirat (=Seret), Ciciov (=Suceava), Cameniţa, Luţka, Avlademur, Mankrman (=Akkerman), ţara Vlahilor, Bădin (=Vidin), şi Inghisala. (Alişan, „Cameniţa”, p. 93).

1393. – Se presupune că la data aceasta a existat o biserică armeană la Iaşi în locul bisericei Sf. Sava.

„După nişte acte ce se zice că aveau răposatul Arhiereu Narcis Creţulessu, dela Neamţ, care ar fi posedat şi un istoric, şi chiar un plan al acestei mînăstiri, din vechime, se crede că ea ar fi existat încă de prin 1390-1450, însă a fost reînoită pe la 1545, în vremea lui Petru Rareş-Vodă.

„Tradiţia spune că biserica Sf. Sava ar fi fost mai întăi o capişte armenească şi în urmă, Ieşenii văzînd că negustorii armeni prea au eşit la iveală în strada cea mai principală a oraşului, care era, prin veacul al 15-lea, Podul-Vechi, azi Str. Cos tache Negri, deoarece ei cuprinsese mai tot comerciul central al laşului, le-au luat biserica şi le-au dat un loc în dosul acesteia, şă’şi facă altă biserică — dacă ar voi. Ceea ce, tot tradiţia zice, au şi făcut, probabil după o împăciuire bănească. (N. A. Bogdan: „Oraşul Iaşi”, 1913, laşi, p. 212, după „Arhiva Şt. şi Ut”, IV).

N. A. Bogdan mai adaogă că „construcţia este unică în felul ei în Iaşi, prin cupolele turtite şi clopotniţa sa joasă, ce arată stilul arhitectonic turcesc. Apoi biserica are două intrări ceea ce dă oare-cari argumente Armenilor că ar îi îost îăcută pentru ei, căci în toate bisericile lor au două intrări deosebite: una pentru bărbaţi, alta pentru femei, întrucît după vechile obi­ceiuri orientale, la întruniri publice şi chiar în biserică, sexele nu aveau îngăduinţa a sta la un loc”.

N. Suţu arată şi el că există o legendă în Iaşi, ca însăşi biserica Sf. Sava, ar fi fost întâi o capişte armenească, şi numai cu sila li s’a luat Armenilor de către stăpânitorii din vremuri, locaşul lor de închinăciune, care s’a prefăcut apoi în biserica greco-ortodoxă, pentru trebuinţa băştinaşilor lor Moldoveni, dânduli-se în schimb alt loc, şi despăgubiri, ca să-şi facă ei o nouă biserică. (N. Suţu: „Notions statistiques”, p. 212).

1395. — Se clădeşte Biserica armeană din Iaşi cu hramul Sf. Măria. O piatră comemorativă, păstrată într’o boltă din interiorul bisericei actuale, indică data construirii primei clădiri:

„Cu mila lui D-zeu s’a pus temelia Bisericii Sf. Născătoare de D-zeu, prin stăruinţa părintelui Iacob şi a hagiului Marcar şi Grigor. 1395”.

Iar pe frontispiciul portalului se găseşte o inscripţie mai recentă care spune: „Cu harul şi mila lui Dumnezeu, s’a fundat bise­rica cu hramul Sf. Născătoare de Dumnezeu din Iaşi, prin mâna epitropului Haciko şi preotului Iacop din Sis, a hagiului Markar din Ciuha şi a hagiului Grigor la anul 844 era armeană, sau 1395 a Mântuitorului. Şi la 1803 s’a refăcut prin mâna credincioşilor fruntaşi cu sârguinţa şi cheltuiala tot poporului”.

Deşi au fost unii cari au contestat autenticitatea inscripţiei care stabileşte data înfiinţărei bisericei din Iaşi. (N. Bogdan „Iaşii”, p. p. 12—13, N. Iorga: „O paralelă istorică” p. 63) dar pentru noi e neîndoios că la data aceea să fi fost zidită Biserica din Iaşi. Mai întăi pentrucă la aceea dată Iaşii erau unul din centrele Armenilor din Moldova;

Apoi, fie în Polonia, fie în Moldova, începând de pe la jumătatea sec. XIV, se desvoltă ambiţia de a zidi biserici, — adică dala data aceea când o puternică emigraţie a început să se adaoge la coloniile armeneşti din Polonia şi Moldova, venind din Crimeea, şi accentuând mai cu seamă caracterul lor religios.

În fine, avem şi o mărturie scrisă. În biserica armeană din Iaşi, e păstrată până azi o evanghelie în manuscris, care, scris la Caffa în anul 1351, exact după un secol, adică la 1451, era dăruită bisericei armene din Iaşi, aşa cum spune memorialul. Prin urmare, nu e cu neputinţă ca 56 ani înainte de această dată să fi existat o biserică armeană la Iaşi.

E demn de amintit că existenţa unei biserici armene la Iaşi în 1395, e una din dovezile importanţei oraşului înainte de sec. XV.

„Dacă lucrul acesta este aşa, atunci e o dovadă mai mult că oraşul Iaşi exista cu mult mai înainte de data citată (=1395), cu unul sau două veacuri cel puţin, căci, pentru ca o colonie armeană, popor recunoscut din vechime ca comerciant şi industriaş, să vie în această localitate îndepărtată de ţara sa, şi să se aşeze într’un număr aşa de mare, ca să poată să-şi zidească o biserică costisitoare şi impunătoare, trebuia ca oraşul acesta să fi existat de multă vreme şi să’şi fi avut o populaţie nume­roasă şi cuprinsă”. (N.Bogdan : „Oraşul Iaşi”, Iaşi. I913, p. 35)

Aceiaşi părere a exprimat-o, înainte de N. Bogdan, o figură cu mare autoritate.

„Dacă se va constata, că în adevăr biserica armeană din Iaşi este zidită la 1395, atunci se va dovedi că Iaşii au existenţă mai veche, decât data fundărei, ce-i dau unii scriitori, d. e. Vornicul Urechia, care lasă a se înţelege, că Iaşii s’ar fi fundat de Ştefan cel Mare, după învingerea Cazacilor la Nistru (în anul 1475).

„Armenii, ca comercianţi, se stabileau totdeauna prin târguri şi oraşe. Prin urmare dacă Armenii s’au aşezat în Iaşi pe la finele veacului al XIV-lea şi ş-au zidit acolo biserica, trebue, încă pe atunci să fi existat acolo cel puţin un târg.” (Episcopu 1 Melchisedec : „Inscripţiunile bisericilor armeneşti din Moldova”, în Analele Academiei Române, Seria II, Tom V., Sect. II, 1882, p. 71).

1398. — Protopopul armean Stepan Stepanian din Cameniţa
pomeneşte (Alişan, Cameniţa, p. 130) de Hovhannes „ca arhiepiscopul Armenilor din Lemberg. nu numai al celor din Polonia, ci şi al Armenilor din Bugdan (—Moldova)”. Cronicarul adaogă că Hovhanes era de origină regească.

Partea III-a (1401 - 1450)

1401 Iulie 30. — Alexandru cel Bun sancţionează printr’un hrisov întemeierea episcopatului armean la Suceava sub condu­cerea episcopului armean.

Acest hrisov care se află în cancelaria bisericii armene din Lwow este cel mai vechiu act în legătură cu trecutul coloniei armene din România.

Actul acesta scoate în relief şi însemnătatea pe care o capătă Suceava, devenit scaun episcopal, luând sub directa sa autoritatea bisericile din Moldova, care până atunci depindea direct de episcopul din Lemberg.

Iată şi textul hrisovului.

„Din mila lui Dumnezeu, noi Alexandru Voevod domn al ţării Moldovei cu fiatele meu Bogdan facem cunoscut cu această scrisoare a noastră tuturor bunilor pani cari vor privi la această scrisoare sau o vor auzi, că acest Ohanes episcop armenesc a venit la noi, la scaunul nostru cel moldovenesc şi s’a prezentat nouă cu drepte scrisori ale patriarhului ecun.enic Antonie de Constantinopol, pentrucă pe patriarhul lor arme­nesc nu l-am cunoscut încă, ca să se ridice la această epis­copie, cu ajutorul domnului nostru Vitovt. De asemenea ne a jurat domniei noastre să primească să se aşeze toată rânduiala bisericească.

„Deci noi am dat episcopului armenesc Ohanes bise­ricile armeneşti şi pe popii lor. În întreaga noastră ţară va avea putere asupra Armenilor cu dreptul său episcopal. I-am dat scaun la Suceava în cetatea noastră. Care dintre Armeni îl veţi cinsti, va fi ca şi cum aţi face-o pentru noi, în ţara noastră a Moldovei; care nu-1 va asculta, noi îl vom pedepsi cu mâna lui.

„Iar la aceasta este credinţa mea, a mai sus scrisului Alexandru voevod şi credinţa fratelui domniei mele, a lui Bogdan şi credinţa tuturor boerilor moldoveni şi mici şi mari. Şi s’a scris la Suceava, sub protecţia noastră în anul 6909 (1401) Iulie în 30 cu mâna lui Bratei”,

(P. P. Panaitescu, Hrisovul lui Alexandru cel Bun pentru episcopia armeană din Suceava, Bucureşti, 1935 p. p. 4-5).

1401. — Şiretul, unul dintre cele 7 oraşe unde Armenii erau în număr mare este pomenit ca reşedinţă episcopală.

(K. Zacharjasiewicz: ,,Wiodomosc o Ormianach w. Polsce”. Lwow, 1842, p. p. 76-77).

Nouă ni se pare, citarea Şiretului ca reşedinţă episcopală, rezultatul unei confuzii. Această confuzie poate fi explicată sau admitînd că Şiretul a primit vizita provizorie a unui episcop armean sau că Zacharjasiewicz referindu-se la hrisovul dat de Alexandru cel Bun la 30 Iulie 1401 a crezut că Şiretul a fost ales ca scaun episcopal.

Cu toate acestea Şiretul a fost unul din oraşele cele mai populate de Armeni, aceştia având acolo şi propria lor biserică.

1407 Octombrie 8. — Voevodul Alexandru cel Bun al Mol­dovei dă printr’un hrisov Germanilor şi Armenilor din Lwow privilegii speciale scutindu-i de taxe vamale nelegale.

(Kaindl: Geschichte der Eukovina, Bd. II, p. 95).

Alexandru cel Bun invită mulţi negustori Armeni şi Germani cari părăsind Polonia trec în Moldova stabilindu-se în oraşele Suceava, Şiret şi Cernăuţi.

1410 Iunie 26. — Catolicosul Hagop al II-lea (1404 - 1411) numeşte pe episcopul Hovhannes ca şef spiritual al Lembergului supunându-i „Lovul (— Lemberg), Seratul (= Şiret), Ceciovul (= Suceava), Camenita, Luţka, Alademurul, Mankremanul (= Ackerman), ţara Vlahilor, Bădinul (= Vidin) şi Inghesala (Alişan: „Cameniţa”, p. p. 221-224).

După cum reese din enciclica Catolicosului, Episcopul Hov­hannes împreună cu fratele său Ieromonahul Grigore s’a dus la Sis unde după ce s’a prezentat catolicosului şi’a felicitat ale­gerea sa, s’a dus în pelerinaj la Ierusalim, iar la întoarcere a trecut din nou pela Sis înainte de a se întoarce la reşedinţa sa. Cu aeeastă ocazie Catolicosul Hagop sancţiona alegerea episcopului ca şef eparhial al Lembergului, cu aceleaş drepturi bise­riceşti pe care i le dăduse predecesorii săi Catolicosul Teodoros II (377-1392) şi catolicosul Garabed II (1393 - 1408).

Din toate acestea reese că acest Hohannes (1384—1410) care a fost episcop al Lembergului sub trei Catolicoşi, este probabil acelaş Hovhannes care a fost numit prin hrisovul lui Ale­xandru cel Bun (30 Iulie 1401) episcop al Armenilor din Mol­dova, dacă însă cel din Moldova nu-i un alt Hovhannes numit pentru înfiinţarea unei eparhii în acest principat.

1415. — În mănăstirea Zamca din Suceava se pomeneşte de episcopul armean Avedic. (B. P. Haşdeu: Istoria Tolerantei religioase, 1868, pp. 67—68).

Acest Avedic trebue că a păstrat episcopia până în anul 1445 (Baracz: Zywoty slawnych Jrmian w Polsce, Lwow, 1856, p. 55), mai ales că la data 1445 un cronicar contimporan aminteşte de un anume Avedic din Suceava (Alişan: „Camenita”, p. 134).

Acest Avedic este unul din episcopii cari au condus bisericile din Moldova şi Polonia având ca reşedinţă episcopală în mod egal oraşele Lemberg şi Suceava.

1418. — Alexandru cel Bun stabileşte 3000 de familii de emigranţi armeni în 7 oraşe din Moldova. Gray spune că Armenii au înfrumuseţat acele oraşe, cu biserici, cimitire, case, dar nu dă numele acelor 7 oraşe.

„Illos ex Armenia in Moldaviam circa anum 1418 venisse, ac bona Principis illius Tenae venia in septem Moldavicas civitates quas insigni templorum coeno bioium ac domnum fractura nobilitarunt receptos fuisse”.

(G. Pray : „Dissertationes historicO’Criticoe”, Vindobonae, 1775, cap. XI, p. 170).

Engel citează numai Suceava şi alte 5 oraşe cărora deasemenea nu le dă numele (Engel: „Geschichte des ungari-schen Reiches u. seiner Nebenlander”. 4 Theil,2 Abtheilung. Halle, 1804, p. 108).

Xenopol citează cele 7 oraşe, Suceava, Cetatea Albă, Ga­laţi, Vaslui, Botoşani, Dorohoi şi Hotin (Xenopol: „Istoria Românilor”, tom II, Iaşi, 1839. p. 251). Papadopol-Calimache citează şi el cele 7 oraşe înlocuind Cetatea Albă cu laşi (Papadopol-Cali­mache: «Notiţa istorică despre oraşul Botoşani”, extrasă din Analele Academiei Române, seria II, tom IX, sect. II, Bucureşti, 1887, p. 10).

Haşdeu citează şi el aceleaş 7 oraşe adăugând:

„Sigur este că pela 1418 sub Alexandru cel Bun, 3000 de familii armeneşti alungate din patria lor printr’o invaziune persană se aşezaseră în Moldova distribuindu-se în oraşele: Suceava, Hotin, Botoşani, Dorohoi, Vaslui, Galaţi şi laşi”.

(B. P. Haşdeu: „Etymologicum Magnum Romaniae”, Tom II, p. 1697).

Este foarte interesant că aproape după un secol şi jumătate, în 1551, Minas din Tokat amintind de persecuţiile suferite de Armeni din partea lui Ştefan Rareş citează şi el cele 7 oraşe ca centre armeneşti: Suceava, Şiret, Iaşi, Botoşani, Hotin, Ro­man, Vaslui, adică în loc de Galaţi şi Dorohoi citează Şiret şi Roman.

(Minas Tokatţi: „Cânt de Jălire”, Bucureşti, 1895).

Este demn de amintit că toţi imigranţii care veniau din Armenia, direct în Moldova sau făcând popasuri prin alte părţi, făcea parte din elita poporului armean.

„Imigraţiuni ulterioare au fost la 1319 când un cutremur a distrus Ani, şi i’a gonit în număr mare, apoi la 1342, când Perşi au recucerit capitala lor, apoi la 1418 pe când cei săraci şi ţăranii au rămas lipiţi de glebă, Armenii mai cu dare de mână au plecat din ţara lor, pentru a-şi salva viaţa, cre­dinţa strămoşască şi averea”.

(Gr. Goilav: Armenii ca întemeitori de oraşe, p. 5).

1419. - În timpul domnitorului Mihail (1418 — 1420) se po­meneşte în Muntenia de armeanul Agop, care a îndeplinit rolul de trimis al domnitorului în încercarea ocrotirii Mocanilor dela Hâlchiiu împotriva Saşilor.

„Începuturile domniei lui Mihail, fiul, asociat la tron până atunci, al lui Mircea nu sunt fără însemnătate pentru desvol tarea negoţului românesc în principatul muniean. Un act cu­rios ni-l arată ca ocrotitor al Mocanilor dela Hâlchiiu, cari veniau la noi cu oile şi să adauge că Voevodul e gata să apere această comunitate de Saşi care-i deputase pe Iacob Armeanul şi încă pe unul şi anume în timp de războiu — de sigur e vorba de un atac turcesc — trimiţând acolo un boer cu „săgeata noastră (sic)”.

(N. Iorga: Istoria Comerţului românesc. Bucureşti, 1928. Cartea I. Cap. I. pag. 63).

1421. — Ambasadorul francez Guillebert de Lannoy pome­neşte în memoriile sale din 1421 de o biserică şi de o colonie armeană la Cetatea Albă (Voi. III, 1863, p. 438).

1427. — La această dată Regele Poloniei Vladislav dă un decret acordând unui comerciant armean din Lemberg numit Missir diferite drepturi, care sunt reînoite de Sigismund I la 1512 şi de Sigismund III la 1591.

(Fr. Macler: Reuue des Etudes Armeniennes, 1930 I. p. p. 21 — 22, după un document sub No. 396 din Arhiva din Lwow). Familia Missir este una dintre cele mai vechi familii armeneşti din Moldova şi în acelaş timp una dintre cele mai de seamă, urmaşii săi mai trăind încă.

1428. — In biserica Sf. Cruce din Suceava există un mor­mânt cu această inscripţiune.

„Acesta este mormântul

lui Edilbei, fiul lui Soghomon

care a murit în anul 1428

în ziua de 14 lui Aprilie”.

Ni se pare că această inscripţiune este adusă de o altă. biserică, pentrucă ea este mai veche decât clădirea Sftntei Cruci care este clădită în anul 1521 de către Criste Hanko în timpul domniei lui Ştefăniţă Vodă.

1445. — Călători francezi, de prin timpul lui Alexandru cel Tânăr (1448-1455) şi chiar înainte de el pomenesc de comercianţi armeni la Chilia care făceau negoţ cu Moldovenii.

(Jean de Wavrin, Anchiennes croniques, Ed. Dupont, II, p. 95).

„În toată această epocă de dominaţiune moldovenească oraşul (Cetatea Albă) prezenta o înfăţişare vioaie şi colorată. „Cruciaţii din 1445 aflară aici reprezentanţi de-ai tuturor popoarelor cari stăpâniau comerţul Levantului, alături de populaţiunea moldoveana, Greci, Armeni, şi atâţia Genovezi, încât nepotul comandantului flotei burgunde, Jean de Wavrin, care ne-a transmis povestirea isprăvilor făcute de cruciaţi pe Dunăre, afirmă ceeace pare imposibil — ca oraşul aparţinea politiceşte chiar Genovezilor.

(N. Iorga: “Studii istorice asupra Chiliei şi Cetăţii Albă”, p. 192-193).

1445. — În Cronica protopopului Stepan Stepanian este po­menit ca episcop al Lembergului, Avedic, „al treilea episcop al nostru, pe care 1-a numit Catolicosul (=Grigore, 1443—1446) şi sub jurisdicţiunea căruia apus şi scaunul delaSuceava”. Cronicarul mai pomeneşte că Avedic a purtat titlul de “Episcop al Lembergului şi al Sucevei”, titlu pe care l-a purtat şi predecesorii săi Hovhannes şi Grigore.

Este probabil că acest Avedic este acela citat în notiţele din 1415 şi care a păstorit timp îndelungat.

1445. — Arakel din Tauriz, istoricul armean, spune că
catolicosul Grigore din Magu, scriind scrisoare la Camenitapune
Suceava sub jurisdicţia arhiepiscopului din Lemberg iară să citeze însă numele acestuia (Alişan: „Cameniţa”, p. 126).

1446 — Avedic episcopul armean al Sucevii într’o pastorală din anul 1446 îşi dă singur titlul de episcop al Lember­gului şi al Sucevii (Alişan, „Camenifa”, p. 134),

1446. — Pe zidul de miasăzi al Bisericii armene din Ce­tatea Albă există următoarea inscripţiune din anul 1446:

Sfânta cruce aleasă întru numele Mântuitorului şi nu­mită drept sfânt semn este amintire dela Edigar, soţia şi pă­rinţii săi. In anul 895 (895 + 551 = 1446).

(Grigore Avakian: Inscripţiile armeneşti din Cetatea Albă, Bucureşti, 1923, p. 7).

Inscripţiunea suspomenită este tradusă de Grigore Goilav astfel:

,Sf. Cruce, zisă semn sfânt, săpată în numele Mântui­torului, este pusă de Carine întru pomenirea soţiei sale şi a părinţilor în anul 895 (=1446).

(Armenii ca întemeitori de oraşe, p. 15).

1447. — În acest an se pomeneşte în Ardeal de prelatul
armean Tomas ca paroh al bisericii Sf. Grigore Martirul din
Strigon, de către arhiepiscopul Dionisus al Strigonului — inspector al eparhiilor din Milcov şi al protopopiilor din Cibin şi Braşov.

Benko in „Milkovia” (1. 1. c, VI.); „sua ad anum 1447 meminit Thomae natione Armeni collegiatae Ecclesiae S. Georgii Martyris de viridi campo Strigoniensi Praepositi, per Diony sium Cardinalem Arhiepiscopum Setrigoniensem ad partes olim Dioeceseos Mikloviensis, Decanatum Cibiniensem ei Brassoviensem deputaţi Visitatoris”.

(Chr. Lukacsi: Historia Armenorum Transilvaniae, 1859, Wiennae p. 10). Prezenta Armenilor în mijlocul secolului al XV-lea dovedeşte că dăruirea în 1281 a „terra Armenorum” Augistinilor din Bran n’a fost din pricina lipsei elementului armenesc, şi că au mai existat Armeni în Ardeal după evenimentul din 1281.

1448. — Armeanul Camarsan din Suceava şi soţia sa Stana, dăruesc după moartea lor casa din Strada Burggase din Suceava mănăstirii Moldoviţa, danie care o confirmă Petru Aron III în a doua sa domnie (1448-1449).

(Wickenhauser: „Moldowa”, Wien, 1862. p. 63.

1448. — În timpul voevodului Alexandru II (1448-1449) se pomeneşte la Suceava de un şoltuz (primar) armean Sarchis (Serchiz). (N. Iorga : „O paralelă istorică” p. 63).

1449. — „Armenii aveau în Moldova nu numai o jurisdicţiune religioasă, dar în unele oraşe mai cu seamă în Suceava şi Botoşani ei se bucurau pînă şi de o administraţiune municipală propria alăturea de cea românească. Deja în anul 1449 într’un act emis de Alexandru-Vodă se pomeneşte de Serkis, cap mu­nicipal al Armenilor din Suceava”.

(B. P. Haşdeu: Etymologicum Magnum Romaniae, Tom. II, p. 1698, după Ulianitzky: Materialy dlia istorii, Moskva, 1887, p. 76).

Partea IV-a (1451-1500)

1451 Ianuarie 10. — Domnul Bogdan II-Iea sancţionează donaţia unui armean, Camarsan, către mănăstirea Moldoviţa, scutind-o de impozite mari şi mici.

(Xenopol: „Istoria Românilor”, Tom II, Iaşi, 1839, p. 140 — 144),

1453. După căderea Constantinopolului Armenii aşezaţi în Pera, trec în ţările de peste Dunăre. „Peste câţiva ani cădea Constantinopolul într’o catastrofă, deplânsă, şi de cântăreţul armean Avram, — şi din Pera vecină, care se supuse şi ea lui Mahomed II-lea, plecau de bună seamă şi Armenii pentru a se aşeza lângă fraţii lor în ţările de peste Dunăre, rămase autonome”.

(N. Iorga : „O paralelă istorică”, p. 64).

1454 Oct. 6. — Petru Aron în a treia sa domnie (1451 — 1455) sancţionează, donaţia unui armean cu numele Hovannes, care lăsase moştenire o casă mănăstirii Moldoviţa, scutind-o de impozite.

(Wickenhauzen, „Moldowa”, Wien, 1862, p. 63-66).

1457. — Catolicosul tuturor Armenilor Aristaghes (1448 — 1470) hirotoniseşte pe Haciadur drept episcop al Lembergului, punându-i sub jurisdicţie Şiretul, Suceava, Ackerman, Botoşani.

În enciclica dată adhoc, catolicosul zice: „Cu un mare număr de arhimandriţi şi episcopi l-am hirotonisit şi binecuvântat ca episcop al Lembergului şi al întregii eparhii şi anume: capitala domnească Ilov (=Lemberg), Seceov (=Suceava), Botişan (=Botoşani), Mankrman, (Ackerman), Belza”.

Acest Haciadur este ultimul episcop a cărui jurisdicţie se întindea asupra coloniilor armene, atât din Polonia cât şi din Moldova. După el, începând din 1506, Moldova îşi are pe epis­copii săi proprii, cari au drept reşedinţă până la 1676, Suceava şi uneori laşul.

1457. — Se sue pe tronul Moldovei, Ştefan cel Mare, care spre a-şi înflori capitala adresează un hrisov Armenilor, invitându-i a veni în Moldova promiţându-le protecţia sa, precum şi privilegii comerciale.

1457. — August 12. — Ştefan cel Mare resancţionează do­naţia Armeanului din Suceava, Camarsan, către mănăstirea Moldoviţa, donaţie care fusese deja sancţionată de Petru Aron şi Bogdan II la 1448 şi 1451.

1460. — Biserica armeană din Suceava, poseda uu ceaslov, păstrat actualmente în Bibloteca Centrală Armeană din Bucureşti: 982 pagini, în mărimea 23 X 22 X 14, legat cu piele, scris pe hârtie, în anul 1460, la Ackerman (Cetatea-Albă) de către episcopul Nicoghos. Scrierea este cursivă, uneori cu litere roşii. Are 2 frontispicii, una, pe prima pagină, cealaltă înăuntru, precum şi ornamente marginale şi litere ornamentate.

Memorialul spune : „Acei care veţi profita din această comoară sufletească, spuneţi ca Dumnezeu să miluiască pe episcopul Nicoghos care a scris aceasta carte.”

Memorialul se continuă în versuri:

„Această carie închinată S-ftei Născătoare

Scrisă cu condeiul lui Nicoghos

In orăşelul numit Iaşi

Iar sfârşitul s'a făcut

In timp ce partea nordică

Era ţara Voevodului Ştefan

In al său oraş Ackerman

In anul 909 (1450) în luna Ianuarie

S’a terminat în ziua II-a a acestei luni”.

(H. Dj. Siruni; „Darea de seamă a Expoziţiei de Artă Armeană din 1930”, în manuscris).

1462. — Este pomenit Armeanul Cokcza din Suceava, negustor de peşte, care procura peşte pentru Voevodul Ştefan cel Mare (1457—1504).

(N. Iorga ; „Studii şi Documente”, XXIII, p. 295).

1475. — În timpul voevodului Ştefan cel Mare, numărul fa­miliilor armene din Moldova depăşeşte 3000 de suflete.

(D. Dan: „Obiceiuri şi credinţe armene la naşteri, nunţi şi înmormântări”, Cernăuţi, 1904. p. 10).

1475 Iunie 6. — Iar se citează despre Armenii din Cetatea-Albă.

„Turcii apăruseră pe neprevăzute înaintea oraşului (Cetatea-Albă) la 31 Maiu, debarcaseră la 1 Iunie şi după 5 zile de ase­diu, sprijinul lui Eminek şi nemulţumirea Grecilor şi Armenilor din Cetate cu guvernul latin, le deschiseră porţile splendidei şi bogatei cetăţi.

(N. Iorga: „Studii istorice asupra Chiliei şi Cetăţei-Albe”, Bucureşti, 1899. p. 142).

1475. — Când Tătarii şi Turcii pun stăpânire pe Crimeea, un mare număr de refugiaţi vin în Moldova, unde Ştefan cel Mare le face o caldă primire şi îi colonizează în Suceava, Iaşi, Botoşani, Focşani şi Roman (Wickenhauzer: „Moldowa”, Wien, 1862, p. 68).

1476. — Se pomenesc câţiva Armeni din Suceava cu numele tărtăreşti, Toiak, Ulubeiu, Sardbeiu, cari pleacă din Suceava la Lemberg, căpătând cetăţenie armeană din Lemberg.

(N. Iorga: „Studii şi documente” XIII. p. p. 297, 311),

1480. — Se construeşte o biserică armeană la Hotin care era unul din cele 7 oraşe din Moldova unde Armenii erau în mare număr. Biserica a fost dărâmată în 1551 de către Ştefan-Vodă, după cum povesteşte Minas din Tokat în al său „Cânt de Jălire asupra Armenilor din ţara Vlahilor” :

Să se dărâme din temelie.

Bisericile ce vor mai avea ei

În Hotin, Şiret şi Iaşi

Vaslui, Botoşani şi Roman

1483 Ianuarie 8. — Ştefan cel Mare sancţionează donaţia lui Hovannes Armensin care lasă moştenire o jumătate din satul Ostapcana — de lângă Iaşi—mănăstirii Moldoviţa

(Wickenhauzer: „Moldowa”, Wien, 1862, p. 63).

1484. — Italianul Donato da Lezze, povesteşte că Cetatea Albă şi Chilia, înainte de a fi cucerită de Turci în 1484, erau locuite mai ales de Armeni (Historia Turchesca, Bucureşti, 1910, editată de Prof, D, Ursu).

„Până la căderea sa, în 1484, Cetatea Albă avu mai mulţi Armâni decât Suceava, Şiretul, Hotinul, Iaşul, Romanul, Vasluiul, mai târziu Botoşanii, la un loc.

(N. Iorga : „O paralelă istorică”, p. 64).

1497. — Când regele polon, Albert, se îndreaptă spre capitala Moldovei, Suceava, şi o înconjoară în zadar timp de 2 luni, (Xenopol : „Istoria Românilor”, Tom II, Iaşi, 1839, p. 378) numeroşi Armeni din Suceava, vreo 700 familii, s”au refugiat din cauza împresurării cetăţii şi de teama răsboiului în Ungaria, Transilvania şi Galiţia (Baracz Sadok: „ Ryz dzicjorv ormianskich”, Tarnopol, 1869, p. 171).

1500. — Se pomeneşte negustorul armean Avedic la Sibiu, în timpul lui Radu cel Mare, domnul Munteniei (1496-1508).

„Un Gheorghe Grecul lucra la Sibiu în 1500 cu Armeanul Avedic şi cu Români (Hurmuzachi, XV, p. p. 153-155).

1500. — Se pomeneşte de un episcop armean al Moldovei Hovhannes cu rezidenţa la Suceava (Kr. Sadok Baracz: Zycia Ormian W. Polsce, Lwow). Ni se pare că acest Hovhannes nu era episcopul Sucevii, cum crede Baracz, ci un trimis extraordi­nar, pentrucâ în acest timp, Suceava se găsia sub jurisdicţia arhiepiscopului din Lemberg, şi şeful spiritual din Lemberg era în acel timp Haciadur.