În ultimul secol, literatura armeană modernă s’a desvoltat în două ramuri: literatura armeană apuseană, în Turcia şi în coloniile armeneşti, având ca centre Constantinopolul, Smyrna, Veneţia, Parisul şi literatura armeană răsăriteană, la Armenii din Rusia, având ca centre importante Tiflisul, Baku şi Moscova.

Această sciziune era impusă de împrejurările politice în care a trăit poporul armean.

Aceste două literaturi s’au desvoltat independente una de alta, adesea ne având nici o afinitate. Supus unor dominaţii diferite, cele două părţi ale poporului armean au dat naştere şi au desvoltat în felul acesta două dialecte armeneşti şi două literaturi diferite, diferenţiându-se adesea cu spiritul şi cu fizionomia lor.

Aceste două literaturi au purtat în mare măsură influenţa mediului în care trăiau: Armenii din Rusia, pecetea culturii ruseşti, în timp ce literatura Armenilor din Turcia s’a desvoltat sub directa influenţă a culturii franceze, — cu toate că ambele aceste literaturi au tins la deschiderea unui nou orizont pentru poporul armean.

Poezia armeană începuse să pălească în Constantinopol sub regimul hamidean. Infiltraţia franceză era neputincioasă să-i dea avânt, poeţii armeni concentrându-şi eforturile asupra formei, ducând la perfecţie limba.

În Constantinopol, poeţii armeni, zugrăveau micile patimi urbane, Parnasul. Numai acei poeţi, puţini la număr, refugiaţi din Turcia şi adăpostiţi în străinătate, puteau să-şi cânte patria şi desrobirea ei.