Spitalele din Armenia - Dr. Vahram Torcomian
-Spitalele din Armenia
Dr. Vahram Torcomian
Una dintre paginile cele mai importante ale istoriei medicinei armene o formează acele spitale, pe care Armenia le-a avut încă la începuturile istoriei sale, și în privința cărora nu există nicio relatare scrisă, oricât de succintă. Vom arunca asupra lor o privire în ordine cronologică.
Ideia îngrijirii sub un singur acoperiș a bolnavilor fără nimeni pe lume, intenția de a lecui într’un singur adăpost feluritele suferinți omenești, are o origină așa de veche la Armeni încât se pierde în bezna secolelor.
Știm că poporul armean, încă înainte de Christos, avea în rândul zeităților pe care le adora, pe o Anahit sau pe o Astghic, care era recunoscută ca zeița sănătății și medicinei, o Nana, adorată ca patroana lehuzelor.
Adorația acestor zeități era așa de mare, încât în diferitele părți ale Armeniei (Aștișat, Eriza, etc) li se ridicaseră temple proprii. Lângă aceste temple sau în fața lor, existau un fel de locuri de întrunire, adăposturi, și chiar oteluri, unde se adunau bolnavi de toate felurile și unde îngrijitoare speciale, deobicei slujitoarele templelor, îi lecuiau și-i însănătoșiau.
Știrile pe care le avem cu privire la aceste spitale, sunt din nefericire, cu totul insuficiente și deaceea nu putem ști, ce fel de edificii erau acelea și ce fel de maladii se tratau acolo. E probabil, însă, că cei care se duceau să-și caute sănătatea acolo, erau bolnavi sufletește, neurastenici, și numeroși leproși, „urugh"-i după cum se conchide din cuvântul „Urgnos" sau „Urgcs", cu care se desemna de către strămoșii noștri un sat din Aștișat, situat în apropierea templului Anahitei, — în care trebuie să fi existat, încă din cele mai vechi timpuri sau mai precis, în epoca imediat anterioară creștinizmului, un Ioc destinat celor atinși de lepră, o leprozerie, „Urganoț”.
Puțin timp după intrarea creștinizmului în Armenia, la începutul secolului întâi sau celui de-al doilea, păgânismul fiind desființat, templele fură dărâmate și înlocuite cu biserici și rnânăstiri, — precum ne relatează istoricii armeni.
Cea mai vestită dintre ele este acea zidită de Apostolul Bartolomeu, „Mănăstirea Hokvoț” la Haioț Țor din Varag. Acolo veneau, în grupuri, pelerinii și odată cu dânșii nenumărați suferinzi, reumatici, și se povestește că acolo ar fi existat o casă specială de îngrijire și surori de caritate, închinate unui țel, care dădeau îngrijiri și leacuri.
Faima Mânăstirei Hokvoț din Haioț Țor e foarte mare. Scriitorii armeni și în deosebi Hrimian și Sărvanțdianț, i-au închinat pagini minunate. Dăinuia până în ultimul timp, dar paremi-se că a fost distrus în timpul războiului.
Deocamdată, numai atâta putem spune despre acest cel mai vechiu dispensar, deoarece ne lipsesc izvoarele unei documentări mai amănunțite. Deaceea trec la secolele următoare, în care găsim spitale, ce ni se prezintă cu date destul de precise deși răsfirate.
În primul rând se pomenește în sec. 111 de o celebră Leprozerie, pe care a zidit-o o prințesă armeană, Doamna Agvita mama Sf. Teodor din Salahunik, între anii 269 — 270.
Această Doamnă trăia retrasă cu singurul ei copil, lângă un lac al lor, din provincia Salahunik, depărtată de centru, — căci odrasla ei, atinsă de o maladie incurabilă, poate lepră, — avea nevoie de îngrijiri speciale. Într'o zi, zărește Doamna Agvita în apropierea locuinței sale, un grup de 25-30 de leproși, - care goi și flămânzi, izgoniți de neîndurarea omenească, - căutau un locșor pentru a-și odihni trupurile rupte de oboseală și roase de boală. I s’a făcut milă de ei, a poruncit să-i strângă numai decât și zidind un adăpost pentru ei, aproape de izvorul numit Arpenud le-a dat tot felul de îngrijiri, acestor nenorociți, întocmai cu aceiași dragoste maternă, cu care-și căuta copilul suferind.
Nu pot spune, de ce natură erau îngrijirile care se dădeau acestor leproși. Dar e cert că, sub cerul liber, alături de un izvor, — poate sulfuros, razele solare și băile, odată cu o bună alimentație, produceau rezultate bune.
Oricum însă, această Leprozerie, foarte modestă într’adevăr, care se înființa într’un colț al Armeniei, aproape de confiniile statului elen din Asia, este unica de care se vorbește în istoria primelor începuturi ale creștinismului.
Cabanis, cunoscutul istoric al medicinei, la pag. 60 a eruditei sale lucrări „Les curiosites de la Medecine" ne spune că Fabiola, o Romană foarte bogată, pela 380, vânzând tot ce poseda, cu banii strânși a înființat un Spital și a găzduit în el pe toți bolnavii găsiți pe străzi s’au în locurile publice.
După cercetările lui Cabanis, acesta ar fi primul spital sau sanatoriu (nosocomium). Decât, ținând seama de date vedem că cel al Doamnei Agvita e cu un secol mai vechi, decât acela al Fabiolei, după cum am comunicat și Asociației Franceze de Istorie a Medicinei, precum și primului congres de istoria medicinei, întrunit în 1920 la Anvers.
Oare în acele timpuri nu existau în Armenia și alte spitale? Istoria noastră nu ne spune nimic.
Abia în sec. IV, pela 353 — 373, Patriarhul armean Nerses cel Mare, demn de o eternă amintire, întemeiază în orașele principale ale Armeniei, adăposturi pentru săraci, leprozerii, orfelinate, aziluri și spitale; și privind mai de-aproape constat că și cele înființate de acest Patriarh, sunt, cronologic, anterioare spitalului zidit de Doamna romană. În această privință, tot în lucrarea lui Cabanis, pe care am citit-o mai sus, întâlnim încă un argument în favoarea susținerilor noastre.
Cabanis scrie: „În secolul IV, exista în Sebastia (Sivaz) un spital, unde se îngrijeau bolnavii săraci”, — și adaogă: „Acel spital nu era unicul, ci mai erau și altele, pe care le conduceau slujitorii bisericilor”.
Prin urmare, ținând seama și de această mărturie, nu putem susține oare că printre spitalele pomenite de Cabanis, se găseau și cele zidite de Nerses cel Mare? Mai ales că Sebastia nu era departe de Armenia și în mai multe rânduri făcuse parte din ea.
Spitalele și leprozeriile întemeiate mulțumită strădaniilor Iui Nerses cel Mare și-au continuat, desigur existența, fără întrerupere căci despre urmele lor, izvoare autentice, se găsesc în se¬colele ce-au urmat.
Altfel articolul 10 al canoanelor votate de către marele congres bisericesc, întrunit în anul 447, la Șahapivan, în zilele Catolicosului Hovsep, — care spune că „cei ce vor face farmece fără vrăjitorie vor fi duși la Leprozerii și vor sta doi ani”, — este o dovadă, că pe atunci existau localuri proprii pentru lecuirea leproșilor, unde trebuiau să fie exilați și să muncească doi ani, toți acei ce ar fi îndrăznit să facă farmece fără să fi fost vrăjitori.
N’aș putea spune dece este apărată aci, vrăjitoria, dar pe semne și ea era considerată ca un mijloc terapeutic psihic, deși nu tocmai în onoare, căci acelaș congres, înainte de-a fi înscris acel art. 10, însera art. 8 în care, prevăzând pedepse severe pentru vrăjitorie, spunea:
„Vrăjitorii sau tăgăduitorii, ce nu se vor îndrepta, vor fi bătuți cu pietre”, pe care eu îi traduc astfel: „cei ce nu se abțin dela vrăjitorie, sau vor nega că ar fi practicat-o, vor trebui să fie bătuți cu pietre”.
Și în secolul al VI-lea găsim o urmă care ne vorbește de existența unei leprozerii care se găsea în munții Baghk din provincia Siunik, și era înființată de un pustnic cu numele de Kiud. Dar asta are povestea ei:
Kiud, nepotul prințului Șapita din Koghtan, se numea Vasak. Dintr’o chestiune de moștenire, rănește mortal pe fratele său Șapuh, dar căindu-se imediat de fapta sa, cade plângând peste trupul fratelui său și-și jură să se retragă cu totul din lume și să se dedea schimniciei, dacă frate-său se va însănătoși Șapuh scapă și Vasak, fidel jurământului său se izolează în Baghk, își schimbă numele în Kiud, întemeiază o leprozerie, și i se consacră cu trup și suflet, bucurându-se și de ajutorul și pro¬tecția marei regine din Siunik, Sahakia.
Leprozeria zidită de Kiud, este dărâmată până’n temelie, pe la 517 - 519, de către Perși, dar este refăcută peste puțin timp, mai vastă și înzestrată cu o vie împrejmuitoare.
În acest secol, se bucura de o mare faimă Mănăstirea Sf. Luminător din Pharp, unde veneau să se tămăduiască cei mușcați, sau înțepați de animale turbate.
În secolul al Vll-lea Armenia își avea iarăși spitalele ei. Despre ele face mărturie strălucită, legea treia, admisă de congresul bisericesc întrunit în 645, la Dvin, în zilele catolicosului Nerses Ctitorul, și care glăsuiește:
„Episcopul va vizita mănăstirile, școlile și spitalele din eparhia sa și nu va putea lua nimic dela nimeni cu sila”.
Se dă îndatorire episcopului să viziteze, afară de mănăstirile și școlile aflate în eparhia sa, și „Spitalele", și trebuie subliniat faptul că ultimul cuvânt este pus la plural, ceeace dovedește că în eparhia fiecărui episcop existau mai multe spitale. Aceasta constatare este întărită și de canonul XI prescris de acelaș congres, și care poruncește în mod categoric:
„Prinții nu vor lua dări dela suferinzii aflați în Spitale”.
Mulțumită acestor două texte, de o covârșitoare importanță pentru istoria medicinei armene din sec VIII, sunt condus să constat, cât de mult stimau strămoșii și răstrămoșii noștri, pe nefericiții ce zăceau în spitale și câtă compasiune nutriau față de ei, încât să impuie episcopilor și principilor, ca să nu perceapă dări dela ei, prin mijloace silnice sau în oricare alt mod...
Secolul VIII-lea ne prezintă o casă de tămăduire, întemeiată de Doamna Șușan Camsaracan, și în care, această celebră și generoasă femeie, aduna și îngrijia, până și pe răniții dușmani, cari, răpuși de sulițele Armenilor în vestitul războiu dm Vardanachert se refugiau, însângerați, în grupuri compacte.
În prima jumătate a asestui secol, iarăși, sora vestitului episcop savant Stepannos din Siunik, Domnița Sahakaduht, — o muzicantă versată, - profund afectată și dezolată de moartea tragică (735) a marelui său frate, se izolează printre stâncile din valea Garci și zidind acolo un fel de sanatoriu, alina prin cântecele sale duioase și acordurile armonioase ale lirei sale, durerile neurastenicilor pe care-i proteja.
Tot în secolul acesta, sinodul în anul 768 la Bardav
prin al XVI-lea dintre legile pe cari le consacra, hotâra ca să se zidească pretutindeni aziluri și cei prigoniți din pricina bolilor, să fie adăpostiți în ele și să fie întreținuți cu dările strânse dela popor.
,,Să se dureze adăposturi pentru cei ce vor fi izgoniți din orașe, din pricina bolilor lor și să li se dea o dajdie de către popor"
După ce vedem atâta grije și atenție dată spitalelor și leprozeriilor, în aceste secole, cum ajungem în sec. IX, nu întâlnim din nefericire, nicio inscripțiune despre ele, și aceasta nu e de mirare, căci în secolul acesta cu deosebire, Armenia a suferit cel mai mult de pe urma incursiunilor hoardelor vecine, care distrugeau pânâ’n temelie orice operă filantropică.
Pe la sfârșitul acestui secol, sau pe la începutul celui de al X-lea, începând glorioasa perioadă a Domniei Bagratizilor, — când științele și artele au luat un avânt neobișnuit, — și suferinzii nevoiași au fost obiectul unei deosebite atenții, într’un ritm accelerat s’au clădit adăposturi, leprozerii, spitale pentru ei.
Regele Abas I al Aniei, care a domnit între 928 - 951, a deschis în diferitele orașe ale regatului său, spitale și adăposturi.
Urmașul său, Așot III, pe care poporul l’a imortalizat cu numele de „Clementul" nu numai că a păstrat pe cele zidite de predecesorul său, dar a mărit numărul lor. El și buna sa soție, Regina Hosrovanuș, au iubit așa de mult binefacerile, încât veghiau ei însăși la căpătâiul bolnavilor, răniților, leproșilor plini de puroiu, ungeau cu augustele lor mâini rănile lor și câteodată își astâmpărau setea din paharele lor.
Pe la sfârșitul secolului XIV-Iea, Regina Șahanduht de Siunik înființa pe o coastă pitorească a muntelui din Vaghatun, o mânăstire-spital, în care veneau să se caute, ca și la Pharp, cei mușcați de șerpi și animale veninoase.
Această mănăstire poseda terenuri întinse. Fără îndoială că acolo erau plante, care din cele mai vechi timpuri, la toate popoarele au servit de antidot contra otrăvii șarpelui, ca bardane, frene, gallium și alte specii.
Tot pe la sfârșitul sec. X și începutul sec. XI-lea, Doamna Doamnelor Șușik, cea care era mama viteazului general Vahram Pahlavuni și bunica înțeleptului Grigore Magistrul, punea să se clădească în vestita mănăstire Sanahin, săli speciale, — un fel de dispensare, — în care îngrijea pe bolnavii nevoiași. În aceiași mănăstire nepotul său preda lecții de Anatomie, în privința cărora e regretabil că veacurile nu ne-au transmis știri amănunțite.
Și iată, întâmplări triste și catastrofale, veniau să răstoarne soarta zâmbitoare a domniei Bagratizilor. Nori negri întunecau soarele Armeniei. Dinastia Bagratizilor înceta și odată cu ea, se năruiau toate instituțiile de binefacere, ale căror urme abia se zăresc astăzi.
Dar din fericire, această nenorocire națională nu dură mult și în curând zorile renașterii armenești se iviră pe țărmurile înfloritoareale Mediteranei: începea era domniei Rubenizilor în Cilicia armenească. Instituții filantropice, aparținând tuturor categoriilor, se întemeiară acolo și regii armeni își legară numele de ele.
Toros I, — care și-a câștigat o mare faimă, prin neîncetatele ajutoare pe care le-a dat Cruciaților, — în toată durata domniei sale, 1100 — 1129, ca urmașul demn al părintelui său, Constantin I, nu numai că a zidit nenumărate mănăstiri, biserici, etc, ci, gelos de sănătatea obștească, a înfințat numeroase spitale, leprozerii și hoteluri, în care bolnavi de toate categoriile, primeau îngrijiri complecte.
În Cilicia armeană, ca și în Armenia de Sus, — stima și îndurarea față de suferinzi și bolnavi, era la culme. Dovada acestui lucru este art. 103 din „Cartea de Judecăți” a lui Mechitar Koș ce pedepsește sever pe acele persoane, cari se comportă cu cruzime și neîndurare, față de bolnavii aflați în Spitale sau îi dau în judecată.
Pe acele vremuri se bucura de mare renume în Cilicia, medicul Mekhitar Herați, — poate inspiratorul acestui articol din „Cartea de judecăți” și conducătorul Spitalelor ciliciene.
Acel art. 103, care e și o dovadă a existenței spitalelor în Armenia, avea următoarea redactare:
„Cei ce cu sila vor cere dări, alimente și băuturi dela bolnavi, îi vor strâmtora cu silnicii, vor întrebuința forța și se vor purta fără milă cu frații sărmani, — cărora în deosebi le trebuiesc date îngrijiri și e de datoria oricărui creștin să lege toate rănile lor,— aceia de vor mai îndrăzni de azi înainte să se poarte astfel cu bolnavii, să fie pedepsiți cu neîndurare, — cei ce-au fost neîndurători”.
Leon II,— imortalizat cu titlul de „Ctitorul”, care a domnit între 1198 — 1219, — a întemeiat spitale, leprozerii, dintre care noua eră situată între Hadjin și Vahga, localitate denumită din cele mai vechi timpuri și Kotun, adică locul „KotiiIor” (leproși) după cum scrie P. L. Alișan.
Fiica acestui Leon, vestita Regină Zabel, pe la mijlocul sec. XIII (1241) clădește în Sis, un frumos spital înzestrându-1 cu apă abundentă priveliști încântătoare, bazinuri și medici pricepuți.
Și fiul Reginei Zabel, Leon III, înființează spitale, — păstrând și pe cel zidit de Mama sa, — pe care prințesa Fimi, — fiica Zabelei, — 1-a patronat cu mare grijă, până la sfârșitul vieții sale.
Instituțiile filantropice ale Ciliciei au dăinuit până în sec. XIII. Dar anul nefast al sfârșitului domniei Ciliciene (1371) le-a șters de pe fața pământului, afară de spitalul Reginei Zabel, — al cărui edificiu, pustiit și pe jumătate dărâmat, mai ține un timp, dar pe la 1642, din cauza unui cutremur, se dărâmă din temelii și dispare.
Cu secole mai târziu, la 1832, întâmplător este scoasă la iveală pisania lui șl abia atunci a știut Istoria Armeană de existența acestui spital.
Ar fi util, desigur, ca odată cu istoria succintă și cronologică a vechilor spitale armenești, să scriu și despre situația lor topo¬grafică, despre organizarea lor intimă și medicina care se practica în ele. Mărturisesc, însă, că aceasta este o muncă foarte grea, dacă nu zadarnică, căci spațiul câtorva secole, n’a cruțat nimic: niciun document, nici o tradiție n’a ajuns până’n zilele noastre.
Totuși luându-ne după câteva date răzlețe, putem declara că vechile spitale, adăposturi și leprozerii armenești, erau zidite conform cerințelor igienei. De obiciu, ele erau așezate departe de centrele omenești, în locuri curate și cu aer sănătos: când pe piscul unei coline frumoase, pe coasta unui munte zâmbitor, — la adăpost de vânturi puternice și cu priveliști vesele; când pe țărmul unui lac sau râuleț, sau în apropierea geiserelor, în care e bogată Armenia.
Dintre aceste instituții, leprozeriile în deosebi, erau așezate în locuri îndepărtate de locuințe, desigur spre a împiedica contagiunea leprei, — contagiune care până’n ultimii ani era obiect de discuții și controverse, în lumea științifică.
Caracterul molipsitor al leprei era cunoscut deci în Armenia, unde începuse de timpuriu lupta contra ei, — deși mijloacele întrebuințate în acest scop, — prigoana și izgonirea sărmanilor bolnavi, — erau cu totul reprobabile.
Evident, serviciile medicale și administrația acestor spitale erau în mâinile preoților sau slujitorilor bisericești, cari făceau, și oficiul de medici.
Iar leacurile aplicate, erau plantele medicinale, de care era plină Armenia, după cum scriu istoricii Lazăr din Pharp, Toma Ardzruni, și după cum au scris și autorii străini, Koch, Tournefor, Victor Langlois, etc.
În cursul secolelor, preoților — lecuitori i-au succedat adevărații medici, cari, adăpați la știința lui Hypocrate, Galien, Avisen și a altora, au dobândit renume în sânul poporului. E suficient să pomenim pe Hovhannes Medicul (sec. IX), Mechitar Herați (sec. XII). Armirdolvat din Amasia (sec. XV), Asar din Sebastia (sec XVI) și Buneat și Calust (sec XVII) cari au lăsat urme nepieritoare în analele medicinei armenești.
După căderea dinastiei Bagratide la 1045 și distrugerea domniei Rubenide la 1375, supuși jugului străini, prigoniți și măcelăriți, Armenii s’au refugiat din țara lor și s’au răspândit ca și astăzi în cele patru colțuri ale lumii.
Numeroase familii armenești s’au așezat în Crimeea, Transilvania, Polonia, Caucaz, India, Veneția, Amsterdam, Marsilia, Smirna, Constantinopole și alte orașe, și alipindu-se cu drag de noile lor patrii, au progresat iute, dând din sânul lor negustori vestiți, savanți erudiți, artiști și medici renumiți și n’au uitat să-și zidească biserici, mănăstiri, școli, hoteluri și spitale.
Cea mai veche dintre aceste spitale, putem zice că e cea din Constantinopole, care înființată în anul 1743 la Narii—Kapu, ca adăpost pentru ciumați, — a dăinuit până la 1832 și apoi a fost mutată la Iedikulé, unde continuă să existe și până azi.
Inapoi
Adauga un comentariuNu exista nici un comentariu la acest articol.
