Ascultam cu smerenie la crematoriul „Cenuşa” pastorala de Beethoven. Artist până în măduva oaselor G. Ibrăileanu a dorit ca marele preot al umanităţei, Beethoven, să-i facă prohodul cu accentele celei de a II-a simfonii.

Omul acesta care întruchipa savantul „clerc”, în sensul pe care Julien Benda îl dă acestui cuvânt, era o figură originală care prin masivitatea şi proporţiile sale ridica literile române pe planul universalului.

El a început să scrie în momentul în care Dobrogeanu Gherea fixase teoria sa social-literară în opoziţie cu aceia a celuilalt titan al gândirei româneşti, Titu Maiorescu.

Dacă pentru Maiorescu, conservator în politică, arta trebuia să fie pură, adică creatorul să facă numai artă pentru artă şi el nu are a se preocupa de frământările vieţii, pentru Gherea, luptător social şi pribeag, arta trebuia să fie însufleţită de idealuri înalte şi artistul mare trebuie să fie şi un mare cetăţean. Ibrăi­leanu a sintetizat aceste puncte de vedere, iar dacă este să-i fixăm locul în cultura românească, nu trebuie să facem altceva decât să-l încadrăm spiritului critic pe care marele defunct îl fixa geograficeşte în Moldova.

Astăzi când teoria raselor tulbură spiritele şi când se caută a se creia între „străini” şi „autohtoni” bariere, cred că opera lui e cea mai puternică dovadă a falsităţii acestor teorii.

Cine oare mai mult decât Gherea şi Ibrăileanu au contribuit la cunoaşterea genialului nefericit Eminescu, despre care a scris într’un studiu destinat a fi o introducere la ediţia critică a operelor sale următoarele: Eminescu e muntele care ţâşneşte din câmpia plană; dacă Verlaine şi Hugo sunt mari, aceasta se datoreşte faptului că ei au avut o limbă formată, pe când el a trebuit să şi-o formeze. În monumentalul studiu „Note asupra versurilor”, el analiza perfecta corespondenţă dintre fondul şi forma poeziei eminesciene. El a fost acela care a semnalat caracterul de epopee a povestirilor ţăranului Creangă. În sua­vele amintiri şi în poveştile acestuia, el a văzut desfăşurându-se viaţa ţăranului cu miturile şi superstiţiile sale. A avut curajul să afirme: „Creangă e Homer al Nostru”. Propoziţiune.care a fost atât de bogată în consecinţe. Cine oare mai mult decât el a înţeles mai bine pe Coşbuc căruia i-a dedicat cel mai emoţionant panegiric. „Am pierdut poetul Carpaţilor în momentul când nu mai aveam Carpaţii” (Coşbuc a murit în 1918, în epoca în care inamicul momentan triumfător ne impunea groaznica pace dela Bucureşti prin care ni se luau munţii). Opera lui Ibrăileanu, concentrată în câteva volume, conţine tezaure de gândire care vor rezista timpului.

Se poate oare trece cu vederea magistralul studiu în care sunt supuşi criticei pătrunzătoare eroii D-lui Brătescu-Voineşti, sau analiza foiletoaneler lui Caragiale ?

Dacă aprecierea asupra activităţii literare nu poate fi decât superlativă, la fel se poate spune şi despre atitudinea omului Ibrăileanu faţă de marile probleme sociale şi politice. Era în anul 1914, uraganul se deslănţuise asupra Europei, spiritele erau divizate, fiecare insulta grupul de naţiuni adverse; el s’a ridicat atunci prin revista „Viaţa Românească”, care nu era numai o tribună literară ci şi de doctrină politică şi a spus cuvintele simple dar profunde care pot avea aplicaţiune şi în zilele tulburi de astăzi: „naţiunile pot avea conflicte între ele care să le opue unele în contra altora, dar ele nu trebue să fie insultate”.

Dispariţia lui lasă un gol mare în cultura română. El a fost un îndrumător şi un profesor care va putea fi cu greu înlocuit. Ca ieşan, prin cultură şi formaţie intelectuala, deplâng şi mai mult această dispariţie care răpeşte Iaşului una din cele mai impresionante figuri.