„Ţi-l dau, fiul meu şi te rog ca atunci când vei fi ne­căjit şi ostenit să te odihneşti pe el” fură cuvintele bunicei mele când în momentul despărţirii de tânărul său fiu alese cel mai frumos covor din casă şi-1 dărui tatălui meu, care părăsea ora­şul natal Cezarea din Capadocia, îndreptându’se spre meleaguri de mai multă libertate şi civilizaţie.

Dacă în ultimul secol comerţul de antichităţi s’a alimentat dintr’un exod de scoarţe şi de covoare preţioase, pe vremuri însă, o bună parte a pieselor ce ajungeau în Apus, proveniau din daruri către suverani şi feţe bisericeşti, din daruri de nuntă, din zestre aduse de mireasă, din lucrurile duse de băjenarii ce părăseau ţările de origine luând cu dânşii covoare şi ţesături fine, căci călătorul nu putea lua cu sine nimic mai portabil şi de preţ decât o scoarţă, un covor sau o ţesătură scumpă.

Apoi credincioşii mahomedani purtau cu dânşii în călătorie coranul şi micul covor de rugăciune (sedgeade) aşa că o bună parte dintre aceste covoare de rugăciune s’au înstrăinat cu timpul prin ţările apusene şi în unele oraşe ardelene unde se mai găsesc şi astăzi prin bisericile protestante (Biserica Neagră din Braşov, etc).

Pe de altă parte călătorii apuseni ce explorau ţinuturile Asiei Minore, ale Caucazului, ale Iranului, — se reîntorceau din

aceste călătorii cu rare şi preţioase obiecte, scoarţe, ştofe de artă orientală, de care ne pomenesc în scrierile lor.

Încă din secolul al XVI-lea un călător englez remarcă admirabilul covor al moscheei din Ardebil, raportând Reginei Elisabeta a Angliei de existenţa acestei strălucite piese, făcându-i des­cripţia şi arătându-i dimensiunile excepţionale.

Acest covor abia după câteva secole putu fi cumpărat de Statul Britanic pentru muzeele sale şi astăzi este una din podoabele Muzeului Victoria şi Aibert din South Kensington,în Londra.

Cu toate că aceste piese de artă sunt opera unor meşteri excepţionali, totuşi artistul ţesător rămâne în majoritatea cazuriîor anonim, dar câte odată se găsesc şi unele inscripţiuni fie în limba armenească (vezi splendidul covor cu dragoni din Muzeul Imperial, în Berlin), fie în limba arabă, cum e cazul covorului din Ardebil, pe care se găseşte următoarea frumoasă inscripţie a lui Maxud din Kashan:

“Nu am refugiu în lume decât în proguluşei Tale. Capul meu nu’şi găseşte sprijin decât în calea Ta. Ţesut de robul Tău, în slavă adusă acestui sfânt locaş”.

Dar aceste cazuri sunt rare. La Armeni anonimatul e curent în materie de artă şi de aceia nu ne-a rămas nimic precis în privinţa arhitecţilor, artiştilor şi meşterilor armeni ce au creat minunatele basilice cu sculpturile şi obiectele lor de arta religigioasă, de asemenea şi în orfevrerie, argintărie pentru meşterii ciselatori cari ajunseseră la mare faimă.

Un înalt sentiment de evlavie, o modestie caracteristic patriahală, un spirit de solidaritate colectivă, contopiau individuali­tatea creatoare în masa comunităţii şi tot ce arta avea mai gin­gaş şi mai rar era închinat sfântului locaş de rugăciune.

Anonimatul a întreţinut mult timp nesiguranţa şi confuzia în domeniul artei orientale şi în special a celei armene. — Nu mai departe, în privinţa arhitecturei atât de specifică, ca cea bisericească armeană, a domnit multă vreme o nelămurire asupra originei, desvoltărei şi influenţelor sale până ce ilustrul savant Dr. Iosif Strzygovski, Profesor la Universitatea din Viena, în acele două lucrări monumentale, stabili pe baze de date ştiinţifice, aportul artei armene în evoluţiunea celei bizantine şi apusene, ale căror precursoare se poate socoti (vezi: ,,Die Baukunst der Armenkrund Europa” şi „Ursprung der cristlhhin Kvnsi”). Aceste descoperiri avură un mare ecou, revizuiri se impuseră şi savanţi ca Charles Diehl, F. Millet, Duthuit etc. stabiliră pe aceste noi date, contribuţia arhitecturii şi artei decorative armene, în formaţia arhitecturei religioase din ţările balcanice şi dunărene.

Acelaş caz şi în arta covoarelor, căci până în secolul nostru scoarţele şi covoarele armeneşti se înglobau într’o denumire generală de caucaziană şi anatoliană demarcate cu numele unor localităţi ce erau de multe ori arbitrare.

Într’o lucrare ca cea a lui Rudolf Neugebauer şi Julius Orendi: „Handbuch der Orientalischen Teppichkunde”, carte foarte răspândită în Europa centrală şi în părţile noastre în diferite ediţii între 1903 şi 1920 nu se pomeneşte măcar de existenţa covoarelor armeneşti, pentru ca mai târziu în 1930, Julius Orendi, pe bază de cercetări mai ample şi ştiinţifice, şi ca urmare a unor studii şi descoperiri ale specialiştilor germani şi englezi să ne dea o recentă lucrare: „Das gesamtwissen uber Antikeundneue Teppiche des Orients”, în care covoarele armeneşti sunt presentate aparte, într’un capitol important, textul fiind ilustrat de nenumărate covoare antice armeneşti.

Totuşi aceşti autori se mărginesc numai la clasarea covoarelor antice denumite „Dragon” tipice armeneşti, lăsând încă loc la confuziuni în privinţa celor provenite din regiunile Karabagh, Shamak, Kuba etc. covoare şi scoarţe totuşi în majoritatea lor arme­neşti. Că meşterii armeni au fost dintre cei mai îndemânateci din Orient şi că scoarţele şi covoarele lor au fost preţuite şi întrebuin­ţate înaintea altor specii în Occident, ne-o dovedesc picturile vechi ale Renaşterii.

Într’o frescă a Spitalului din Siena pictorul Domenico di Bartolo zis Venezziano zugrăveşte prin anul 1440 un covor antic, tipic armenesc, covor cu dragon din speţa acelui exemplar unic ce se află în Kaiser Friedrich Museum din Berlin, covor identificat ca fiind ţesut prin anii 1200 — 1250.

În picturile primitivilor flamanzi: Jean van Eyck, Memling, Rogiervander Weyden, mai târziu în pânzele Veneţienilor, în tablourile olandezilor Vermeer van Deft, Peter de Hooch, etc, artiş­tii introduc în decoraţia interioarelor, a altarelor sau a scenelor de intimitate numai covoare caucaziene şi anatoliene de genul celor armeneşti.

Şi apoi este de notorietate în lumea specialiştilor că arta covoarelor persane n’a căpătat desvoltare şi faimă decât sub domnia Şahului Abbas, mare animator şi mecenate, cu al cărui nume se desemnează astăzi minunatele specimene ţesute sub domnia lui (1557 — 1628). Or, acest Şah, s’a servit de 34000 de meş­teri şi ţesători armeni, pe care i-a chemat din regiunile limitrofe ale Armeniei (Ciulfa, situată pe ţărmul Araxului) stabilindu-i prin anul 1600 în regiunea Ispahanului (denumită astăzi şi Noul Ciulfa), localitate a cărei faimă se răspândi apoi pentru frumuseţea şi calitatea fină a covoarelor (vezi Julius Orendi, tot în cartea ci­tată mai sus).